Pentru mine, tradiția nu este calea pe care a pășit bunicul meu, ci direcția în care ar porni-o astăzi

Într-un orășel cu 18.000 de locuitori își are sediul unul dintre cele mai premiate birouri de arhitectură din România: Larix Studio - beneficiarul a peste 20 de premii și nominalizări la Anualele și Bienalele de Arhitectură. Fondatorul și conducătorul biroului, arhitectul Köllő Miklós, a fost distins în 2020 cu Premiul pentru Arhitectură al Academiei Maghiare de Artă (ca recunoaștere a valorii cercetărilor referitoare la morfologia așezărilor secuiești și a întregii activități de protecție a valorilor arhitecturale locale, de promovare a arhitecturii de lemn, de creație arhitecturală și de mentorat), și în 2021 cu Premiul Ezüst Ácsceruza - aflat sub îngrijirea Uniunii Arhitecților Maghiari, care recunoaște meritele excepționale în domeniul jurnalismului/scrierilor de arhitectură.
L-am cunoscut în sediul din Calderon, cu ocazia expoziției organizate de UAR la lansarea cărții „Povestea casei mele” - care relatează istoria transformării casei bunicilor și mutării în satul natal Ciumani, prezentând în același timp și principiile unei opere arhitecturale diverse ca subiect și scară, însă extrem de unitare în privința raportării la peisaj și utilizării unor tehnici de punere în operă a lemnului care continuă tradiția locului. Autorul își descrie abordarea caracteristică drept arhitectură regională contemporană și clădirile, care se așază cu naturalețe în peisaj, sunt evident ale locului. Este însă o arhitectură regională fără recurs la decorativism sau formule paseiste, fără copierea exactă a unor modele istorice, însă cu o înțelegere profundă a devenirii unei tradiții trăite.
Köllő Miklós este o personalitate remarcabilă nu numai prin creația de arhitectură și lucrările de restaurare sau urbanism, ci și prin multitudinea preocupărilor și intereselor, care fac din el un „homo universalis” contemporan. Pentru a înțelege mai multe despre un parcurs exemplar (însă nu lipsit de dificultăți, cu care s-au confruntat mulți tineri arhitecți), l-am vizitat la biroul Larix Studio din Gheorgheni. Am avut bucuria descoperirii unui profesionist cu o imagine clară a datoriei față de comunitatea căreia îi aparține, cu o profundă recunoștință față de cei care l-au format (familie, profesori, sistem educațional), a unui arhitect care se bucură sincer de rezultatele colegilor și care tratează cu implicare și seriozitate rolul de mentor al generației mai tinere.
Gheorgheniul e un oraș mic, cu o imagine tipică de așezare ardelenească: un centru cochet cu un părculeț înconjurat de fronturi istorice dominate de Art Nouveau, cu biserici impunătoare de secol XVIII și clădirea enormă, de început de secol XX, a Liceului „Salamon Ernő”. Orașul are și trei mici cartiere de locuințe colective (care te fac să te întrebi de ce ai sta la bloc într-un astfel de loc), situate de aceeași parte a centrului, însă când te îndepărtezi de piața centrală, locul imaginii urbane este luat de case, în majoritate parter, care zac amorțite în imense curți și grădini. E un început de noiembrie cu frig și ceață, și coșurile acoperișurilor, pierdute sub frunzișul ruginiu, fumegă deja.
Clădirea Larix Studio e în piața centrală și are un magazin la parter. Intru prin gang. În fundul curții, un bărbat între două vârste taie lemne.
- Caut un birou de arhitectură....
- Larix Studio, e aici - și îmi arată o ușă mică, laterală, întredeschisă.
Dau să intru.
- Trebuie să sunați - mă atenționează cu severitate.
Sun.
- Poftiți, vă rog, vă așteptam!
Urc pe o scară îngustă și intru în recepția-arhivă, cu un perete întreg căptușit cu dosarele proiectelor. Vorbim într-o încăpere de prezentare alăturată, unde pe un ecran se derulează imagini ale lucrărilor studioului. Pe peretele de lângă zona de discuții atârnă două lucrări de grafică și o tapiserie semnate de Köllő Margit (mătușa arhitectului).
- Biroul dumneavoastră nu are nevoie de prezentare. Cum spunea Ileana Tureanu la vernisajul expoziției de la sediul UAR: n-ați câștigat premii doar la Bienalele la care ați fost în juriu. Este unul dintre birourile care fac cea mai frumoasă arhitectură rurală, o arhitectură rurală foarte ancorată în contemporaneitate, o arhitectură deloc paseistă, o arhitectură foarte prezentă și, în același timp, faceți și niște restaurări excepționale. Nu știu unde sunt sursele acestor rezultate formidabile, dar bănuiesc că o parte se regăsesc în originile dumneavoastră - cineva mai de aici nu se poate - și o parte sunt cele educaționale. Vorbiți-ne puțin despre datele locale, biografice și despre educația care v-a dus la arhitectură.
- Trebuie să remarcăm că toți colegii cu care lucrez la birou au plecat și au revenit aici - atât colegii ingineri, cât și cei arhitecți. Practic, faptul că zona în sine este o zonă montană, cu niște reguli mai severe, privind acoperișul - zăpadă, iarna și așa mai departe - oricum împinge o arhitectură din asemenea zone către un regionalism. Dacă ne uităm la regiuni cu similitudini, la Voralberg sau la Elveția, în general, vedem că lemnul și pantele sunt caracteristice. Problema zăpezii există... că e rezolvată cu acoperișuri plate, cum e în Elveția... factorii climatici împing către un regionalism.
Tradiția la noi e lemnul, din asta s-a lucrat și asta se lucrează. Aici există o dualitate, fiindcă lemnul, pe de o parte, este un material tradițional, pe de altă parte este un material foarte contemporan și modern - pentru că este un material de construcție regenerabil, este un material cu energie înglobată redusă; oricum îl privim, putem considera că lemnul este un material la modă. Practic, astfel, lemnul este și tradiția, și este și moda contemporană. Această situație în care și tradiția, și modernitatea sunt legate de lemn ridică întrebări. Ce înseamnă tradiția, până la urmă?
Toată lumea crede că este ceva fix, adică nu se schimbă nimic. Noi am făcut foarte multe relevee și inventarieri ale satelor harghitene din zonă. Consider că este esențial pentru un arhitect care lucrează într-o zonă să cerceteze și să fie mult pe teren, să înțeleagă ce se întâmplă în zonă.
- Dar e important și ca înțelegerea asta să vină din interior, Aveți dumneavoastră o frază în carte, mai spre final, care mi-a plăcut foarte mult, unde spuneți: pentru mine, tradiția nu este calea pe care a pășit bunicul meu, ci direcția în care ar porni-o astăzi. Și pentru asta e nevoie de o cunoaștere din interior, nu neapărat de ceva analitic, exterior.
- Deci, odată cu planurile urbanistice, ar trebui să fie făcute și aceste inventarieri ale valorilor locale și ăsta e un bun prilej de a cunoaște ruralul. Cercetările de teren, dacă sunt coroborate cu cercetări de arhivă, cel care se ocupă de subiect își dă foarte repede seama că tradițiile sunt schimbătoare; adică, tot ceea ce este inutil dispare din tradiție și tot ceea ce este azi inovație poate să devină într-un fel tradiția de mâine. De exemplu, avem imagini din Sândominic, din anii 1960, în care casele erau acoperite cu învelitori de scândură și șindrilă și aveau pante abrupte, și astăzi, în aceeași zonă, sunt case cu țiglă, cu pante mai reduse și cu coșuri, și tot tradiționale. Suntem la Gheorgheni, un oraș armenesc, parțial, și un oraș care datorită armenilor a ajuns să fie oraș, dar dacă ne uităm la imaginile de epocă și mai ales dacă ne uităm la regulamentul din 1909 al orașului, descoperim că regulamentul acela, pe de o parte, interzicea în zona centrală utilizarea șiței și scândurii ca învelitoare - nu mai spun că în zonele exterioare și învelitoarea de paie era interzisă - în schimb se ofereau 800 de cărămizi pe gratis celor care voiau să construiască coșuri.... deci coșul, care nu putem să ne închipuim că nu a existat vreodată...
- Înțeleg că lipsa lui e o tradiție în casele vechi secuiești.
- Acea imagine a centrului orașului Gheorgheni, despre care spunem că e istorică, nu e chiar așa; e doar de o sută de ani; noi spunem că e tradițională, dar ea s-a schimbat. Deci tradiția nu este bătută în cuie - asta e esența. Întrebarea e dacă există o continuitate, și dacă există o continuitate, lucrurile decurg unul din celălalt. Avem multe monumente vernaculare, aș zice tradiționale - vernacular înseamnă că e făcut de mâna omului care locuiește acolo, doar că aici ele sunt făcute de mâna omului și în clacă, dar, de fapt, oamenii ăștia lucrau în lemn și erau dulgheri foarte pricepuți, care lucrau în toată regiunea și ajungeau chiar și în București, până în Constanța, până în porturi, până în Ungaria, deci, erau renumiți și căutați.
- Sunt în continuare. E foarte multă lume care lucrează cu dulgheri secui la șarpante.
- Da, deci, în felul ăsta este un high-tech la nivelul vernacularului, să zicem așa. Dacă dispar aceste meșteșuguri tradiționale care au dus la acea arhitectură, atunci noi nu mai avem azi șansa de a restaura autentic aceste monumente. Pentru că îmi amintesc - și în copilărie am participat la multe lucrări din astea - cum grinzile erau cioplite la fața locului de nea cutare, nea cutare, vecin, rudă. Astăzi, dacă ar trebui cioplită o grindă asemănătoare, acea grindă ar trebui cioplită de cineva care și-a dat doctoratul în sculptură în lemn. Adică, asta ar însemna o piesă foarte scumpă, pentru că e făcută de un sculptor, dar de un sculptor care vede suprafața și nu vede viața lemnului - cum o să se comporte în timp și cum o să reziste efortului depus. Pe scurt, dacă pierdem acest bagaj de cunoștințe și această practică, atunci vom restaura aceste monumente sau, din ce în ce mai mult, case care nu sunt monumente - dar mulți preferă să stea în asemenea case - vom reabilita sau vom restaura, după caz, din ce în ce mai prost și se va pierde autenticitatea. Deci, cumva, meseriile astea ar trebui să trăiască și asta nu se întâmplă, ele nu sunt considerate patrimoniu imaterial. Atunci, singura cale posibilă este să se găsească o arhitectură în care au și ei un cuvânt. Adică, ceea ce știu ei și ceea ce produc ei să fie ținut în viață în ideea să putem apela la ele, să putem apela la ei atunci când avem nevoie. Șindrila, șița trebuie utilizate în cele mai multe locuri posibil, ca să existe în continuare meseria, care să fie folosită la nevoie. Astfel, dacă șița se poate pune pe învelitoare cu un strat aerisit, de ce nu se poate pune în baie peste cadă?
- Am văzut că se poate, în casa dumneavoastră.
- Putem să ne punem și alte astfel de întrebări, deci, cumva, există acest potențial și nu trebuie reinventat, pentru că este încă viu. Este un foarte mare avantaj în momentul în care lumea redescoperă meșteșugurile tradiționale. În această lume post-postmodernă în care trăim, totul e meșteșugăresc: de la iaurtul, care nu știu din ce motive ajunge artizanal... dar hai să acceptăm că poate făcălețul...

- E o strategie de vânzare de multe ori, dar da.
- Este o poartă a timpului; astăzi, când apreciem aceste meserii, ele, la noi, există ca niște relicve din perioada premodernă și pot să contribuie la arhitectura lemnului din zonă. Adică, da, desigur, visăm cu toții la high-tech, dar dacă nu am cum să ajung acolo, mă uit ce pot să fac, cum pot să fac ceva din ceea ce este al locului, cu materialele de aici și descopăr că se poate face, puțin la alt nivel, mai cu sărăcie, mai cu dibăcie, dar și asta e tradiție. Adică, tradiția este că nu schimb materialul cu care lucrez; dacă am lucrat până acum cu lemnul, voi lucra și în continuare.
- Așa cum se poate și cum pot să îmi permit.
- Nu zic că asta e un low-tech.
- Nu, dar e o tehnologie medie.
- Da, un intermediate poate fi asta și e cumva onest. Eu nu îi înțeleg pe acei antreprenori care comercializează case din lemn și stau în case din cărămidă. Ideea este că, per final, tradiția și tehnologiile tradiționale și cele moderne se completează și poate că sunt mai performante împreună.
Dacă pierd tradiția, pierd rădăcinile, dacă nu pășesc în contemporaneitate... Churchill zicea undeva că arta fără tradiție este ca o turmă de oi fără păstor, și fără a ține cont de contemporaneitate - este ca un cadavru.
- Deci, iată unde suntem. Astea ar fi în linii foarte mari ideile care stau la baza arhitecturii pe care o practicați. Văd că evitați puțin partea biografică, dar eu n-o să vă las să o evitați fiindcă, de data asta, mi se pare că e foarte importantă. Deci, v-ați născut la Ciumani?
- M-am născut la Ciumani, într-o familie care avea destul de mulți intelectuali și artiști. Cred că pot să spun că m-am născut într-o familie de artiști care... Pe de altă parte nu toți erau artiști, poate mulți erau meșteșugari. Tatăl meu era lăcătuș mecanic, dar bunicul lucra cu lemnul: căzi, butoaie, roți și așa mai departe, și am avut șansa, câțiva ani, cât eram copil mic, să lucrez și eu în atelier, adică să mă joc cu sculele respective. Bunicul îmi spunea niște lucruri, mie mi se păreau poezii: cum se orientează lemnul și de ce îl pune așa. Poate am memorat chestiile astea ca pe niște texte, fără să înțeleg foarte mult din ele, dar treptat, treptat, lucrând cu tata și observând cum se comportă materialele, aceste mesaje ale bunicului au fost înțelese, nu au fost spuse degeaba. Lemnul se comportă în timp, se comportă față de umiditate, doar că mișcarea aceasta este previzibilă în proporție de 90% și această predictibilitate este ceea ce lipsește în abordarea multora, și ea, practic, înseamnă prelungirea duratei de viața a materialului respectiv. Deci, eu acolo am trăit viața unei familii în care lucrau, în timpul celor opt ore, tata la întreprindere, mama la cooperativa locală și apoi creșteau animale, lucrau pe câmp, deci, înțeleg peisajul poate și din alte aspecte decât ca o imagine frumoasă. Tot timpul, din clasa a doua, din clasa a cincea, din clasa a opta, cei de la școala de artă de la Târgu-Mureș, că, atunci, acolo exista, voiau să mă acapareze în direcția artelor plastice. Doar că mătușă-mea, Köllő Margit, care era textilistă și graficiană, zicea că, în perioada respectivă - perioada comunistă - a fi artist plastic era destul de riscant, nu era o meserie sigură, să zicem (mai ales în contextul că ești de „naționalitate conlocuitoare”). Așa că solicitările au fost demontate pe rând de insistențele mătușii și astfel am ajuns la un liceu de matematică-fizică, la Miercurea Ciuc, pe care nu îl regret nicicum, pentru că, totuși, arhitectura e și fizică, și mecanică, și mi-a folosit la facultate.
- Aici o să avem o discuție despre liceele de arhitectură pentru că... o să detaliem pe urmă, dar și eu zic că, pentru un arhitect, un liceu de cultură generală bun nu strică.
- Eu, între timp, desenam permanent.
- Asta nu v-a interzis mătușa.
- Nu, nu, chiar m-a și ajutat în sensul ăsta, dar nu instituțional. Era și o viață de familie, mulți treceau pe la noi și așa, o rudă a mamei, Szász Lőricz, care trăia la Iași și a făcut dicționarul Româno-Maghiar utilizat în perioada respectivă, a anilor ’80-’90, i-a întrebat pe părinții mei prima oară: „Dar de ce nu dați copilul la Arhitectură?”. El, trăind la Iași, a mai prins și epoca în care era arhitectura în anii ’70.
- Era Porumbescu acolo, construia...
- Erau mulți, mulți acolo... și asta a fost în clasa a zecea, și eu de atunci încolo m-am pregătit în direcția aia. Fiind 50 de locuri la Arhitectură și eu fiind în clasa de matematică-fizică, dirigintele mă întreba, la fiecare oră de dirigenție, ce vreau să fac, și eu îi spuneam că arhitectură, și el îmi spunea că: hai, că n-ai șanse, că nu știu ce...
- Ce încurajare!
- Nu, ei erau realiști, știau că, dacă nu intru, atunci, cu armata...
- Era jale atunci, erau doi ani de armată.
- Da! Și era un liceu în care din 36, câți erau în clasă, intrau 36 la facultate și, într-un fel, ne purtau grija asta legată de ce se va întâmpla, și eu, ca să scap de treaba asta, la un moment dat am zis că vreau să fiu președintele țării.
- Nu e rău!
- Și atunci m-au lăsat în pace. Și așa am început cu meditațiile la București, mergând cu trenul mult.
- De curiozitate, cu cine ați făcut meditații?

- Am început cu Arpad Zachi (Arhitext). El mai venea la Brașov, intra în relații cu cercurile de artiști, cu Ábrahám Jakab, cu mătușă-mea, care trăia atunci acolo, dar pe urmă am continuat cu Zoltán Takács și mai era un tânăr cu el, care desena dumnezeiește, a plecat în Canada, nu-mi mai aduc aminte numele, dar m-a învățat foarte multe. Cumva, din acest moment, domnul Takács a devenit un fel de mentor, care m-a urmărit tot timpul facultății, chiar și după. Bineînțeles că în anii mici nu era, erau domnul Mihai Cocheci și Zeno Bogdănescu. Eu, între timp, eram foarte interesat de păpușari și aveam o prietenă la facultate din Maramureș, și Animafilmul, care era condus de Zeno, la un moment dat, mi-a oferit posibilitatea să văd și latura asta a meseriei, dar și a desenului, pentru că se lucra manual la vremea aia.
- Ce frumos și expresiv e (apropo de relația cu desenul animat) filmulețul pe care îl aveți pe pagina de Facebook a firmei, cu evoluția localității.
- Și îmi aduc aminte de discuții și cu doamna Cristina Olga Gociman, care era asistentă la domnul Cocheci, erau discuții pe viu, pe subiect. Apoi am avut șansa să prind o bursă cu Tibi Florescu și cu Ștefan Ghenciulescu în Belgia. Noi eram patru, cu Tibi și cu Vinicius Răducanu, cu care am făcut armata, și Ștefan din anul întâi, practic, noi eram cele patru roți de la căruță. Așa eram porecliți, pentru că făceam totul împreună. Nu înseamnă că făceam proiectele și ieșea același proiect, dar cum un curs avea o bibliografie, împărțeam bibliografia în patru și fiecare citea partea respectivă. Și aici trebuie să vorbesc de o altă linie care nu era chiar cea reprezentată de Takács, ci a domnului Corneliu Ghenciulescu, care era adeptul acurateței și relaționării cu contextul.
- A fost un profesor excepțional. Și eu l-am avut profesor la atelier.
- Și am lucrat astfel mult, discutând cu acești oameni: Takács Zoltan, Radu Teacă, Corneliu Ghenciulescu, Zeno Bogdănescu, Dan Marin, Mihai Cocheci... cumva, în școală, au fost acești oameni care... Bine, să nu mai vorbesc acum de catedra de Urbanism, cu Constantin Enache, Florin Machedon și Sandu Alexandru, Rodica Eftenie, Peter Derer. Apoi, la Științe Tehnice, Mircea Crișan și dl profesor Cișmigiu (încă mai avea un curs opțional), îmi plăcea foarte mult. Erau oameni ca Ana Maria Zahariade, Nicolae Lascu și așa mai departe.
Dar această bursă pe care am menționat-o mai devreme, din anul trei, a fost totuși o șansă să văd în realitate ce am învățat la Istoria Arhitecturii; am văzut multe dintre ele.
- Unde a fost bursa, mai exact?
- A fost în Belgia, cumva, Belgia, Olanda, Germania, mai târziu Franța - mi-au devenit accesibile și am putut să văd multe dintre clădirile despre care învățasem la Istoria Artei, dar și multă arhitectură contemporană, pe care o văzusem în reviste și despre care se discuta. Pe de altă parte, școala din Liège se poziționa altfel față de această meserie, adică, la noi, funcționalitatea și tradițiile modernismului erau foarte prezente, pe când la ei poezia și filosofia, și ce stă în spate, adică, demersul, erau mult mai importante decât rezultatul final. Și asta, cumva, când am revenit, nici până acum nu pot să uit că discuțiile cele mai aprige cu domnul Takács erau tocmai datorită faptului că am fost, cumva, pătruns de acest virus al demersului și al contextului.
- Era o arhitectură destul de necontextualistă, ca să nu folosesc vorbe mai urâte, în școală, o arhitectură foarte preocupată de obiect și de racordarea la tot ce mișca în străinătate.
- Ceea ce este al domnului Takács este al dânsului. Avea niște ochelari foarte caracteristici, foarte frumoși și spunea: „Design să fie! Uită-te la ochelarii ăștia!”. Și i-am spus: „Domnule profesor, puteți să-mi împrumutați mie ochelarii ăștia?”. Și mi i-am pus. „Dar, uitați, mie nu mi se potrivesc!” Și a râs, a înțeles chestia și a zis: „Hai!”. Și la lucrarea mea de diplomă, care a fost Biserica Romano-Catolică din Miercurea Ciuc, tocmai această analiză de context și contextualismul au fost nu numai acceptate, dar au fost și încurajate chiar de Zoli. Și am făcut Structura cu Cișmigiu, fiindcă fusesem la cursul lui, care era un curs opțional, dar era un curs foarte bun.
Cam asta despre formare. Apoi, după ce am terminat „Ion Mincu” la Arhitectură, am făcut un master în Urbanism, tot la „Ion Mincu”.
- Și după aia ați făcut și la Cluj, Restaurări?
- Școala postuniversitară de la Cluj, de restaurare. Asta cam până în 2006, și din 2017 m-am înscris la Școala doctorală de la „Ion Mincu” - care nu înțeleg de ce este PhD și nu DLA - la domnul Nicolae Lascu, și acum, practic, undeva în ianuarie, o să fie susținerea publică; de rest am trecut.
Dar Bucureștiul a însemnat pentru mine și catedra de Design cu Marius Marcu Lapadat, și catedra de Urbanism, în care am reușit să înțeleg orașul. Mie îmi place Bucureștiul; îmi lipsește de multe ori, și când revin, o fac cu mare plăcere.
- E un oraș foarte complex și sunt mulți ardeleni care nu-l cunosc și zic: Ah, Bucureștiul e ceva imposibil!
- Eu văd și partea cealaltă a orașului. Acum, că m-am reobișnuit cu ruralul, nu cred că aș putea să trăiesc acolo, în mod voit nu m-aș duce acolo, dar nu Bucureștiul e problema, ci orașul mare; adică, aglomerația.
- Distanțele, timpul pierdut...
- Dar, pe de altă parte, sunt teatrele, cinematografele, viața culturală...
Între timp, am făcut muzică veche aproape 10 ani, cu doamna Öllerer Ágnes, cu Macalik Arnold, care e arhitect la Cluj și are și el multe realizări, și cu alți prieteni. Am făcut multe. Am făcut Colegiul de presă „Ady Endre” la Oradea. Am terminat ca fotoreporter, dar nu practic meseria asta... decât cu telefonul, acum, că asta e.
- Deci niște studii în multe domenii... și îndelungate, așa...
- Și hobby-urile care s-au tot schimbat. A fost o perioadă călăritul, arheologia experimentală privind tehnicile cavaleriei ușoare. Na, și acum, m-am reapucat de o dragoste veche, de a confecționa instrumente muzicale. Am o serie care se numește „instrumente muzicale care poate că n-au existat niciodată - dar puteau să fie”. Tot arhitectură e, pentru că forma... Este interesant că foarte multe dintre aceste instrumente au formă de dovleac.
- Cutia de rezonanță.
- Da, și atunci fac câteva. Acum am început să fac câteva instrumente, la care e clar că ulterior au fost făcute din lemn, dar bănuiesc că inițial au fost făcute din dovleac și fac varianta din dovleac.

- Deci așa, instrumente muzicale care poate nu au existat. Asta, așa cum spunea Makovecz că face o arhitectură arhaică, care poate nu a existat. Dumneavoastră, la capitolul instrumente...
- Muzică înghețată, totuși. Arhitectură.
- Una e cu obiectul mic și alta e cu obiectul mare și e un punct din discuție la care o să revenim.
Bănuiesc că nici nu v-ați pus problema vreodată să nu vă întoarceți acasă?
- Nu, n-a fost așa de ferm pentru mine acest lucru. Eu mă simțeam foarte bine cu Tibi și cu Ștefan - că Vinis a plecat între timp în Franța - și Tibi era la catedra de Urbanism, deci, pe acest traseu pe care toată lumea îl știe, Ștefan foarte repede a ajuns și el la catedra de Proiectare. Am avut și eu această posibilitate la catedra de Urbanism, datorită doamnei Angela Filipeanu, la Peisagistică; odată cu Ioana Tudora, am lucrat acolo în cadrul catedrei, dar prețurile de București și viața de București...
- E, practic, insuportabil financiar, dacă nu ești de acolo.
- Ce câștigam la facultate, ăsta-i adevărul - nu era suficient pentru chirie. Eu am lucrat în paralel doi ani la benzinăriile Mol, la departamentul de investiții, unde am învățat foarte mult partea asta practică a șantierului, adică, cine, cât urlă și cum urlă, din asta să-mi dau seama cât de mare e problema. Însă am avut o prietenă care n-a vrut să rămână în București - tocmai terminase facultatea și voia neapărat să revină acasă - și la un moment dat, cu toate astea, era un post de arhitect-șef la Gheorgheni și așa am ajuns acasă. N-a fost o chestie atât de premeditată și decisă din prima. Cred că ar fi fost posibilă o viață de București, așa cum eram, tânăr, și cum vedeam cultura și totul în jur, dar toate aceste lucruri împreună m-au făcut să revin ca arhitect-șef. O perioadă scurtă, pentru că eram tânăr pentru acea meserie. Problema e că facultatea te învață parțial.
- Nu te formează deloc pe partea de legislație...
- Nu, dar chiar dacă trec dincolo de administrație, a avea birou de arhitectură înseamnă formare de cunoștințe și bagajul de cunoștințe profesionale atât teoretice, cât și practice, dar înseamnă și comunicare, înseamnă și cunoștințe din lumea afacerilor; și cel puțin la comunicare, pentru un arhitect-șef, dacă nu știe să comunice, este o povară. Mi-am dat seama că, din afară, pot să fac mult mai mult decât din interior, pentru un sistem în care deciziile și propunerile sunt obstrucționate de faptul că suntem într-un oraș mic și toată lumea cunoaște pe toată lumea, și măsurile care ar fi trebuit luate nu au fost duse până la capăt. Totuși, faptul că a existat o strategie privind monumentele și clădirile cu caracter de monument din oraș și că s-a putut da un sprijin pentru acestea, a fost o măsură foarte timpurie, în ’99-2000, și a făcut să rămână ceva în urma acestei activități.
Și apoi prietena cu care am plecat de la București... am rămas prieteni, dar viața s-a schimbat, și după, când m-am căsătorit, m-am mutat la Miercurea Ciuc, în orașul vecin Gheorgheniului, și am trăit acolo cam opt ani, până când am ajuns la decizia că cel mai bine e să revenim la Ciumani. Și soției îi plăcea să călărească, și copiii - fiică-mea, tot așa - și cea mai accesibilă variantă era să avem un cal acasă.
- Câți ani aveau copiii atunci?
- Când am venit acasă, ea începea școala, deci avea 7 ani. În timpul verii și în vacanța de iarnă eram oricum la sat. Mai aveam o căsuța mică, undeva în valea Ghimeșului, eram și pe acolo, și pe aici. Dar, încetul cu încetul, undeva în 2007, cam la opt ani după ce am plecat din București, s-a cristalizat că o să trăiesc acasă. Acolo, totul îmi e cunoscut. Atunci a fost înființat și biroul ăsta, pentru că am văzut că sunt foarte multe birouri bune de arhitectură la Miercurea Ciuc, doar că fiecare lucra individual sau cu doi-trei angajați maximum. Și purtam discuții cu ei: de ce nu facem o firmă mare, în care fiecare să participe cu firma lui ca subantrepriză, dar la lucrări mari de restaurare sau la lucrări care înseamnă un volum mare de lucru, totuși să nu ratăm șansa să putem să ajungem la lucrarea respectivă. Era perioada anilor ’90, nimeni nu era foarte încrezător în celălalt, pentru că, pe de o parte, institutele de proiectare se cam desființaseră cu câțiva ani în urmă, și a lucra împreuna însemna parțial și, să zicem, socialism.
- Da, da, era o mare reținere față de genul ăsta de lucru.
- Era, chiar dacă toți recunosc că atât cât au stat acolo n-a fost rău. În Gheorgheni a fost un birou în care am reușit să facem acest lucru, dar nu în sensul: hai să facem o firmă mare prin care fiecare își face partea lui prin subantrepriză, ci atunci, în 2007, s-a înființat Larix, în care am început împreună. Atunci eram trei, acum s-a mai dezvoltat.
- Câți sunteți acum în firmă?
- Per total 16 - asta înseamnă că nu este o singură firmă. Noi n-am avut ingineri de la început; am lucrat cu alți ingineri, dar, treptat, tinerii din zonă au început să facă practică la noi și au venit la noi în birou, au devenit coproprietari și, la un moment dat, când a existat șansa unei finanțări, ei erau tineri, și atunci au făcut o firmă separată și, practic, acești 16 înseamnă un cluster. Ei sunt 4, noi suntem 12, dar în acești 12 e și administrația comună, adică și ei, și noi avem aceeași secretară și așa mai departe. Este un model de conviețuire în care lucrările inginerești pentru lucrările noastre sunt făcute de ei. Șansa de a lucra în același spațiu este una uriașă, dar, desigur, ei, cu acest număr, au capacitatea mult mai mare decât ceea ce putem să le oferim noi și așa mai lucrează și pentru alte firme din zonă. Asta nu înseamnă o relație de concurență, e normalitate. Așa că ei lucrează și pentru exterior, desigur și noi avem proiectele noastre de urbanism și, împreună, mergem spre specializarea de restaurare. Avem multe, multe puncte comune și cu șansa de a utiliza programele de proiectare actuale, lucrând simultan, împreună și în același model, și pentru fiecare întrebare e la îndemână răspunsul, există un avantaj care și calitativ se citește, dar înseamnă și eficiență.
- O să vă pun o întrebare - eu nefiind neapărat o mare feministă - o să vă întreb câte femei lucrează în biroul dumneavoastră?
- Momentan, trei. Am avut încă o stagiară care e acum în concediu de naștere și colegii ingineri la practică au avut anul ăsta o studentă - s-ar putea să se angajeze, dar să vedem.
- Patru din 12. Nu le place arhitectura fetelor din Ciuc?
- Nu știu... Nu, nu...
- Eu râd puțin și pentru că am avut niște studenți foarte buni din Ciuc care au terminat la „Spiru Haret”, unii în anul în care a terminat și Vajk - Szigeti Vajk István, care a lucrat în birou la dumneavoastră - și fetelor le-a fost mult mai greu să-și găsească de lucru decât băieților.
- Noi ne-am bucura să vină. Deci, ambele fete, ambele stagiare pe care le avem acum, au fost pregătite de mine sau de colegi din birou, și în timpul practicii au revenit mereu, mai mult sau mai puțin. Asta este o dilemă, fiindcă desigur aș putea să accept mult mai mulți la stagiatură, că am colegi experimentați care ar putea să ducă, dar, pe de o parte, e un efort uriaș să ai un stagiar, pentru că trebuie un calculator, trebuie îndrumat...

- Sigur. Și trebuie să te ocupi, să-ți dedici timp formării.
- Și ceea ce facem noi este un segment destul de special, care nu știu dacă este valabil altundeva într-o zonă în care lemnul nu este atât de prezent, așa că preferăm să angajăm un stagiar la care vedem că va rămâne în zonă. Nu trebuie neapărat să rămână în cadrul atelierului, cu obligația de a continua aici, dar să rămână în regiune, pentru că suntem puțini față de câți ar trebui să fie, și atunci eu prefer să rețin un loc. Dacă începi o stagiatură, asta înseamnă doi ani, și dacă nu văd că e intenția fermă, atunci nu știu... n-am timp.
- E o investiție care nu produce nimic pentru comunitate.
- Da, acum, la Târgu Secuiesc e un arhitect, Gál Zoltán, care a lucrat doi ani la noi în firmă. Și-a deschis birou acolo, dar acum lucrăm împreună la studiul centrului istoric din Târgu Secuiesc și, efectiv, ne ajută foarte mult. Adică, faptul că știe cum lucrăm la birou face să putem să colaborăm foarte mult și această colaborare este esențială, și din acest motiv este foarte greu, dacă pleacă la Cluj sau dincolo, în alte zone, cineva care este format aici, timpul nostru investit se pierde...
- Mă rog, nu ajunge aici; dar pe de altă parte, cu cât mai multe persoane formate la o astfel de școală a stagiaturii se răspândesc peste tot, cu atât e mai bine - pentru alții, e adevărat.
- Da, dar eu pot să le spun de ateliere din Cluj, din București sau din Timișoara la care pot să se ducă, dacă vor. Noi acum avem două stagiare, din care una e în concediu de maternitate, dar nu prea sunt mulți care vor să se întoarcă. Pe de altă parte, mulți dintre arhitecții care au terminat s-au reîntors și au și ei nevoie de forță de muncă. Teoretic, absorbție ar exista în zonă, doar că economia de aici, ca salarii și așa mai departe, nu se poate compara cu ceea ce se oferă în orașele mari. Tot centrele universitare sunt avantajate în sensul ăsta, fiindcă mulți preferă să rămână acolo pentru că e un alt nivel de venituri.
- Da, sigur, sunt alte salarii, dar cum spuneați, sunt și alte costuri ale vieții...
- Da, dar asta nu văd... calitatea timpului liber poate să fie cu totul alta. Adică, oricât de mult mă enervez la birou - mi se mai întâmplă - dacă mă duc la cules de ciuperci, mă liniștește enorm.
Și, totodată, această poziționare în afara centrelor universitare este și un dezavantaj în ceea ce privește concursurile de arhitectură. Pentru că, la un concurs, foarte mulți studenți pot să vină în ajutorul unui birou de arhitectură. Desigur că există și muncă de la distanță, dar nu e același lucru.
- Care e prima lucrare cu care vi s-a părut ca „ați marcat” și sunteți pe drumul cel bun?
- Este clopotnița din cimitirul nou de la Ditrău. Îmi aduc aminte că atunci era Anuala de Arhitectură Brașov, Covasna, Harghita și planșa am reușit s-o tipăresc foarte târziu, deci nu putea să fie cașerată la firma respectivă, așa că am luat panoul acasă ca să cașerez eu, pentru că nu era uscată încă cerneala de tipărit. Aveam un coridor în apartamentul de bloc, un coridor lung: pe de-o parte era ușa de la bucătărie, iar vizavi erau camerele copiilor... și, întinși pe jos, tocmai cașeram planșa cu soția, întindeam înainte de cașerare foaia unsă deja cu lipici, și băiatul mijlociu avea bicicletă, aia din plastic pe care te dădeai cu piciorul, și el, pe coridor, a văzut o chestie peste care poate să treacă cu toată viteza... Asta a fost sâmbăta, nu am mai avut cum să retipăresc, așa că lipirea a apărut ușor vălurită... Și îi ziceam soției: Ce păcat, că putea să ia un premiu... A luat, până la urmă. Ăla a fost momentul, dar cred că nu asta este esențial, ci esențial este că Tövissi Zsolt a luat Premiul Arhitext și Mathé Zoli, în 2007, la Bienală, a luat Premiul Președintelui - era domnul Derer - cu o lucrare, capela cimitirului din Remetea. Verbal, dl Derer a menționat și cooperativa de credit din Gheorgheni - era primul meu proiect de restaurare. Și asta, adică faptul că ei au fost premiați, a însemnat până la urmă faptul că, iată, în România se apreciază și ruralul cumva și poate fi o cale... Practic, cam pe atunci s-au despărțit, că până atunci lucrau împreună, Tövissi și cu Mathé. Iar Tövissi este un pol în jurul căruia au circulat foarte mulți care apoi au început să facă arhitectură de bună calitate.

- Este extraordinar de importantă prezența unor arhitecți care nu se ocupă doar de propria autopromovare, ci doresc să fie mentorii unor tineri.
- Da. András Alpár, Lőrincz Barna, Korodi, Szabolcs, Gergely Attila etc., cam toți în jurul lui, au lucrat pe la el, au lucrat împreună.
Această clopotniță, cu o arie construită de cam 2,25 mp, a fost lucrarea cu care am reușit pentru prima dată.
- Să revenim la ce faceți acum. Sigur că toate lucrările Larix Studio utilizează lemnul, dar îl utilizează într-o formă absolut specifică, în sensul în care nu vă axați deloc pe copierea unor motive decorative și, deși e o punere în operă perfectă a materialului, este o tehnologie care e accesibilă, să zicem beneficiarului mediu, unor comunități mici, unor familii cu venituri normale. De ce ține alegerea asta a dumneavoastră?
- Pe de o parte suntem într-o regiune în care, dincolo de această imagine că în Secuime lumea lucrează cu lemnul, există foarte mari diferențe între microregiuni, în sensul că ornamentele și lucrurile cioplite se pot face mai degrabă în lemn de esență tare, și asta la noi nu există, doar la Odorhei, Miercurea Nirajului etc. Adică, a existat mai demult, cât mai existau stejarii, înainte să fie înlocuiți cu brazii - dar cumva, cumva arhitectura tradițională din Gheorgheni, din rășinoase, se bazează pe ritmuri, pe jocuri de umbre și lumini mai mult decât pe traforaje și altele. Pe de altă parte, dacă revenim la tradiție, pe vremuri, oamenii aveau timp să facă detaliile respective, astăzi: ce avem la îndemână, din aceea lucrăm și am vrea să facem tot mai simplu aceste lucruri, pentru că, desigur, nu noi am inventat că ornamentul este o crimă.
- S-a mai modificat teoria între timp, dar...
- Dar am descoperit că tot ceea ce este neglijabil nu se realizează și, chiar dacă se realizează, după ce ajunge într-o stare în care ar trebui înlocuit, nu se mai înlocuiește, ci se renunță la el. Deci, arhitectura, cumva, trebuie făcută foarte simplu și nimic să nu fie inutil - și cum lucrăm cu un buget mic, este de înțeles că și manopera trebuie să fie foarte mică. Și în sensul ăsta ajungem foarte repede să nu avem cum, deci trebuie să renunțăm la ornamente, la podoabe... Deci, trebuie să mergem foarte, foarte la esență.
- Aveți o gamă extraordinar de largă de lucrări în biroul ăsta și lucrurile merg de la foarte frumoase restaurări până la monumente comemorative - ca Movila Tătarilor - și foarte multe refuncționalizări de locuințe. Ce mi se pare impresionant în lucrările biroului dumneavoastră este că nicio lucrare nu e tratată ca fiind prea mică sau nesemnificativă, și din punctul ăsta de vedere, pe mine m-au impresionat: stația de autobuz din Zetea și amenajarea malului pârâului din Ditrău (care nu e o lucrare chiar mică, dar se raportează la scara teritoriului, a peisajului, a localității). Spuneți-mi cum tratați dumneavoastră lucrările astea mici (pe care foarte mulți arhitecți ar tinde să le ignore chiar) ca fiind într-o relație foarte strânsă cu mediul?
- Răspunsul e destul de simplu. Pe mine și pe colegii mei ne preocupă foarte mult arhitectura, dar tot la fel - să înțelegem ce înseamnă arhitectura, ce înseamnă proces de proiectare, ce înseamnă economic acest lucru, și bine, studiem și literatura de specialitate, de la marketing la toate chestiile posibile... nu este treabă de arhitect, dar totuși este. Foarte repede am înțeles că, în faza inițială, proiectului, cu cât mai mulți participă la discuții, fără să tragem o linie, cu cât sunt prinși mai mulți specialiști care vor lucra la acel proiect, asta înseamnă, pe de o parte, o economisire a resurselor - fiindcă nu pe șantier iese la iveală problema, ci la faza de proiectare - dar acest lucru în echipă duce la descifrarea instantanee a problemelor... și ăsta e un mare avantaj. Avem acea masă rotundă, în jurul căreia toți suntem parteneri egali, și acele discuții inițiale, practic, foarte repede conturează o soluție posibilă. De aici depinde foarte mult de beneficiar cât acceptă, depinde de cultura beneficiarului, desigur, dar faptul că împreună putem foarte repede să decidem direcția în care putem să mergem, care să dea un echilibru între posibilități și visuri, cred că sunt decise acolo aceste obiecte și de acolo vine treaba asta. Desigur că, în cazul unor proiecte, se fac machete și sunt variante, și acest lucru este valabil și pe parcurs, adică, o lucrare nu este făcută și dusă de unul singur până la capăt, ci e ca la șah: când doi joacă șah, mutarea bună se vede din afară (și aici ai posibilitatea să faci mutarea, chiar din exterior) și faptul că și inginerii sunt și ei designeri, într-un fel, și au o viziune în sensul ăsta, ne ajută foarte mult. Dar și faptul că gândim și noi structural de la început (v-am zis de cursul cu domnul Cișmigiu) este o situație care ne ajută.
- Partea structurală joacă un rol important, mai ales la lucrările mai mari, cum e manejul din Sânsimion, unde e o imagine care ține mult de rezolvarea structurală.
- Da... Și la grădinița din Lăzarea e așa. Și ei înțeleg și nu spun că nu se poate, ci vin cu soluția cum se poate, dar cum se poate economic. Calitatea este posibilă când de la început toți își spun părerea despre lucrarea respectivă, ideile se pun cap-coadă și foarte repede se poate ajunge la o concluzie. Plus, e graficul ăsta despre care discut: dacă sunt cu cât mai mulți specialiști, costurile se reduc așa. Și dacă nu sunt de la început, pe măsură ce se implică alții, atunci, în execuție apar probleme și costuri suplimentare. Așa că am trasat acest grafic, graficul ideal al proiectului. Doar că dacă omul lucrează în echipă, și deja am mai întâlnit problema, diferența de calitate e sesizabilă, fiindcă există experiența și există echipa.

- Unul din punctele valoroase ale arhitecturii pe care o practicați este felul în care ați reușit integrarea în peisaj a unor construcții care nu sunt la scara obișnuită a satului și aici vorbesc mai ales de manej. Joagărul e la o scară care e cea a naturii înconjurătoare, să spunem, dar în cazul manejului, transparența pe care ați realizat-o, și care are clar referințe în arhitectura tradiționala a șurelor, conferă o calitate a obiectului de arhitectură pe care o întâlnești rar.
- Sigur, având acest peisaj natural... Sunt situații în care rețeta asta, că o construcție mare poate fi spartă în mai multe volume mai mici cât șura și poate să se încadreze astfel în imaginea satului, este o rețetă posibilă, dar uneori... Caut o lucrare... (pe ecranul de prezentare se derulează imagini ale lucrărilor studioului)... Avem o lucrare în zona unui patinoar și într-o zonă istorică, în spate apare biserica fortificată din Cârța. Aici e situl în care am intervenit... sunt poze de execuție... deci, practic, nu prea sunt poze de ansamblu. Aici se poate vedea. Cam asta e fragmentarea, dar din partea cealaltă și asta ajunge la scara satului. Cumva, înscrierea în sit și relația cu vecinătățile sunt mereu fundamentale. Așa apare. Un volum mare care maschează un volum și mai mare. Dar revenind la necesitatea de a purta un dialog cu contextul, asta e o preocupare continuă. Oricât de mare e construcția propusă, ea trebuie să spună bună ziua vecinilor. Adică, Titanicul nu se poate parca în portul de pescari, e altă scară. Și atunci, trebuie văzut, fiindcă dacă se ajunge la concluzia că trebuie adâncit portul, pescarii nu mai au ce căuta acolo, dar poate că există soluții. Așa cum stația aceea de autobuz a primit o suprafață de draniță, pentru că o zicală de-a locului spune că cei din Zetea au fost făcuți din țărână de Dumnezeu, dar trăiesc din lemn. Și atunci ei să fie obișnuiți cu acea suprafață, și tinerii. Unde? Tocmai în stația de autobuz. Spargerea în volume mai mici, dacă se poate... dacă nu, atunci transparența sau cum apare peisajul între clădiri. Nu există o rețetă, există doar o înțelegere a contextului și adevărul adevărat e că în acest moment, când avem posibilitatea de a vedea de sus, cu drona, e mult mai simplu să faci o inserare în acest sens. Cea mai elocventă e situația cu grădinița de la Lăzarea, unde am avut trei monumente de categoria A în aria de protecție și trei copaci. Dar tot la Lăzarea este o lucrare mai veche, sala de sport, care este contemporană sălilor Năstase, doar că aici comunitatea a spus că nu vrea această sală metalică în zona monumentelor.
- A fost o chestie uluitoare sala aia metalică, implantată peste tot...
- Au zis că, dacă li se acordă finanțarea să o facă, ei mai pun surplusul necesar ca să aibă o sală adevărată. Și acum sala respectivă e și centru de evenimente, și sală de sport, dar dinspre deal are o zonă de acoperiș verde. Practic, de sus, este mai puțin prezentă în imaginea satului, jumătate din clădire e mascată de acoperișul verde și, pe de altă parte, fiind în zona de monumente, din reflex, omul este tentat să pună tablă titan-zinc pe acoperiș. Doar că, aici, noi am ales acea oribilă tablă verde cutată, care din punct de vedere al acestor reflexe te întrebi ce să caute acolo, dar tocmai datorită ei, aici, se pierde în contextul peisajului clădirea și mai mult. Bine, când plouă și după ploaie apare soarele, lucește... Asta e o situație care nu se poate rezolva, dar faptul că uneori trebuie să trecem dincolo de cele convenite și dincolo de șabloane este cert, că altfel nu se poate. Nu forțăm nota, dar, când e cazul, trebuie văzut ce se poate obține. E clar că asta iese din canoanele obișnuite ale intervenției într-o zonă de monument, dar aici trebuie recunoscut că nu numai monumentele în sine înseamnă valoare, ci valoarea peisajeră a locului este mult mai mare decât cea a monumentelor și atunci raportarea se face la peisaj.
- Să revenim la o scară puțin mai mică, la locuința care, de fapt, este unul dintre subiectele principale ale arhitecturii. Ați făcut foarte multe reabilitări de case rurale și ați făcut propria casă prin reamenajarea și foarte mica extindere a casei bunicilor, dar ați făcut și un proiect tip de casă secuiască: o casă relativ modestă, cu tehnici simple de punere în operă și scriați pe pagina de Facebook a firmei că au trecut vreo 10 ani de la proiect la prima realizare. De ce credeți că s-a întâmplat asta?
- Faptul că ne ocupăm de reabilitări de case vechi și de extinderi se datorează faptului că zona, din punct de vedere economic, nu este o zonă foarte, foarte prosperă.
- Asta a ajutat mult la păstrarea caracterului...
- Și atunci oamenii au venit cu solicitări în sensul ăsta: casa asta, mai pot să fac ceva la ea ca să pot să trăiesc și eu în ea? Practic, noi am lucrat continuu în zona ruralului cu soluții de reabilitare, de upcycling, în perioada în care în România au existat bani pentru locuințe noi. Și asta, pe undeva, a însemnat nu că suntem foarte buni sau că suntem mai buni decât ceilalți, doar că ne ocupăm de mai mult timp și avem un avantaj în sensul ăsta... asta în momentul în care România redescoperă ruralul, aceste lucrări mici pot fi răspunsuri la problematică.
- Dacă mai are ce să descopere... Eu sunt foarte pesimistă în privința asta.
- Din 2010 am făcut inventarieri de sate cu câțiva arhitecți, la început pe cont propriu, apoi finanțat de Ambasada Olandei, pentru microregiunea Pogány-Havas, la inițiativa unui manager de microregiune, Rodics Gergő, care a venit din Ungaria și a sesizat valorile de aici. Cu Tövissi Zsolt, Bogos Ernő, și după, cu Esztány Győző.
- Într-un fel, deși e săracă, Secuimea are acest avantaj că poate „să sugă de la două oi”.
- Da. Și sărăcia a conservat clădirile. Și apoi am ajuns ca, prin lobby, Consiliul Județean Harghita să aibă acest program de inventariere a satelor harghitene, care a fost început cu foarte mare elan, a fost foarte benefic, doar că s-a descoperit că, în ciclul politic de patru ani, o asemenea cercetare - inventariere, care ar trebui să dureze zeci de ani până terminăm, nu este utilizabilă ca argument electoral mai departe, sau nu la eficiența din alte zone de investiții. Deci, am ajuns atunci la concluzia cu inventarierea satelor că, dacă ar exista construcții noi în mediul rural, ele ar trebui să țină cont de imaginea satului. Noi avem o vorbă, că mai multe gâște la un loc fac cât un porc, și tradițional noi nu avem case spectaculoase, dar dacă avem gâște în sat, să nu punem porci pe lângă și în ideea asta a apărut acest program al casei secuiești, în cadrul programului finanțat de Consiliului Județean Harghita. Ei mai au un program foarte interesant, datorită acestui lobby de arhitecți pe care am reușit să-l facem: au un program dedicat monumentelor istorice, care astfel pot fi inventariate, pot fi făcute studiile necesare, pot fi făcute expertizele, proiectarea și cofinanțează și restaurările. Deci, ideea acestei case din mediul rural, practic, ceea ce se vede astăzi, se datorează acestui program al Consiliului Județean, finanțat din programul de inventariere al satelor. Nu este un program inventat de Consiliu, că și el a preluat programul microregiunii Pogány-Havas, despre care am vorbit mai devreme. Deci, undeva cam în 2006-2007, odată cu premiile câștigate de Tövissi Zsolt și Mathé Zoli, a început să ne preocupe faptul că există meșteri, dulgheri în zonă, există mici firme care fac case din lemn pentru export, există și arhitecți premiați în zonă, dar cumulul nu se vede în imaginea satelor, și dacă ar trebui să fie necesare locuințe noi în zona rurală, ca locuințe de serviciu pentru medici, profesori, veterinari sau cei care se stabilesc în mediu rural, atunci ele ar trebui să fie o continuare contemporană a arhitecturii care este acolo, care să se înscrie în zona satului. În felul ăsta au apărut nouă prototipuri. De fapt, treaba e mai lungă. A fost un fel de școală populară în care, cu arhitecții din zonă...
- Cea de pe malul Mureșului.
- Da, da. Deci toată povestea a fost născocită acolo, în două runde. Primele două runde erau cu foarte multe ideologii și din zona arhitecturii organice din Ungaria, a lui Makovecz și a altora, și ceea ce a rezultat practic au fost aceste nouă case tip, care au fost realizate la nivelul studiului de fezabilitate. Lucrurile s-au cam împotmolit aici; nu s-a continuat, în sensul în care a fost o comunicare greșită. Noi am spus că merită să fie aceste proiecte tip pe regiuni, pentru că un proiect bun poate să economisească de cinci-șase ori prețul proiectării, și dacă devine un prototip, poate să fie îmbunătățit în timp și pe urmă poate să fie foarte eficient.
- Întreb despre această locuință, fiindcă pe la sfârșitul anilor ’80, parcă, arhitectul Călin Hoinărescu a făcut un catalog extraordinar cu inventarieri pe regiuni, prototipuri și n-a rezultat nimic din asta...
- Da, tocmai atunci au fost făcute și releveele din zona Covasna de Zakariás Attila, sub pretextul ăsta, că vor fi folosite la studiu. Dar această comunicare cu: cât costă un proiect? - păi, hai, cam 2.000 de euro... Păi, dacă pot să economisească de cinci-șase ori, atunci repede au apărut politicienii că: uite cu casa secuiască poți să economisești 10.000 de euro; proiectele sunt gata! Proiectele nu erau gata. Erau gata la nivel de studiu de fezabilitate și n-au mai zis că au comunicat ceva greșit... Lucrurile, cumva, s-au împotmolit, dar oamenii veneau, se interesau de proiecte, care deja erau pe pagina web a Consiliului. Până s-a ajuns să avem noi proiectul pregătit pentru construcție și până când cineva s-a hotărât într-adevăr să se ocupe de treaba asta, a trecut această perioadă de zece ani, în care noi, între timp, am ajuns la concluzia că la numărul de case abandonate și nelocuite, e mai bine să nu se construiască unele noi, ci să se reabiliteze cele vechi. Dar, totuși, chiar dacă se realizează o casă nouă în contextul imaginii satului, care este încă coerentă, atunci proiectele astea tip ar putea să fie o soluție și asta se construiește la Remetea. A fost o discuție între noi, că noi, de obicei, suntem foarte prezenți pe șantier și ținem foarte aproape realizarea, dar în șantier se mai modifică, nu se face exact cum e în proiect. Oare e bine să ne compromitem cu treaba asta sau oare e mai bine să nu facem? - dar, per total, cred că, dacă s-ar face multe case din astea, în locul altora, chiar cu micile compromisuri, ar fi mult mai bine decât ceea ce se întâmplă acum, pentru că totuși calitatea arhitecturii unei zone este dată de medie, nu de vârfuri.
- Absolut, așa este și media este dezastruoasă. Din fericire nu aici și nici nu știu care e explicația. Până la urmă o parte a explicației, cum spuneați dumneavoastră, e într-o oarecare sărăcie. O întrebare așa, absolut de curiozitate: de aici nu pleacă lumea în străinătate?
- Ba da, pleacă, dar valul a fost mai devreme, a fost premergător fenomenului general din România. Deci, înainte de căpșunarii din Italia și Spania, cine a vrut să plece de aici a plecat în Ungaria, odată cu deschiderea granițelor, asemănător într-un fel sașilor. Trauma începe să fie prelucrată cumva și sunt mulți care se întorc.
- Oricum, influența a fost mult mai apropiată. Eu mă gândeam acum că e o problemă în multe părți ale Europei răsăritene și mai departe; țin minte că am întâlnit acum mai bine de 10 ani, la o conferință de arhitectură, un arhitect turc-cipriot care făcea o lucrare de cercetare exact pe tema asta: „Coming home” - cum influențează ce a văzut lumea în străinătate arhitectura satului. De fenomenul ăsta pare să nu scape nimeni. De exemplu, catastrofa care e la Certeze și care a devenit obiect de studiu pentru sociologi, e greu de explicat, deși fenomenul se desfășoară de mult cu casele enorme cu etaj (construite încă de prin anii ’70), practic nefolosite, pe când familia locuia în casele bătrânești din fundul curții sau în bucătărie și în câte o cameră a casei mari. Există remediu la astfel de lucruri?
- Remediul e că mai toate acele case mari care au fost construite (există și la noi), pentru a arăta că nu degeaba s-au dus în Ungaria, sunt de atât de proastă calitate încât foarte repede se vor degrada și vor dispărea. Pentru asta trebuie răbdare, încă 20 de ani.
- Sunteți optimist! Așa să fie!
- Plus că nu pot fi încălzite și așa mai departe...

- Ce mi se pare formidabil la locuințele reabilitate de biroul dumneavoastră este că se înscriu, așa, într-un juste milieu, un mijloc bun al intervenției, nu sunt excesive din niciun punct de vedere. M-am tot uitat pe la ultimele Anuale, și Bienale, și la ce se mai construiește în rural și există două capete de gamă: una e o arhitectură practicată de câțiva arhitecți, o arhitectură după niște modele istorice copiate perfect și pe care realmente niciun om care stă la țară nu poate să și-o permită - astea sunt pentru oameni cu bani, veniți de la oraș să-și facă moftul undeva într-o comună - și există capătul celălalt, unde oameni ca Lorin Niculae fac treburi foarte bune pentru comunități foarte sărace, cu o arhitectură foarte low-tech. Asta mie mi se pare că rezolvă niște lucruri, dar și condamnă ruralul la o sărăcie perpetuă. Poate ar trebui date mai multe mijloace administrațiilor locale care să gireze puțin fenomenele astea. Cum se întâmplă aici? Care e relația dumneavoastră cu autoritățile?
- E o întrebare bună pentru că, pe de o parte, când lucrăm la un plan urbanistic, ei, de multe ori, nu înțeleg de ce au nevoie de o strategie închegată înainte să se apuce de PUG. Adică, nu înțeleg că în planul urbanistic este un cadru de dezvoltare, dar dacă nu există o viziune de dezvoltare, atunci nu se poate face cadrul adecvat. Pe de altă parte, faptul că nu există arhitecți-șefi, adică, instituția arhitectului-șef e așa cum e, adică, nici măcar acel drept de veto nu exista în ceea ce era în anii ’90... că pe motive estetice arhitectul-șef poate să refuze o lucrare care nu este conformă, a dus la faptul ca foarte multe firme de proiectare...
- Din nefericire semnăturile aparțin arhitecților și aici e o mare problemă...
- Da, da. Colaborează cu administrațiile publice, unde criteriul de adjudecare este al prețului minim. Deci, din acest punct de vedere, avem un teren destul de restrâns în care putem să ne mișcăm, pentru că, de multe ori, documentațiile de licitație nici nu sunt parcurse integral de către ofertanți și cei care le parcurg ajung în dezavantaj, pentru că specifică niște soluții care, dacă se respectă, nu mai iese prețul respectiv. Un exemplu, tipic pot să spun: noi dacă precizăm titan-zinc pentru învelitoare, prețul de execuție clar nu este același ca al tablei zincate și același lucru este valabil și la oferta de proiectare. Deci cel care nu vede toate nuanțele și toată complexitatea unei oferte nu are cum să coreleze oferta cu conținutul real. Este o zonă dificilă asta cu administrația pentru că... asta este situația. Deci arhitecții-șefi respectă, sau nu, cele prevăzute în documentația de urbanism, proiectele se scot la licitație, unde prețul minim este cel care decide. Complexitatea proiectelor face ca, de multe ori, să nu poată fi făcute la prețul care este pragul achiziției directe. Astfel că, pe de o parte, lucrul cu autoritățile este interesant pentru că de obicei arhitectul are o libertate mai mare de mișcare, dar de multe ori ajunge nerentabilă datorită achizițiilor publice. Iar la o locuință particulară există momentul în care apare soția. E bine să fie primul moment și lucrurile se discută în amănunt. Din punctul ăsta de vedere există șansa să aibă omul, din punct de vedere al creației, o mână mai liberă la investițiile publice. Pe de altă parte, lucrările publice sunt analizate în sistemul ăsta birocratic care nu avantajează lucrările corecte, ci avantajează lucrările ieftine. Ceea ce cred că se vede în arhitectura instituțiilor publice din țară.
- Nu ne rămâne decât să sperăm că autoritățile se vor da pe brazdă....
- Măcar dacă ar ridica pragul ăsta...
- Dacă nu ar fi prețul singurul criteriu de selecție...
- Dar și ei sunt limitați. Adică, momentan, la proiectare, pragul ăsta la care nu trebuie să facă licitație e la 27.000 de euro. Dacă eu am un monument, la care trebuie să fac studiile necesare, cu releveul detaliat, absolut necesar, și cu arheologia, studiul biologic, studiu componente artistice, arhiva, studiul istoric, expertiza tehnică, dendro-cronologia și așa mai departe... cu asta am trecut peste. Unde-mi rămâne zona de proiectare? Cam asta e situația tristă. Dar sunt autorități cu care lucrăm. Lăzarea, Ciumani sunt zone în care avem proiecte.
- Aveți o legătura bună cu autoritățile.
- Da, da, relații de mai lungă durată, dar nici în aceste cazuri nu am reușit să facem în mod constant lucrările pentru care ne-au contactat, pentru că, efectiv, erau și cazuri în care, deși noi am făcut SF-ul, la PT am pierdut licitația pentru că au venit cu un preț de dumping, foarte scăzut, era clar că nu se poate face; au venit cu termene limită care era clar că nu pot fi îndeplinite, dar găsesc artificiile ca să justifice la faza de licitație - și să nu se țină de cuvânt pe urmă.
- Și în felul ăsta multe firme de construcții și arhitectură licitează la prețuri și termene care, de-a lungul execuției, se duc în cu totul altă parte.
- Și criteriul prezenței pe șantier imediat după solicitare a fost rezolvat la o lucrare, unde chiar era necesară: răspunsul ofertantului la clarificări a fost: „un muncitor de-al meu locuiește vizavi”. Păi, pe șantier ar trebui să meargă totuși un inginer cel puțin, nu un muncitor, dar lucrurile fac ca investițiile publice, care ar putea să fie un motor de dezvoltare și exemple pentru oameni și comunitate, să stagneze într-o zonă din asta lamentabilă, în care firme care sunt de instalatori și găsesc un arhitect cu semnătură, de complezență, să domine piața.
- Pe de altă parte se fac niște investiții care, cel puțin parțial, sunt publice... Aveam aici o listă de realizări care pe mine efectiv m-au îngrozit și care sunt super, super-admirate, în zone în care se lucrează lemnul. În Maramureș sunt două ansambluri bisericești. Unul e mănăstirea, noua Mănăstire Bârsana, care a pus în umbră monumentul istoric - toți turiștii năvălesc la noul ansamblu - și alta e Mănăstirea Peri de lângă Săpânța. Amândouă sunt la niște scări imposibile, cu cioplituri colosale, obiecte de arhitectură mărite, pur și simplu, chilii cu două-trei etaje... Cum se pot stopa aberațiile astea?
- Arhitectul-șef nu dorește confruntări în astfel de comunități mici, plus că, de multe ori, nici nu este arhitect. Adică, asta nu e o meserie foarte dorită. Pe de altă parte, nu numai arhitectul-șef e de vină, e de vină și arhitectul care semnează, e de vină și lipsa de cultură. Practic, fenomenul nu este neapărat nou, pentru că în Transilvania de nord, după Dictatul de la Viena (după terminologia românească), ungurii spun Arbitrajul de la Viena - nu sunt istoric ca să discut, dar vreau să spun că lucrurile arată cumva diferit, de multe ori, din diferite unghiuri de vedere - au apărut investiții din partea guvernului de la Budapesta, de atunci. Foarte mari investiții, chiar dacă era în timpul războiului, investiții publice. Și arhitectul Kós Károly se delimitează de acestea, în sensul în care spune că parcă sunt prea secuiești aceste investiții: cu acoperișuri mari cu înclinație mare, cu stâlpi ciopliți și așa mai departe.....
- Intrăm într-un domeniu foarte interesant al propagandei arhitecturale.
- Și el spune că lucrurile ar trebui căutate undeva altfel, pentru că nu forma contează, ci spiritul: „secuiul rămâne secui chiar dacă se îmbracă în sacou și în joben, dar străinul nu devine secui chiar dacă se îmbracă în portul locului”. Exista această problematică și există și azi, fără să fie productiv... Fenomenul nu poate fi negat, asta e foarte clar; felul în care poate fi ținut în mână e o problemă. La noi s-a rezolvat destul de simplu. Posibilitățile financiare reduse au stopat niște intervenții din astea colosale, dar nu peste tot și în toate cazurile.
- Noi avem o tendință să ne concentrăm doar pe legislație și pe educația de arhitectură și materialele foarte bune pe care le-au făcut Ordinul, Uniunea: ghidurile de bune practici, a existat și un grup pentru rural la Ordin - sunt lucruri excelente, dar se adresează specialistului. Există clar o problemă a educației vizuale și arhitecturale a populației, în general. Cum spuneați într-o prezentare a grădiniței din Ciumani: educația vizuală începe de la grădiniță – or, la noi, partea asta de educație vizuală e fenomenal de neglijată, au parte de ea cei care fac un liceu de artă sau un liceu de arhitectură... În rest, lucrurile sunt cam sărite și nici nu există niște publicații de calitate care să nu fie de specialitate. Țin minte că prin anii ’80, când lucram la Satu Mare, era plin de revistuțe ungurești, de foarte bună calitate, care nu erau reviste de arhitectură, erau de popularizare....
- Szép házak (Case frumoase), Kész Házak (Case de-a gata).
- Exact, astea și Lakáskultúra (Cultura locuinței). Revistele astea, la noi, în continuare nu prea există; adică există o serie de publicații care popularizează un soi de kitsch sinistru și există marile reviste, desigur - Zeppelin, Igloo, Arhitectura - dar care se adresează unei pături foarte subțiri.
- Este un subiect dificil, pentru că arhitectura totuși pleacă de la comandă, deci dacă beneficiarii au cultură suficientă sau sunt suficient de deștepți să înțeleagă că o arhitectură de calitate înseamnă mult mai mult decât funcționalitate și aspect, atunci se poate face o arhitectură ca a lui Péterffy Miklós cu casele pe care le face... casa Nădășan. La Bienală s-a văzut cum poate să facă din tradiția modernistă la Cluj, dusă până la esență, casa aceea foarte frumoasă, vila PJ.
Dacă spunem că educația vizuală începe de la grădiniță și la grădiniță produsul care apare acolo este produsul care a fost judecat pe criteriul „cel mai ieftin”, e greu să vorbim despre o cultură arhitecturală; pentru că nu știu din ce motiv crede lumea că grădinița trebuie să fie foarte colorată, cu foarte multe culori, iar mobilierul din grădiniță trebuie să fie curbat, cu linii ondulate etc. Acum explicați-mi: un copil care a crescut în acest mediu, în care toate culorile erau în jurul lui și toate liniile curbe posibile îi apăreau în anturaj și ăsta era modelul - asta e grădinița - cum poate să înțeleagă că arhitectura modernistă cu toate contribuțiile ei - cu fereastra orizontală și cu volumele albe, simple - poate să fie frumoasă? Într-un fel, desigur, rotunjirea colțului la mobilierul de grădiniță are o explicație, dar nu ar trebui să devină criteriul cel mai important în toată conceperea unei grădinițe. Și putem să mergem mai departe, la școală. Câte ore de educație au în sensul de arhitectură sau mediu? Astfel înțelegem că cei care termină un liceu de arhitectură au bagajul de cunoștințe, chiar dacă devin primari, pot să înțeleagă acest lucru. Doar că și aici exista un pericol... după patru ani de liceu, unii se pot crede mari arhitecți... se și întâmplă treaba asta.

- Dar mai e ceva. Vă spuneam că nu sunt egale toate liceele de arhitectură. Dintre studenții pe care i-am avut, au avut rezultate foarte bune, într-adevăr, majoritatea celor care au făcut liceul de arhitectură din Miercurea Ciuc, dar sunt și licee de arhitectură care sunt catastrofale - n-aș vrea să nominalizez - dar care îi învață pe elevi un fel de manierisme din astea, de care nu pot să se mai dezbare și nu îi ajută cu nimic realmente mai departe, în schimb sunt total deficienți la capitolul cultură generală. Aici lucrurile depind doar de calitatea cadrelor didactice.
- E foarte trist că e așa, dar sursele de informare sunt astăzi altele; pe Facebook poate să comenteze toată lumea ce vrea... Pe vremuri, când un specialist era invitat la televizor și spunea ceva și lumea doar la televizor se uita, atunci avea un impact mult mai mare profesia asta. Revenind la educație, media arhitecturii dă educația oamenilor și a gustului, nu vârfurile și noi aici stăm foarte prost.
- La medie stăm catastrofal.
- Aici sunt zonele în care avem mult, mult, mult de recuperat, pentru că în momentul acela într-adevăr va exista o clientelă care poate să se comporte ca mecenat. Nu în sensul că azvârle banii pe masă și enunțul „fă-mi ce vrei”, dar totuși înțelege că, profesional, să dea mână liberă arhitectului e un câștig și pentru el. Până când omul nu înțelege că, după cum spunea Loos, „strada este livingul comunității” și când el pune o casă acolo, el practic pune o mobilă în livingul respectiv, și dacă nu se potrivește, livingul ăla nu poate fi folosit și cu o singură intervenție poate să distrugă imaginea unei străzi pentru 50-60 de ani. Asta e o problemă cu „democrația” de după ’90: Ce, nu pot să fac pe terenul meu ce vreau? Întrebarea care se pune e: fațada a cui e? Este a casei, a proprietarului sau este a comunității? Desigur că este și a comunității...
- Dar proprietarul până să știe...
- E o problemă. E o problemă și că statutul omului, că e om bogat, trebuie afișat și neapărat să-l respecte noua construcție și că trebuie să fie diferită de a celorlalți - pentru că individualitatea asta acum e ridicată pe postament - și toate lucrurile astea cumulate duc la discrepanțele care ne întristează. Pot să fac o casă bună, dar dacă asta e singura casă onestă de pe o stradă și restul sunt altfel, nu asta va fi normalitatea, ci normalitatea va fi restul de 90 de case.

- Da, situația este efectiv jalnică; între câteva lucrări extraordinare, majoritatea e de-a dreptul întristătoare și, de aceea, ceea ce face biroul dumneavoastră de arhitectură este remarcabil. Îmi vine în minte o frază scrisă de Peter Zumthor: „Anumite clădiri dau impresia de a fi parte evidentă a împrejurimilor și par să spună sunt așa cum mă vezi și aparțin acestui loc”. Preocuparea asta de a face o arhitectură care aparține acestui loc vă caracterizează. V-a fost mai ușor să lucrați acasă, la Ciumani?
- O să zic că am nouă proiecte pentru casa respectivă (casa proprie de la Ciumani). E o situație specială pentru că - a fost construită de unchiul meu, dar a fost locuită în final de bunici, după ce unchiul a vândut -, practic, înseamnă o îndesire în mediul rural. Față de cadența obișnuită a caselor, ea s-a interpus între două case, în felul ăsta micșorând distanța dintre ele. Problema s-a pus în felul următor: dacă lungeam casa - luam vederea din bucătăria părinților. Bucătăria la țară e locul de bază; dacă mă înălțam cu casa foarte mult, luam lumina, deci compromitea însorirea casei părintești. Dacă era la cadența normală, cum ar fi fost, să mă ridic un pic nu era o problemă, poate doar pentru imaginea satului, dar altfel... Și atunci, o transpunere a unui nod care se găsește la șarpantele gotice, sau de factură gotică, să zic așa, fiindcă în baroc se prefera goticul la noi, și anume: dacă căpriorii se sprijină în coardă și acolo sunt bine fixați și cu toată izolația, și cu toate straturile de suport, ele devin suficient de rigide... Cu regândirea unui nod de factură gotică și utilizarea unor șuruburi, în care niște triunghiuri au devenit suficient de rigide, ca să pot să locuiesc în pod, a condus la această soluție finală în care mijlocul casei e ridicat ca să intre soarele și la etaj, altfel decât prin ferestre de mansardă. Practic, iată că inovația înseamnă de multe ori o soluție aplicată puțin altfel. Acest lucru ar permite comunităților de aici o utilizare justă a caselor, în sensul că la bătrânețe n-o să se urce nimeni la etaj pentru că, oricât de comodă ar fi scara respectivă, tot scară e.
- Medicii zic că asta te ține în formă.
- Da, pentru lift n-o să aibă bani, dar oricum, dacă trăiești la sat, te ține în formă faptul că ai treabă în livadă, în grădină.
- Sunt suficiente prilejuri de mișcare.
- Practic, stadiul actual al caselor de la noi ar permite ca viața la bătrânețe să fie dusă la nivelul parterului, în mod normal. Iar, de exemplu, această inovație permite ca, fără să modificăm foarte mult aspectul acoperișurilor, să devină un spațiu de expansiune pentru perioada în care sunt copii și atunci cât sunt copiii în toată casa, inclusiv podul transformat în mansardă, poate fi utilizată și la bătrânețe, viața poate fi restrânsă la nivelul parterului, ca apoi să se restrângă la nivelul bucătăriei, să zic așa - acolo e spațiul în care se și doarme, în mod tradițional, la noi. Am exagerat cu bucătăria, dar desigur două încăperi sunt suficient de mari pentru încălzit. Și în felul ăsta lecția de la școală, că ușa grupului sanitar cu duș este de ajuns să fie de 70 de centimetri, trebuie ușor modificată, fiindcă poate la bătrânețe omul cu scaunul cu rotile în 70 de centimetri nu se descurcă,
Oamenii se țin de proprietate pentru că pentru ei casa respectiva ba este a bunicilor, ba este făcută cu mâna lor, deci n-o schimbă așa ușor cum se schimbă o locuință de bloc.
- Plus că la țară există încă în multe gospodării acest dialog între casa mare și casa mică în care se mută bătrânii...
- Da, dar nu părăsești pomul pe care l-ai plantat, deci acolo vrei să trăiești și în cazul ăsta casa trebuie gândită în diferite etape. Chiar dacă am o familie mare ce necesită o casă mare, trebuie să vedem apoi cum va funcționa când pleacă copiii, sau când revin cu nepoții, sau temporar când vor veni înapoi că vor să locuiască aici, dacă se ajunge acolo, deci, cumva trebuie găsit acest echilibru și acest scenariu încât această casă, chiar în varianta extinsă a locuirii, să nu iasă din imaginea satului tradițional, sau cât de cât tradițional. Din cauza asta proiectul a avut numeroase regândiri și reanalizări, dar lucrul ăsta nu s-a oprit nici astăzi. Chestiile tradiționale ca: uite avem trei copii și să avem trei camere de copii. De ce să ai trei camere pentru trei copii dacă vrei ca respectivul să ducă o viață comunitară și să facă parte din comunitate? Păi, dacă îi dau copilului camera respectivă și îi pun baby-phone, îl încurajez să stea singur. Dar, de fapt, copiii voiau să stea cu noi. Apoi, când ajung mai mari și fiecare are nevoie de camera lui, atunci da. Eu m-am mutat în living de acum și acolo dorm.
- Și băieții au cameră.
- Băieții au cameră, fata camera ei (fostul și viitorul dormitor matrimonial), dar eu dorm în living, cu toate că aș putea sa dorm în camera cu șemineu, ca opțiune. Dar asta iarăși se va schimba, fiindcă asta e natura lucrurilor. Acum, când casa e aproape gata și nu mai am ce să fac la ea - vin niște facturi de curent electric care m-au pus pe gânduri. Deci, am o casă cu șindrilă, parțial tablă - acoperișul ăsta la care avem colectoare solare pentru apă caldă, dar acum, serios, mă gândesc că ar trebui să pun panouri fotovoltaice. N-am vrut să pun pe casă asta, dar iată e momentul în care mă gândesc în mod serios ce ar însemna. Este o situație acum, un context... Cât va dura contextul ăsta? Când vom reveni la o normalitate? - nu pot să dau răspunsul, dar mă împinge din ce în ce mai mult către o locuință autonomă din multe puncte de vedere, deci energetic. Cu panouri fotovoltaice pe șură.
- Sigur autonomia asta se înscrie într-o gamă a locuinței tradiționale. Țin minte că în urmă cu vreo 10 ani era la modă locuința cu așa-zisul consum zero de energie. Dar erau niște rezolvări cumplite în care casa avea structura cu profile de aluminiu, cu fel de fel de materiale super-izolante; ideea era să nu deschizi geamul niciodată, că se pierde căldura......
- Desigur, la țară stau altfel lucrurile și cu fondul construit actual, eu cred că locuințele cu un consum redus de energie pot fi realizate; pentru că și cele tradiționale au fost gândite într-un fel și pot fi duse mai departe cu izolația și așa mai departe... Dar ca să devină casă pasivă, asta mă îndoiesc, însă aportul energetic adus de colectoare sau de fotovoltaice totuși poate fi luat cumva în calcul. Cred că vom ajunge acolo vrând-nevrând. Dar trebuie să mă obișnuiesc și eu cu această idee, că am panouri fotovoltaice... deci mai trebuie să mestec problema. Până la urmă, orice arhitectură ecologică la sat pleacă de la gândirea lucidă țărănească.
- Pășim în modernitate, dar....
- De grăbit nu pot să mă grăbesc, că am și aspectul financiar. Este o realitate la țară asta, efectiv.
- Este, și dacă dumneavoastră spuneți că e o problemă financiară care vă preocupă, vă închipuiți cât îi preocupă pe vecinii dumneavoastră, care au alt nivel de venituri.

- Lumea acum vede un lucru. Pun fotovoltaice pe acoperiș și practic curentul intră în rețeaua națională. Sunt la Gheorgheni, linia de 220 de kilovolți pe aicea trece, la capătul acesteia se afla hidrocentrala de la Bicaz. Aici, variațiuni de tensiune n-o să existe; deci transformatoarele care transformă acești 220 de kilovolți la 110 și la consumul care îi trebuie populației sunt la Gheorgheni, deci foarte repede rețeaua va fi încărcată. La un moment dat, când apare prea mult curent, nu mai este stabilă rețeaua și atunci invertoarele n-o să lase alimentarea rețelei cu energia produsă. Degeaba am fotovoltaice pe acoperiș, n-o să mă lase să alimentez în rețea... Și aici e problema că până acum cei 5-6 kilovolți cât am nevoie costă undeva la 30.000-35.000 lei. O casă cu sistem hibrid necesită să bagi în acumulatori, asta costă enorm, așa că trebuie adoptat un sistem care permite ulterior dezvoltarea sistemului hibrid. Ăsta e miezul problemei. Și la birou avem această problemă, fiindcă încălzim cu gaze și ce o să fie? Anul trecut am fost repartizați la un alt furnizor, care nu s-a grăbit să factureze, dar și când a facturat - pentru o lună plăteam 20 și ceva de mii. Păi din asta, dacă mai puneam încă o dată, se putea realiza un sistem fotovoltaic. Însă biroul este în plin centru istoric al orașului Gheorgheni. Problematica monumentelor istorice în acest context ridică din nou întrebări serioase...
Cred că fără să-mi fi dat seama, în 2008, am proiectat casa noastră, care în contextul de atunci nu era o casă mare... dar până azi a devenit o casă foarte mare din punct de vedere al sustenabilității energetice, chiar dacă, de fapt, e o casă normală, cu consum de energie redus.
- E o casa normală, dar e o problemă și de volum.
- Dacă discutăm despre educație și despre imaginea așezărilor, acum aspectul ăsta energetic: cei care stau în monumente istorice au o problemă, ca să stai într-un monument istoric, dar n-am voie să izolez, sau pot să fac izolări compensatorii. N-am voie să pun... deci cum arată fotovoltaicele pe un monument? Când pot să pun, când nu? Eu susțin ceva ce face parte din moștenirea culturală, fac eforturi ca să rămână în picioare, pe de altă parte, am niște costuri enorm de mari față de restul lumii. Situația probabil va duce la abandonul monumentelor, în multe situații, proprietarii simțind că sunt abandonate de stat, au doar obligații, restricții.
- Asta este. Din păcate, la ora asta, a locui într-un monument istoric, a fi proprietar de monument istoric e o belea fenomenală.
- Deci, acum, cum va influența lucrurile chestiunea asta energetică este o întrebare foarte serioasă. Dar dacă discutăm și urbanistic, seceta de anul ăsta ne dă de gândit. Oare nu cumva și peisagiștii ar avea un cuvânt de spus când facem planurile urbanistice?
- Ba mai mult ca sigur, doar că la noi partea asta peisajeră e cam neglijată... deși am văzut niște rezolvări de anul ăsta, parcă într-un parc la Iași, cu suculente și cactee, pietre pe jos, fiindcă nu trebuie udate, care m-au cam îngrozit.
- Revenind la casă, ea se încălzește cu mai puține lemne decât o casă tradițională de volum similar, e bine izolată, totuși cu viața pe care o ducem sunt momente când consumăm multă energie. Vara n-am probleme, am apă caldă cât trebuie - de la colector. Iarna, când încălzesc, am apă caldă cât trebuie, dar în perioada toamnei și a primăverii, în care casa e bine izolată și nu trebuie încălzită, colectoarele nu mai fac față la cantitatea de apă care se consumă. Am trei teenageri, fiecare vrea să se scalde seara, iar eu, când plec dimineața, ca să fac duș pot să încălzesc apă doar cu curent electric. Cred că modul de locuire la țară, pentru cei care se mută acum de la oraș - și sunt din ce în ce mai mulți - se mai experimentează.
- Sunt, și asta contribuie în alte zone la conservarea arhitecturii locale, dar eu îmi doresc să fie din ce în ce mai multe birouri ca al dumneavoastră, care să contribuie la transmiterea tradiției cu mijloace minime și contemporane.
- E clar că la baza oricărei arhitecturi ecologiste stă mintea proaspătă a țăranului, deci acolo trebuie mers înapoi.
- Nu ne rămâne decât să sperăm că lucrurile vor evolua în direcția asta și că exemple precum cel al biroului dumneavoastră vor fi urmate din ce în ce de mai mulți tineri care se întorc acasă.
- Ar fi minunat, dar acum sectorul IT acaparează tot.
- Da, dar și IT-ul, știți cum e, că poți să lucrezi pe calculator și din Ciumani.
- Foarte mulți se întorc și este un segment care a descoperit că poate să lucreze de la distanță. Prezența fizică se poate rezolva, nu e o problemă la nivelul salariilor. Ca să stai undeva la țară, unde e mai aproape de surse de hrană sănătoasă și de mediu, începe să fie o opțiune.
- Aici e speranța.
- Shrinking cities, cu care se ocupă Ilnca Păun-Constantinescu, tocmai surprinde acest fenomen de a pleca de la oraș la țară. Și noi aici, în rural, suntem din ce în ce mai puțini, și de aicea a plecat lumea.
- La Ciumani e și o grădinița construită în 1928, mai înainte am atins subiectul propagandei.
- Da, puțin.
- Există propagandă și de multe ori arhitecții se fac vrând-nevrând purtătorii acestei propagande. Vă mărturisesc că motivul principal pentru care îmi place arhitectura dumneavoastră este că e anti nostalgică și anti propagandistică, dar pentru asta trebuie să fii suficient de relaxat și al locului.
- Da, într-un fel nu poți să faci istoria neîntâmplată. Când ne uităm că, indiferent că vorbesc de Sfântul Ștefan, primul rege maghiar, sau de marele și Sfântul voievod Ștefan cel Mare, metoda de a se răzbuna pe celălalt era să-i toarne plumb în ureche ca să nu mai audă... putem spune ce drastică era măsura asta. A fost la vremea respectivă o măsură a timpului. Asta era. Nu pot să mă prefac că nu s-a întâmplat istoria și discursurile paralele nu cred că duc la nimic bun. Astfel, eu cred că Transilvania este suficient de multiculturală, plecând de la religie, adică de la Decretele de toleranță din 1568 și de atunci încoace, încât aceste excese care s-au produs să nu fie elementele definitorii privind conviețuirea și arhitectura care se poate practica. Practic, școala respectivă a fost construită cu acest element neo-românesc, redus, temperat, ulterior zidit, dar pentru a înțelege conformarea clădirii era nevoie de volumul respectiv, deci nu am văzut niciun motiv ca să nu se revină la o situație inițială, în care lucrurile puteau fi înțelese. Și de aici se poate dezvolta desigur mai departe. Acest mai departe acolo înseamnă grădinița, lângă școală... grădinița respectivă ar fi însemnat un volum foarte, foarte mare. Dar a existat și o oportunitate: dat fiind că școala deja era retrasă, retragerea grădiniței și crearea unui spațiu pentru public, în față, a fost un gest firesc. Deși acest lucru a micșorat cumva curtea grădiniței - și aici este iar o discuție, fiindcă normativele noastre recomandă anumite lucruri care nu se respectă. Planificările din perioada socialistă, atât a locuințelor, ca suprafețe de locuit, cât și a instituțiilor aferente, adică, grădiniței, la distanțe de parcurs de maximum 500 de metri și altele, erau mult mai bune decât ce se întâmplă azi la nivelul vieții, când toate spațiile, curțile libere dintre clădirile istorice, de exemplu, la Brașov, sunt ocupate de blocuri noi, fără să mai aibă terenuri de joacă... Totuși trebuie să avem în vedere că la sat acești copii au curte acasă și se mișcă, deci pentru ei curtea nu este neapărat acel spațiu care lipsește din dezvoltările urbanistice actuale ale marilor orașe, în care efectiv, dacă nu exista grădiniță cu curte mare, copilul respectiv nu are unde să se ducă în siguranță cu părinții, pentru că parcuri nu se fac. Dar aici, fiind la țară, unde oricum există aceste curți, s-a putut ca gestul ăsta pentru comunitate să nu fie unul care afectează atât de grav. În curte am propus plantarea unor soiuri tradiționale, să crească pomi acolo, să fie aproape; asta iarăși este o socializare. Per total, lucrurile așa stau: că rudele și moștenirea culturală nu se pot schimba, nu merită schimbate. Le-am moștenit, trebuie să mergem mai departe. Acolo sunt niște spații intermediare.
- Foarte frumoase trecerile acelea între corpurile grădiniței. Dar ideea în sine de a folosi terenul școlii și al ansamblului școală-grădiniță și a-l da comunității mi se pare un câștig extraordinar. La noi încă e o reținere absolut inexplicabilă și foarte păguboasă în a da aceste spații care ar fi utilizabile - acum vorbesc de arhitectura de oraș. Deci, există nenumărate școli și grădinițe care au terenuri enorme, școli cu terenuri de sport, școli cu săli de sport. S-a terminat școala. S-a închis cu cheia, nimeni nu poate să profite. Or, unde ar fi catastrofa dacă sălile alea de sport, terenurile alea de sport ar putea fi folosite de toată lumea?
- Revin la sala de sport din Lăzarea. Faptul că ea respectă standardul pentru terenul de handbal, față de sălile Năstase, care sunt mai mici, și faptul că, în loc de beton și covor, pardoseala este nu altceva decât o soluție scoasă din Neufert, care este agreată de Federația Română de Handbal, adică șipci pe două direcții suprapuse, peste care vine dușumeaua, care e suficient de flexibilă ca să nu deterioreze articulațiile, face ca, deși la Gheorgheni există o sală mai mare de sport și există și sălile Năstase în zonă, toată lumea, după-masa, se duce la Lăzarea. Clubul de baschet de la Gheorgheni acolo ține competițiile și sala este full. Tocmai pentru că soluția aceasta veche, simplă, care este suficient de flexibilă, funcționează și oamenii simt diferența. Sigur că nouă ne-a pus probleme foarte mari, că având 28 de metri deschidere, și lemnul cât se mișcă... dacă se mișcă doar unu la sută la uscare, asta înseamnă 28 de centimetri care se contractă. Lucrurile astea, prin orientarea lemnului și prin niște dungi de plută, puteau fi rezolvate, deci necesitau un fel de concepție și ingeniozitate, care fac ca sala respectivă să funcționeze full după-masa. Și nu văd de ce n-ar fi posibil ca toate terenurile astea de școală să fie gândite în tandem și pentru sportul de masă. Aici ar fi câștigul.

Noi avem acum o grădiniță care este aproape finalizată la Lăzarea, care are mai puține spații intermediare ca la Ciumani, dar are acei copaci care sunt păstrați și lasă umbră și mai e încă o grădiniță la Ciumani, care a fost... e o poveste lungă, în sensul că am revenit la relația cu autoritățile... Proiectul... când a fost început, a venit domnul primar și a zis că are nevoie de proiectul respectiv în perioada cutare. Noi am spus că nu putem să-l facem la termenul dorit. Proiectul pe care am discutat însemna șase luni, asta înseamnă releveu, expertiză, de aici încolo se poate face proiectarea, Hai, că e un proiectant la Târgu Mureș care îl face în două luni. Na, nu-i nicio problemă, nu ne supărăm, e satul meu natal, dar... să facă. Nu s-au întâmplat acele două luni, tot la șase luni s-a ajuns. Când au venit înapoi la faza PT: uite avem SF-ul, nu vreți să faceți voi PT-ul pe chestia asta? Și am zis: stai să ne uităm. Noi facem PT-ul doar dacă putem să schimbăm soluția. De ce vreți să schimbați soluția? Păi, uite că aici, față de vecini, are doar un metru nouăzeci. Vecinul are o șură acolo, deci pentru treaba asta el a prevăzut rezervor de tampon pentru incendiu și așa mai departe, care, dacă ai conforma puțin altfel clădirile, nu ar fi necesar. Plus că el aicea n-a observat că mai are niște vecinătăți, față de care nu are niște distanțe conforme cu normativul PSI, care iarăși prin conformare s-ar putea rezolva foarte ușor. Nu, nu. Dacă nu faceți, mergem înainte. S-au apucat de construcție acum doi ani. Au demontat acoperișul și, în momentul în care s-a turnat placa peste construcție, s-a oprit lucrarea pentru că... Na, mai e o fază. Când s-a făcut PT-ul, l-au adus înapoi pentru consultare. Fiind la Ciumani, hai să spunem părerea!... Păi, uite, cam lipsesc o treime din banii din care ai putea să faci treaba asta. La licitație din prima nimeni n-a vrut să ia treaba asta. Din a doua a venit o firmă, nu știu de unde, care a câștigat licitația și s-a oprit în momentul în care s-a turnat placa de beton, zicând că nu pot să se mai încadreze în buget. Și cum să meargă mai departe? Discutau că proiectantul e de vină că n-a bugetat corect lucrarea. Și proiectantul a zis: Păi, și voi sunteți de vină că ați acceptat ce am propus. Trebuia să vă uitați. Care e problema? În felul ăsta clădirea a început să ajungă în stadiul de ruină și în momentul ăsta noi încercăm s-o salvăm.

- Deci lucrați la o ruină contemporană. Să sperăm la cât mai puține exemple de genul ăsta...
- Și să sperăm în continuare în arhitectura de calitate în mediul rural.
La plecare, vizitez atelierul: încăperi mari cu glasvand și un bovindou splendid îndreptat spre piața centrală (Asta m-a convins! - spune K. M.); în lumina bovindoului, filtrată de luxuriante plante verzi, stă masa rotundă - fără șef - la care membrii biroului stau de vorbă în fiecare dimineață. Corpurile de iluminat și câteva piese de mobilier contemporan contrastează plăcut cu spațiile și pardoselile clădirii vechi. În birouri, câteva persoane - e dimineață, lumea e plecată pe șantier.
- Să vă arăt și locul de sus - îmi spune K. M.
Urcăm pe scara îngustă pe care am intrat și ajungem într-o mică zonă amenajată în capătul scărilor, sub acoperiș. Pe un perete, o planșetă imensă care privește, peste pervazul cu violete de Parma al unei ferestre interioare, spre decupajul vitrat din șarpantă cu vedere peste curți și grădini, spre biserica romano-catolică. În stânga planșetei, o ferestruică.
- Toate au fost decupate spre peisaj. Aici vin când vreau să fiu singur... și, sigur, mai dormim aici când venim seara la teatru (pe peretele opus planșetei, așezată direct pe podea, e o saltea imensă acoperită cu o pătură cazonă și, da, orașul cu 18.000 de locuitori are un teatru experimental - Figura Studio - renumit în regiune).
Întreg biroul este evident o parte importantă a vieții arhitectului: în felul, în același timp, riguros și personal în care funcționează se reflectă profesionalismul, colegialitatea, eficiența, dar și un tip de relații interumane foarte apropiate între membrii colectivului. Ne-am dori cât mai mulți arhitecți care să aibă aceeași dragoste pentru meserie și pentru locurile natale, aceeași implicare și același simț al datoriei pe care le are Köllő Miklós.