Recuperarea patrimoniului și interpretarea identității

Experiența jurizării proiectelor dedicate patrimoniului imobil înscrise la Bienala Națională de Arhitectură - BNA 2023 ne-a dat posibilitatea, dincolo de participarea la procesul de selecție și recunoaștere a calității profesionale, să ne confruntăm cu o imagine - evident incompletă, dar totuși panoramică și relevantă - a acestui segment al practicii profesionale: restaurarea și/sau punerea în valoare a clădirilor istorice valoroase. Apar evidente din această confruntare câteva aspecte pe care le putem evidenția aici și pe care le cunoaștem, în diferite forme, din fiecare contact cu sectorul protejării patrimoniului cultural.
Aș începe observând frecvența cu care ne confruntăm cu o practică simplificată, în care deciziile par să devină stereotipe, aplicate fără o înțelegere suficientă a impactului lor și - foarte probabil - fără o cunoaștere prealabilă suficientă a clădirilor care fac obiectul intervenției și a valorilor lor: prea des ne întâlnim cu soluții-tip, nefericite și aplicate mecanic, precum eliminarea in extenso - a tencuielilor, a tâmplăriilor, a șarpantelor, a planșeelor și a altor componente istorice definitorii ale clădirilor - și înlocuirea lor cu soluții mai puțin sau deloc potrivite, începând de la planșeele de beton armat și continuând până la tâmplăriile din alte materiale și cu alte proporții decât cele istorice. Discuția poate continua - și trebuie să continue, dezvoltată corespunzător, dar nu aici - pentru că asistăm la o banalizare a practicilor nepotrivite, ceea ce conduce la o schimbare de percepție față de mediul istoric și o pierdere a reperelor în protejarea patrimoniului construit.
Trebuie spus că și starea de degradare - uneori distrugere extinsă - de la care pornesc unele proiecte nu lasă multe opțiuni privind conservarea aspectelor autentice. Se ajunge la forme de reconstituire sau chiar reconstrucție ipotetică, în încercarea de a recupera nu doar funcționalitatea, ci și rolul simbolic și prestanța unui monument adus în pragul dispariției. Este, din păcate, o altă particularitate a ultimelor decenii - vandalizarea și distrugerea monumentelor istorice (da, chiar și a celor protejate prin lege), în văzul tuturor și fără vreo stavilă. Ce e de făcut în astfel de cazuri? Iată încă un subiect pentru discuție.
Adaug, la aceste observații, lipsa unei minime încadrări teoretice a multor intervenții, evidentă din deciziile contradictorii regăsite într-unul și același proiect, dar și din intervențiile invazive din categoria celor menționate mai sus, care contravin principiilor general acceptate ale restaurării, așa cum sunt ele fundamentate în teoria europeană a domeniului, distilate în carte, convenții și documente internaționale și recunoscute, cel puțin declarativ, și în România: menționez doar principiul minimei intervenții și cel al compatibilității. Despre reversibilitate nici nu mai poate fi vorba, de multe ori.
Portretul-robot schițat aici, evident simplificator, are însă numeroase cauze - începând de la educația de arhitectură și pregătirea specializată insuficientă sau neadecvată în domeniul restaurării a arhitecților, inginerilor și a celorlalți profesioniști ai domeniului, continuând cu precaritatea sistemului instituțional și administrativ al protejării patrimoniului cultural, demantelat cu conștiinciozitate de aproape fiecare guvernare de-a lungul ultimelor trei decenii și devenit pur birocratic și rupt de realitatea din teren, continuând apoi cu o industrie a construcțiilor căreia îi lipsește, în mare, parte ramura dedicată restaurării, de la producția de materiale și furnizarea de servicii până la specializarea companiilor de execuție de lucrări, continuând cu achizițiile publice cu criterii irelevante și, tot mai des, împachetate în formula nepotrivită Design and Build, apoi cu sistemele de finanțare precare și inconsecvente, oscilând de la lipsă de fonduri (ex. PNR) la finanțări abundente în timpi imposibili (ex. PNRR) și culminând cu lipsa unor criterii de calitate clare și aplicabile pe întreg parcursul unei intervenții.
Această stare de fapt nu este proprie României, deși aici are particularitățile ei. Situația însă este cunoscută și recunoscută de Uniunea Europeană, de exemplu, prin documente precum raportul special al Curții Europene de Conturi dedicat investițiilor în patrimoniul cultural, intitulat în termeni diplomatici EU investments in cultural sites: a topic that deserves more focus and coordination (2020), care arată că nu există un cadru corespunzător pentru a asigura eficacitatea și sustenabilitatea intervențiilor asupra patrimoniului cultural și că investițiile sunt abordate instrumental, ca mijloc de promovare a unor obiective economice, ceea ce conduce la ratarea obiectivului principal, care este protejarea patrimoniului cultural. O cale de urmat este indicată printr-un document realizat de un grup de lucru coordonat de ICOMOS, cu mandat de la Comisia Europeană, în contextul Anului european al patrimoniului cultural 2018, intitulat European Quality Principles for EU-funded Interventions with Potential Impact upon Cultural Heritage (2019, 2020), unde sunt indicate problemele și propuse soluții pentru întregul parcurs al investițiilor în patrimoniului cultural. Aceste documente sunt încă prea puțin cunoscute și sunt departe de a fi aplicate în România.
O expoziție precum BNA poate fi privită în multe chei, dar nu putem ocoli și această cheie, a proiectării pe fundalul general al domeniului patrimoniului cultural, care ne permite să-i urmărim evoluția și să-i recunoaștem realizările.
Proiectele prezentate în competiție sunt relativ numeroase - mai multe față de alte ediții și de alte expoziții anuale sau bienale de arhitectură - dar totuși nu atât de multe pe cât am dori și pe cât ar trebui, dacă ne raportăm la fondurile europene și naționale alocate în ultimii ani pentru acest sector. Ne bucură să observăm numărul mare de proiecte de calitate, la fel cum ne bucură diversitatea lor - proiecte cu scări diferite, cu grade de complexitate diferite, cu orientări diferite. Toate proiectele prezentate în BNA suferă însă, inevitabil, în diferite grade, de problemele enumerate rapid mai sus și trebuie înțelese ca atare, iar proiectele nominalizate și cele premiate trebuie cu atât mai mult apreciate. Acestea sunt proiecte valoroase, fiecare în felul său, așa cum am încercat să arătăm și în comentariile succinte cu care am însoțit fiecare nominalizare și fiecare premiu. Trebuie observat că cele mai multe dintre aceste proiecte se datorează unor echipe de proiectare tinere asociate cu profesioniști experimentați, indicând un schimb de generație și un interes mai mare pe care segmentul protejării patrimoniului cultural al practicii profesionale îl suscită pentru arhitecții tineri, ceea ce este îmbucurător.
Închei cu o apreciere generală pentru toate proiectele prezentate, pentru efortul autorilor lor și al celor care le-au făcut posibile - știm cu toții cât de greu este să duci la bun sfârșit un proiect de restaurare în contextul actual din România.