Autori: Françoise Choay, Vincent Sainte Marie Gauthier

Traducere: Kázmér Kovács;

Ediție îngrijită de Mariana Celac

Editura Simetria, Bucureşti, 2014

Le datorăm Marianei Celac şi lui Kázmér Kovács apariţia în limba română a celui mai recent volum semnat de Françoise Choay: Haussmann – păstrător al Parisului, apărut în Franţa în 2013 şi scris în colaborare cu Vincent Sainte Marie Gauthier. Volumul completează seria de traduceri ale aceleiaşi autoare, iniţiată de Kázmér Kovács cu un deceniu şi jumătate în urmă: Alegoria patrimoniului (Seuil, 1992; Simetria, 1998), Urbanismul – Utopii şi realităţi (Seuil, 1965; Simetria, 2002), Pentru o antropologie a spaţiului (Seuil, 2006; Urbanismul, 2011) şi Patrimoniul la răscruce. Antologie de luptă (Seuil, 2009; Ozalid, 2014).

Graţie acestor traduceri, de o calitate exemplară, o parte semnificativă a cărților scrise de Françoise Choay devine cunoscută, în multe dintre nuanţele sale, cititorului român. Dacă primele două volume compun, complementar, o istorie critică a conceptelor şi a doctrinelor modernităţii europene, definitorii pentru aria disciplinară patrimonială şi urbană, ele reprezintă parte a operei fundamentale a autoarei. Al treilea volum, o culegere de articole, arată deschiderea tematică a preocupărilor autoarei, evidenţiind „apariţia practicilor de amenajare a spaţiului ca dimensiune antropologică fundamentală“¹, iar al patrulea adună texte fondatoare în domeniul patrimoniului, menite să susţină „lupta de dus”, care „se înscrie în același elan îndreptat împotriva confuziilor instituționalizate și pentru o nouă abordare a cadrului nostru construit, punând laolaltă patrimonii vechi, recente și viitoare”² – precum întreaga sa operă.

Noua apariţie editorială, Haussmann – păstrător al Parisului, este o lucrare în care sunt îmbinate marile teme de reflecţie ale autoarei, opera pariziană a lui Haussmann ilustrând „dialectica dintre conservare, demolare şi inovaţie ce caracterizează viaţa culturilor şi înscrierea lor simbolică în spaţiu şi timp” (p. 13).  Haussmann prezentat de Françoise Choay – descoperit cu decenii în urmă şi studiat în amănunt, împreună cu Vincent Sainte Marie Gauthier, în vederea publicării integrale a Memoriilor baronului³ – nu este nici acel Haussmann distrugător de istorie, nici acel Haussmann prezentat schematic ca „autor“ al unuia dintre „modelele“ urbanismului de secol al XIX-lea, ci o personalitate cu mult mai complexă.

Viziunea haussmanniană asupra transformării Parisului, precum şi metoda prin care Prefectul a reuşit această performanţă reprezintă punctele asupra cărora se concentrează volumul Haussmann – păstrător al Parisului. Titlul este polemic, dată fiind încărcătura negativă pe care o poartă încă, în Franţa, cariera şi opera baronului Georges-Eugène Haussmann, însă publicarea volumului doreşte mai mult decât o reabilitare a acestuia în ochii iubitorilor Parisului vechi. Ea se înscrie în acţiunea de lungă durată a autoarei principale, de prezentare raţională a textelor pe care le consideră fundamentale pentru istoria oraşelor şi a gândirii urbane – texte scurte, pentru cititorii care nu se pot avânta în lectura ediţiilor integrale.

Pentru restituirea către public a importanţei contribuţiei haussmanniene la construcţia Parisului epocii industriale, care a reformat oraşul – spaţial şi social – fără pierderea „identităţii sale particulare“, „demonstraţia încredinţată antologiei” (p. 15) cuprinde, la început, fragmente biografice; prezintă, apoi, texte de Haussmann sau despre acesta, importante pentru înţelegerea, în detaliu, a lucrărilor sistematice iniţiate şi conduse de Prefect, precum şi a metodei sale de lucru; continuă cu texte privitoare la recunoaşterea operei lui Haussmann şi se încheie cu o secvenţă fotografică a Bulevardului Saint-Germain, considerată edificatoare în ceea ce priveşte efectele intervenţiilor asupra oraşului.

Georges-Eugène Haussmann (1809-1891) s-a născut într-o familie protestantă, originară din vechiul Electorat de Köln, refugiată, cu două sute de ani în urmă, în Alsacia şi stabilită la Paris de la Revoluţie. Studentul în Drept interesat de muzică şi peisaje, calcul diferenţial şi geologie, scrimă, tir şi patinaj, înot şi călărie, desen, medicină şi poezie va urma o carieră administrativă. În 1831, devine secretar general al Prefecturii Departamentului Vienei; este numit subprefect, apoi prefect în mai multe departamente şi, în iunie 1853, prefect al Senei, pentru o perioadă de 17 ani. Numirea sa la Paris se făcea odată cu dorinţa lui Napoleon al III-lea – proclamat împărat în decembrie 1852 – de a imprima o direcţie nouă administraţiei pariziene. Haussmann se arată, în Memorii, deja convins de necesitatea transformării oraşului pentru a primi o populaţie în creştere, „rezultat sigur, consecinţă obligatorie a marilor linii de cale ferată care erau prelungite, febril, către cele mai îndepărtate provincii şi, prin joncţiune cu cele străine, către capătul Europei“⁴.

Realizările primilor ani în funcţie reies dintr-un prim text tehnic inclus în antologie: discursul pronunţat de dl Dumas – senator şi preşedinte al Consiliului municipal – în şedinţa din 28 octombrie 1859, înaintea promulgării legii de anexiune a comunelor limitrofe la marele oraş. Textul reprezintă, după autorii volumului, „o sinteză magistrală a sistemului de lucrări haussmanniene şi constituie o apărare fără fisură a ansamblului principiilor aplicate de Prefect” (p. 41), prin simpla enumerare a intervenţiilor realizate în 8 ani: ameliorarea legăturilor dintre Rive Droite şi Rive Gauche, definitivarea marilor străpungeri urbane (Rue de Rivoli, Rue de Rennes, Bulevardul Saint-Germain ş.a.), construirea masivă prin asocierea iniţiativei private, crearea grădinilor publice, amenajarea de pieţe şi de promenade (Bois de Boulogne, Champs-Élysées), construirea Halelor Centrale, iluminatul cu gaz, ameliorarea sistemului de alimentare cu apă şi a celui de canalizare.

Discursul prefectului Haussmann din ziua de 14 noiembrie a aceluiaşi an 1859, în deschiderea primei şedinţe cu noul Consiliu municipal – al doilea text tehnic din volum – arată preocupările acestuia pentru dezvoltare, echipare teritorială şi extindere a serviciilor comunale, precum şi cele, mai puţin cunoscute, de conservare a memoriei locurilor în procesul de reformă urbană. După 1859, Prefectura Senei căpătase atribuţii lărgite în urma extinderii oraşului până la centura de fortificaţii, iar această conjunctură i-a permis lui Haussmann „să pună în legătură oraşul-centru cu satele periurbane: acestea îşi vor păstra identitatea fizică, fiind de acum dotate cu echipamente conforme standardului parizian” (p. 48).

Textele care urmează completează portretul acestei administraţii-model pariziene conduse cu viziune, vorbind despre birouri de binefacere, biserici, primării şi tribunale, cazărmi, şcoli primare, arhitecţi municipali, finanţe publice, învăţământ profesional sau lecţii de desen în şcoli, bulevarde periferice realizate un secol mai târziu sau centuri plantate nerealizate încă, aici, gândind şi acţionând pentru posteritate. Dacă, pentru preşedintele Consiliului municipal de dinainte de 1859, citat mai sus, „energicul canal de la Asnières este, dintre toate monumentele Parisului, cel care va duce poate cel mai departe, în lungul şir al secolelor, amintirea şi mărturia puterii sale” (p. 44), înţelegând prin aceasta importanţa publică majoră a ameliorării sistemelor edilitare, Hausmann consideră că „din toate lucrurile mari făcute la Paris, în timpul domniei Împăratului, extinderea limitelor oraşului este, într-adevăr, cel a cărui memorie va dăinui cel mai mult“ (p. 49), ceea ce trimite la reforma oraşului în noul său statut – imperial – şi în noua sa statură de „cămin universal al Literelor, Ştiinţelor şi Artelor“ (p. 79), pe care o moştenim.

Alături de aceste două aspecte însă, un al treilea – mai puţin cunoscut – este prezentat în volumul semnat de Françoise Choay şi Vincent Sainte Marie Gauthier. Proiectul haussmannian de Istorie generală a Parisului, iniţiat în 1860, urmărea cercetarea, punerea în ordine şi publicarea documentelor referitoare la istoria administraţiei şi topografiei vechiului Paris, ca un complement al marii opere de transformare a oraşului. Colecţia de monografii şi documente (realizate prin intermediul unei Comisii speciale înfiinţate pe lângă Consiliul municipal) reprezenta, pentru Haussmann, un „nou monument ridicat pentru gloria Oraşului“ (p. 66).

Acest din urmă monument este, probabil, cel mai puţin cunoscut dintre cele edificate de Haussmann – care apare, din suma acţiunilor sale, ca restaurator al Parisului – creator al unei noi identităţi urbane. Pentru această restaurare, însă, micul palat parizian „cu curte şi grădină“ în care s-a născut Eugène de Haussmann a trebuit să fie demolat, şi acest fapt s-a petrecut la propriul său ordin.

Note:

1 Françoise Choay, Pentru o antropologie a spaţiului, Bucureşti: „Biblioteca Urbanismul Serie Nouă”, 2011 (2006), p. 13.

2 Françoise Choay, Patrimoniul la răscruce, Bucureşti, Ozalid, 2015, p. 9-10.

3 Baron Haussmann, Mémoires, Édition intégrale, précédée d’une introduction générale par Françoise Choay et d’une introduction technique par Bernard Landau et Vincent Sainte Marie Gauthier, Paris: Seuil, 2000 (1890-1893), p. 1.208.

4 Baron Haussmann, Mémoires, op. cit., p. 455, p. 457.