RDW

Arca Noetică de la Alba Iulia

Alba Iulia, biserica Cartier Nou, fresca 2013, Ioan Popa (2)

Deşi despre biserica noastră, proiectată de echipa arhitectului Dorin Ştefan, s-au publicat mai multe articole în presa centrală, în cotidiene şi în reviste de specialitate, pentru a înţelege mai bine miza acestui proiect şi a supărării acuzatoare a lui Sorin Dumitrescu din vara anului 20131, aş dori să prezint mai întâi un fragment dintr-un text pe care l-am scris în luna martie a anului 2010, la cererea Uniunii Arhitecţilor, pentru un volum dedicat arhitecturii ecleziale, coordonat de Petru Guran, având aici o valoare de document simbolic.

 

1. Povestea unei biserici din Alba Iulia (martie 2010)

În anul 2005 am primit misiunea de a zidi o biserică pentru un cartier rezidenţial, în formare, între Alba Iulia şi satul Miceşti, în direcţia Zlatna, Apuseni. Am ales această parohie nouă pentru că, în general, comunităţile noi sunt mai dinamice şi nu sunt încremenite în tot soiul de tradiţionalisme păguboase, date pe post de Sfântă Tradiţie. Mai mult, această parohie avea în derulare actele de donaţie pentru o parcelă de pământ, destinată lăcaşului bisericesc. Din păcate, donatorul s-a răzgândit şi s-a retras din toată povestea, la câteva luni după concurs, lăsându-mă cu ochii în soare. Nu aveam nicio soluţie, iar terenurile aveau un preţ care nu lăsa nicio speranţă. Era perioada boomului imobiliar în toată ţara.

Am început să slujesc, duminica şi în sărbătorile mari, într-o capelă improvizată în biroul principal al unei firme de termopan din parohie, pus la dispoziţie de către patron cu toată înţelegerea situaţiei. Între timp, am auzit că un om de afaceri din zonă doreşte să ctitorească o biserică. Pe atunci aveam următoarea dorinţă: biserica să poarte hramul Sfinţilor Brâncoveni şi să aibă alături un centru cultural-catehetic şi o casă parohială. Cu alte cuvinte, doream o biserică care să fie implicată într-un proiect cultural şi care, eventual, să marcheze jubileul de 300 de ani al martiriului Brâncovenilor, din anul 2014. Cum eu venisem la Alba Iulia din Muntenia, din zona de iradiere culturală a Sfinţilor Brâncoveni, şi cum aceştia fuseseră binefăcători ai Mitropoliei Transilvaniei de la Alba Iulia la începutul secolului al XVIII-lea, mi se păreau modelele cele mai bune pentru un hram care antrena cumva şi un stil arhitectural pentru lăcaşul dorit. În plus, Brâncovenii mi se păreau cei mai potriviţi pentru încă un motiv: fuseseră oameni bogaţi şi stilaţi, dar au pierdut totul şi s-au salvat prin credinţa lor martirică. Se potriveau cu duhul românesc al Albei Iulia şi îi dădeau românismului acesta un anume grad de spiritualizare care-l deosebea net de naţionalismul găunos. Cu acest vis în desagă, am făcut o vizită omului de afaceri pomenit. Întâlnirea a fost tare nostimă. Omul nu era hotărât, dar a lăsat un fir de speranţă. I-am dăruit o icoană cu Maica Domnului pe spatele căreia am lipit numărul meu de telefon, o carte de vizită care s-a dovedit până la urmă biruitoare.

După o vreme am primit în dar, într-o primă fază, un teren din partea unor profesori pensionari din Miceşti, pentru ridicarea bisericii. Când m-am întors cu actul de donaţie acasă, un coleg, profesor la Facultatea de Teologie din Alba Iulia, m-a rugat să merg în locul său într-o excursie cu studenţii noştri în Oltenia, adică la Hurez şi Tismana. Am rămas uimit: Brâncovenii lucrau din plin şi mă pofteau acum la mănăstirea lor şi apoi la cea a Sfântului Nicodim, sfântul prăznuit alături de Maica Domnului în ziua de 26 decembrie, ziua hirotoniei mele întru preot. Am slujit atunci şi am predicat în ambele mănăstiri, întărindu-mă în gândul ctitoricesc.

Vizitându-mi un prieten, l-am cunoscut pe tânărul arhitect Dorin Adam Ştefan, originar din Alba Iulia, asistent la Facultatea de Arhitectură a Universității „Ion Mincu” din Bucureşti, şi, după o convorbire de câteva ore, am convenit ca, în termen de câteva luni, să vină cu o propunere de biserică. Povestisem despre ideea cu hramul şi cu o eventuală reconsiderare în cheie contemporană a stilului brâncovenesc. Îi arătasem şi o serie de bisericuţe medievale din Cipru, dintr-un album, şi părea că ne înţelesesem. Între timp, am continuat lecturile despre stilul brâncovenesc şi despre arhitectura eclezială românească şi am constatat că acest stil a fost folosit enorm de mult şi că e foarte greu să relecturezi anumite elemente pentru a găsi un contrapunct care să surprindă cu ceva astăzi. Arhitectul comunica foarte greu, fiind prins şi în alte proiecte şi nefiind nici măcar arvunit. I-am transmis un mesaj pascal inedit, „Hristos a înviat! Halal comunicare!”, după care am primit într-un târziu primele imagini cu propunerea de biserică. Era vorba de un lăcaş relativ mic, în stil bizantin, care pleca de la Biserica „Sf. Nicolae Domnesc” de la Curtea de Argeş, cu faţadă din cărămidă, cu plan de cruce greacă înscrisă, cu ferestre elegante ca nişte fante, cu un portic deosebit care se bandela în jurul lăcaşului de la poarta-clopotniţă până la nivelul de intrare în demisol şi gardul care încadra terenul. Intenţia era să mai lucrăm pe acest proiect, dar nu puteam să-i transmit arhitectului că, între timp, se întâmplase ceva foarte important: omul de afaceri mă contactase prin ÎPS Andrei, arhiepiscopul de Alba Iulia, şi dorea să ctitorească lăcaşul nostru pe o nouă locaţie, mult mai amplă decât cea dintâi. Iar acest lucru s-a petrecut exact când mă bucuram de cel de-al cincilea prunc, Emanuel-Maxim („Cu noi este Dumnezeu” la maximum!), cu certificatul de naştere proaspăt primit.

La sfatul şi încurajarea unui prieten, regizorul Ionuţ Totu, am intrat atunci în dialog cu cei mai importanţi arhitecţi români care propuseseră după 1989 proiecte pe care le consideram izbutite. Am încercat mai întâi cu Şerban Sturdza, care s-a arătat interesat, dar întâlnirea stabilită iniţial s-a contramandat. L-am contactat apoi pe Radu Mihăilescu, care era ocupat cu proiectarea unui mall. În cele din urmă, după ce am văzut ideea Voroneţului postmodern a lui Dorin Ştefan, propusă pentru noua Catedrală Patriarhală, în albumul editat de către Augustin Ioan, mi-am luat inima în dinţi şi l-am sunat pe profesor. Trebuie să mărturisesc că mi-a plăcut din primul moment timbrul şi modul foarte distins şi elegant de comunicare al lui Dorin Ştefan. În orice caz, nu-l încânta mai deloc ideea cu brâncovenescul, deşi îi erau dragi Brâncovenii. Ne-am întâlnit în scurt timp la Alba Iulia ca să vedem dacă suntem compatibili şi totul s-a terminat cu un zâmbet de bună înţelegere, o strângere de mână şi îndemnul-rugăciune rostit de maestru: „Să ajute Dumnezeu să mergem până la capăt, părinte!”.

A urmat punerea pietrei de temelie şi împlântarea crucii pe locul viitorului altar, un eveniment deosebit la care a participat egumenul celei mai importante mănăstiri athonite, Părintele Efrem Vatopedinul, însoţit de un grup de călugări şi un cor de muzică psaltică din Atena, oaspeţi ai Arhiepiscopiei de Alba Iulia în acele zile, alături de vlădica Andrei, ctitorul Ioan Popa, primarul Mircea Hava, de credincioşii din cartier şi de prieteni. Primisem deja primele imagini cu conceptul proiectului, dar nu am apucat să le prezint public, în cadrul festiv al începuturilor. În schimb, în capela improvizată unde slujeam duminica, am lăsat planşele intenţionat pe masă, fără să le spun însă credincioşilor că este vorba despre viitoarea noastră biserică. Am fost uimit de modul în care au reacţionat la elementele de noutate ale lăcaşului propus de arhitectul Dorin Ştefan: planul inedit cu o trecere din basilical în cruciform printr-o unduire progresivă a absidelor care sugerează evoluţia diacronică a edificiilor liturgice, eliminarea ferestrelor obişnuite şi înlocuirea lor cu o bandă de sticlă de jur-împrejur, sub cornişă, pentru a crea un spaţiu semiîntunecat, pridvorul într-un amplu arc de cerc tot cu o formă unduită, forma de elipsoid a acoperişului şi de aripă de pasăre măiastră care iese mult în afară formând un spaţiu de ocrotire deasupra pridvorului stilizat la maximum, împodobirea zidurilor exterioare în întregime cu frescă, așa cum întâlnim la ctitoriile rareşene.

Locaşul propus era chivotul dorit numai că elementele sale de noutate aveau nevoie de un anume timp de recepţie pentru a nu părea o forţare. Această metaforă arhitecturală a intrat, din fericire, foarte rapid în vizorul specialiştilor şi publicarea câtorva eseuri despre ea în revistele Arhitectura2 şi Igloo3 a avut efecte benefice. Proiectul a avut ocazia să fie prezentat de către Dorin Ştefan de mai multe ori în conferinţe publice la Bucureşti şi la Londra4, iar o dată şi la Alba Iulia, la unul din cursurile mele la Facultatea de Teologie. În anul 2009, mai multe imagini cu această biserică din stadiul iniţial de după montarea structurii metalice au apărut în expoziţia cu lucrările lui Dorin Ştefan de la clubul Makondo din Bucureşti şi, ulterior, în monografia numită sugestiv „Carte de bucate de arhitectură”5.

Cei care aveau iniţial îndoieli s-au convins că e vorba de un lăcaş deosebit care nu doreşte cu orice preţ să fie altfel, ci şlefuieşte creativ elementele care există în tradiţia arhitecturală ortodoxă: „Prin forma sa nuanţată, biserica aminteşte evoluţia în timp a edificiilor de cult, de la simplitatea geometrică a planurilor bazilicale la complexitatea rezultată ulterior prin curbarea liniilor şi adăugarea progresivă a navelor şi a nişelor. Urmărind privirea credincioşilor care se apleacă pentru a se ridica mai târziu, planul dreptunghiular de la baza construcţiei devine treflat înspre cornişă. În mod simbolic, construcţia este structurată pe un modul de 12, căci are 12 m lăţime, 12 m înălţime şi 24 lungime. Potrivit arhitectului, edificiul ar trebui să fie, înainte de toate, o cutie de rezonanţă în interiorul căreia are loc misterul. Ca şi în cazul mănăstirilor de pe vremea lui Ştefan cel Mare, taina se continuă în exterior prin intermediul picturilor de pe ziduri. Iluminarea bisericii se face intenţionat prin fante prevăzute în acoperiş şi în zona cornişei, pentru a nu afecta continuitatea pereţilor. Prelungirea frontală a acoperirii redă prin unduirea sa lină aripa unui înger. Intenţia a fost de a crea un spaţiu de adunare, în care oamenii să se simtă protejaţi, în siguranţă. (…).

Citiți textul integral în numărul 6/2013 al revistei Arhitectura

Note:

1 Un material media calomnios, realizat la iniţiativa pictorului sorin dumitrescu în luna iulie a.C., Publicat ulterior într-o formă mai amplă în numărul din septembrie a.C. Al revistei igloo, referitor la proiectul iconografic în curs de realizare la biserica parohiei cartier nou din alba iulia, desfăşurat în parteneriat cu fundaţia transavia, sunt dator să vă prezint public, în calitate de paroh şi de supervizor al lucrărilor, situaţia concretă din teren, tocmai pentru a risipi ceaţa presărată tendenţios pe un proiect de excepţie.

2 Irina Rotaru, Biserica din cartierul nou-Alba Iulia, în Arhitectura nr. 59, noiembrie 2007, p. 52-55.

3 Interviu  cu Dorin Ștefan realizat de Viorica Buică, Dorin Ștefan Birou de Arhitectură, în Igloo nr. 72-73, dec. 2007-ian 2008, p. 40-60.

4 Dorin Ștefan, 6 projects a contextual aproach, metropolitan university in partnership with the Romanian Cultural Institute in London (icr), 1 november 2007, Departament of Arhitecture and Spatial Design London.

5 Dorin Ștefan, Carte de bucate de arhitectură, grafică: Corina Gabriela Duma, red.: Viorica Buică, Igloo, Bucureşti, 2009, p. 306-311.

 

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog