RDW

Imagini de şantier Arena Naţională

002_shortlist

E mare, e românesc (în parte), e în Bucureşti, e mediatizat, a fost și va mai fi „monedă” electorală, e prilej de mândrie și subiect de polemici, este un loc și un obiect în egală măsură. Este Arena Naţională. Și este un proiect căruia i-am dedicat 4 ani.

Începută, într-o primă variantă, în mai 2006, după un concurs câştigat cu mai bine de un an înainte, și inaugurată în iulie 2011, Arena Naţională se înscrie în mod firesc și oarecum predestinat, într-o suită de clădiri al căror impact nu poate fi neglijat la scara oraşului și a țării, în sensul cel mai larg al acestor noţiuni. Este totuşi surprinzător cum, la 2 ani după finalizarea lucrărilor, opinia publica limitează discuţiile despre Arenă la starea gazonului, probabil 3% sau mai putin din ansamblul edificiului. Prin ansamblu înţelegând aici investiţie, implicare, volum de muncă, aportul proiectării și întinderea lucrărilor din şantier. Proiect anticipat și promovat de autorităţi, aşteptat, lăudat și criticat de publicul larg, Arena Naţională rămâne un reper urban și istoric. Citeam un titlu de ziar (sportiv) în care Arena era numită „stadionul generaţiilor”. Inspirat, am putea zice.

Dincolo de amploarea cifrelor (vezi Date tehnice), dincolo de ştiri și reportaje, de evenimente, meciuri și concerte, Arena reprezintă rezultatul (discutabil, criticabil, dar în tot acest timp viu și prezent) unui efort considerabil, de lucru în echipă, pe o durată de peste 4 ani petrecuţi atât în biroul de proiectare, cât și pe şantier.

Articolul de față este dedicat şantierului Arenei și se doreşte a fi o privire în detaliu, un close-up în imagini și date, al evoluţiei în etape a lucrărilor.

În plus, de-a lungul lucrărilor, şantierul mi-a relevat, din nou, un adevăr care tinde să devină universal. În şantier, cel puțin într-o anumită perioadă a acestuia, adevăratul sens și adevărată valoare a unui proiect ies la iveală cu o forţă mult mai puternică, poate, decât atunci când clădirea este finalizată. Într-o manieră abstractizată, din cauza lipsei finisajelor, dar cu mult mai multă claritate, structura crudă a unui edificiu reuşeşte să redea mult mai multe adevăruri despre forma arhitecturală, decât în prezența adăugită a restului de elemente constructive.

Desigur, lipseşte confortul, lipsesc luminile și mobilierul, lipsesc plafoanele și pardoselile, lipsesc uşile și faţadele și, poate, chiar și acoperişul. Dar la un nivel profund, de percepţie și înţelegere a spaţiului arhitectural, şantierul este o formă mult mai expresivă de „construit”. Și totodată mai impresionantă. Aceasta, desigur, și din cauză că invită la un efort suplimentar de lectură. Şantierul lasă loc imaginaţiei să populeze un spațiu, de altfel arid, cu o viaţă potenţială. Și poate un alt adevăr ar fi că imaginaţia noastră se află sub semnul unui optimism incurabil. Dăm formelor imaginate mai multe calităţi decât celor reale, cărora tindem mai degrabă să le găsim cusururi.

O altă calitate a unui şantier este că poarta, la vedere, urmele construirii. În absența finisajelor care să acopere diversele erori, putem percepe într-un şantier micile sale imperfecţiuni. Urmele de mâini sau de bocanci în șapa turnată, amprenta cofrajului pe betonul deja întărit, capetele de armături încă neumplute, sprijinele temporare pentru cofrajul planşeelor, uneltele depozitate într-un colț, laolaltă cu restul de materiale care încă nu au fost puse în operă. Toate sunt semne ale actului nemijlocit de construire. Și invită, din nou, la imaginaţie: „Oare cum va arăta la final? Oare cât de mare, cât de înalt va fi? Unde vor fi turnaţi ceilalţi stâlpi? Va mai pătrunde lumina în spaţiul acesta?” etc.

Citiți textul integral în numărul 6/2013 al revistei Arhitectura

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog