Viitoare arhitecturi adaptabile cu densitate ridicată

Totuși, densitatea ca un criteriu unic pentru generarea mediilor construite și a calității urbane are limitări. Atitudinile generale față de arhitecturile cu densitate ridicată de până acum sunt duale. Argumentele pozitive țin de folosirea rațională a resurselor de teren urban, în relație cu menținerea unei dezvoltări urbane și a unei infrastructuri compacte cu impact minim asupra teritoriilor rurale și naturale înconjurătoare, cu sisteme de transport în comun și resurse de combustibil folosite eficient. De asemenea, spațiile cuprinzând mase mari de populație devin ele însele surse de variație și intensitate, oferind un schimb de idei extrem de bogat, după cum observă Patrick Schumacher¹. Pe de altă parte, implicațiile negative apar în relație cu aceleași componente urbane și sunt identificate prin congestionarea peisajelor urbane, reducerea zonelor verzi urbane și apariția insulelor de căldură, deteriorarea infrastructurii de rețele și trafic urban prin supraîncărcare și, nu în ultimul rând, creșterea stresului psihologic al locuitorilor.

Arhitectura își rescrie ciclic limbajul formal și morfologic, în general ca o contrareacție la experiențele anterioare negative și în raport cu schimbările contextului. În ultimii 30 de ani, construcțiile cu dezvoltare la scară mare au fost însoțite de omogenizarea produsului construit, conducând la maximizarea valorii economice a proiectului în detrimentul valorii sociale². În prezent, asistăm la o nouă tranziție a modului de scriere al arhitecturii, unde expansiunea mediului construit bazat exclusiv pe obținerea de profit și pe investiții speculative ajunge să fie abandonat prin manifestarea crizelor economice recente. În paralel are loc o tranziție mai subtilă în societățile urbane, datorată migrației locurilor de muncă din perspectiva acelorași crize și a schimbărilor recente în structura familiei. Astăzi, familia monogamă mononucleară, așa cum exista în secolul trecut, nu mai constituie în mod exclusiv norma. Structura sa statică bazată pe ierarhie și relații arborescente este diluată de apariția unor structuri dinamice, elastice și capabile de transformări abrupte, bazate pe relații de asociere și conlocuire construite pe alte principii decât cele exclusiv bazate pe legături de sânge. În relație cu acest context, este nevoie de noi reguli de compunere a mediilor construite.

Experiența arhitecturală de până acum a dovedit că proiectele urbane de scară mare sunt, în general, incapabile de adaptare pe termen lung, generând conflicte urbane și sociale și ajungând, în final, a fi blamate prin părăsire.

O proiectare care multiplică pe verticală aceeași schemă planimetrică sau care conduce la o supradeterminare a construcțiilor, în căutarea potrivirii perfecte dintre formă și funcțiune, nu mai constituie un răspuns viabil din prisma schimbărilor actuale. Astfel de dezvoltări urbane sunt rigide, inflexibile, incapabile de creștere sau de o adaptare dinamică la schimbări și sunt caracterizate de scăderea complexității sociale datorate mixajului redus de activități. De asemenea, impactul lor asupra mediului imediat datorat incapacității de adaptare este mare, ele constituind o sursă continuă de stres asupra țesutului urban. Momentul mediilor construite simplificate, generate prin direcții programatice care răspund unui set finit de cerințe, identificate prin schematizarea elementelor contextuale dintr-o anumită secvență de timp a apus.

Tema principală a proiectării contemporane este raportarea la un context într-o continuă schimbare. Procesul de dezvoltare urbană în sine este unul complex, în continuă evoluție, iar natura vieții urbane contemporane este foarte diferită de orașul tradițional, fiind mult mai complexă, eterogenă, inter-relaționată și dinamică³. Pentru orașul contemporan, alcătuit dintr-o suprapunere densă și variată de staturi, informații, populații, activități și relații, este nevoie de o strategie de proiectare complexă, capabilă să încorporeze toate aceste componente.

However, density as unique criterion for generating built environment and urban quality has limitations. General attitudes towards high density architectures so far are dual. The positive arguments take into account the rational use of urban land resources, in relation to maintaining a compact urban and infrastructure development, with minimal impact upon the surrounding rural and natural areas, with efficient use of urban transportation systems and fuel resources. Also, areas including major population become themselves sources of variation and intensity, providing a very rich exchange of ideas, as Patrick Schumacher¹ notices. On the other hand, negative implications arise in relation to the same urban components and are identified by the congestion of urban landscapes, reduction of urban green areas and the occurrence of heat islands, deterioration of urban networks and traffic infrastructure by overloading, and not least an increase of psychological stress for the inhabitants.

Architecture is cyclically rewriting its formal and morphological language, generally as a counteraction to previous negative experiences in relation to context changes. In the past 30 years, constructions of large scale developments were accompanied by homogenization of the built product, resulting in maximizing the economic value of the project at the expense of social value². Today, we are witnessing a new transition in the writing style of architecture, where the expansion of the built environment based solely on making a profit and speculative investments becomes abandoned by the recent economic crisis manifestation. Urban societies undergo a subtle transition in parallel, due to jobs migration from the perspective of the same crises and recent changes in family structure.

Today the mononuclear monogamous family as it existed in the last century is no longer exclusively the norm. Its static structure based on hierarchy and tree-like relationships is diluted by the emergence of dynamic structures, elastic and capable of abrupt changes, based on association and cohabitation relationships built on other principles than those solely based on blood ties. In relation to this background, new rules are needed for composing the built environment.

Architectural experience so far has shown that large-scale urban projects are generally incapable of long-term adaptation, gene-rating urban and social conflicts and eventually being blamed in the end by being left empty. A design that vertically multiplies the same plan scheme or over determines constructions while looking for the perfect match of form and function is no longer viable in light of current changes. Such urban developments are rigid, inflexible and incapable of growth or dynamic adaptation to changes and are characterized by a decrease of social complexity due to a low mixing of activities. Also, their environmental impact on the immediate surrounding due to inability to adapt is great, as they are a continuous source of stress for the urban tissue. The moment of simplified built environments, generated by programmatic directions that meet a finite set of requirements, identified by the schematization of contextual elements in a specific time sequence has set.

The main theme of contemporary design is relating to a constantly changing context. The process of urban development itself is a complex process constantly evolving, and the nature of contemporary urban life is very different from that of the traditional town, being more complex, heterogeneous, interrelated and dynamic³. For the contemporary city, consisting of a dense and varied overlapping of layers, information, populations, activities and relationships, a complex design strategy is required, one that’s able to incorporate all these components.