Periferizarea locuirii orașului București din perspectiva dinamicii urbane diferențiate

Morfologia orașelor din ultimii 50 de ani a demonstrat o tendință comună de extindere prin transferul limitelor teritoriale către exterior, ca proces mai mult sau mai puțin controlat de strategii și politici de dezvoltare urbană. Suburbanizarea/periurbanizarea¹ reprezintă un fenomen în plină derulare, prezent și în cazul Bucureștiului, ca efect al dezechilibrelor interne acumulate în structurile urbane, de-a lungul stadiilor evolutive ale orașelor. Evoluția urbanistică a Bucureștiului poate fi comparată cu orașe de talie similară care au cunoscut dezvoltări brutale și perioade de tranziție rapidă din punct de vedere al structurii spațiale (Bruxelles, Los Angeles, Chicago), al structurii sociale (Londra, Chicago) și al situației socio-economice (Berlin, Chicago, Madrid). Extinderea zonelor cu dinamică urbană diferențiată, amplasate în afara structurilor tradiționale ale orașelor sunt rezultatul unor conjuncturi teritoriale, a căror explicație ar trebui căutată în relația dintre factorii sociali, umani, politici și de mediu. Problematica fenomenului s-a constituit pe depopularea/abandonarea unor zone ale orașului tradițional și pe schimbarea fundamentală a dinamicii componentelor structurii urbane. Apariția spontană a unor noi poli de creștere urbană aleatorie a fost posibilă prin destructurarea și întreruperea procesului natural evolutiv al orașelor, prin apariția unor zone de clivaj de la un model urbanistic la altul, prin restabilirea unei noi relații centru-periferie, prin modulări funcționale și teritoriale incoerente, care vor periclita dezvoltarea orașelor.

Dintre consecințele fenomenului extinderii necontrolate a teritoriilor urbane amintim: dispersia spațială, segregarea socială a populației orașului, disfuncționalitatea zonelor limitrofe în relație cu zonele central-urbane, dezagregarea teritoriului urban prin dificultatea accesibilității și conectivității zonelor nou-formate, apariția unor formule rezidențiale atipice tipologiilor rezidențiale existente (apariția ansamblurilor de tip gated communities la periferia orașelor), deprinderea unor noi practici de locuire sub aspectul noii culturi urbane, pierderea identității urbane locale și globale. Dispersia urbană (urban sprawl) este frecvent întâlnită și în cazul orașelor din sud-estul Europei, care au trecut de la paradigma urbanismului progresist la formele urbanismului neo-liberal. David Harvey², un adept al criticii postmoderne, explica procesul de liberalizare a orașelor ca pe o consecință a politicii capitaliste transpuse în economii urbane invazive asupra structurilor lor tradiționale, prin acumularea și reinvestirea surplusului de capital, ca urbanizarea orașelor să se ghideze după răspândirea producției excedentare pe noi centri de dezvoltare, bazați pe consumul resurselor, monopol și căutarea altor piețe de desfacere. Diluarea structurii urbane anterioare prin evidențierea noilor polarități urbane efemere se resimte la nivelul funcționalității generale a orașelor, prin transformări multidimensionale (tehnice, economice, politice, sociale, culturale) care generează o nouă logica spațială. Formularea unor politici de contracarare a extinderilor necontrolate și a proliferării dispersiei urbane au determinat recalificarea acțiunilor de planificare urbană prin dezvoltarea unor instrumente alternative, sub egida Noului Urbanism, ce își propun o creștere inteligentă (smart growth³) a orașelor. Un exemplu cunoscut în studiile de specialitate îl reprezintă cazul orașului Portland, Oregon, care a aplicat - printr-un proiect de anvergură urbană între anii 2000-2004 - principiile creșterii inteligente în vederea omogenizării procesului de urbanizare și a realizării unui oraș compact, prin corelarea condițiilor economice și demografice cu piața de locuințe, prin reglementarea utilizării terenului, prin promovarea politicilor de cooperare dintre oraș și aria sa metropolitană. Multe dintre marile orașe ale României, cu precădere Bucureștiul, s-au regăsit în procesul de dispersie urbană, la o scară mult mai redusă, însă, comparativ cu orașele nord-americane, în care fenomenul este generalizat. Dezvoltarea rezidențială în zona metropolitană cu densitate ridicată în exteriorul zonei urbane (metropolitane), dezvoltare liniară de densitate redusă de-a lungul arterelor majore de acces în zona urbană, precum și dezvoltările risipite în jurul orașului, sub forma unor mici nuclee, au generat un dinamism urban diferențiat, a cărui amplitudine a fost atenuată de criza economică mondială a ultimilor ani. Un vector al dinamicii urbane specific Bucureștiului s-a concretizat prin amploarea construcțiilor de locuințe la periferia și în afara periferiei sale, locuința fiind un factor de metamorfoză a fizionomiei orașului, declanșatoarea unui fenomen care a atras după sine schimbarea vocației de locuire la nivelul societății românești contemporane. În noua paradigmă de locuire, orașul se preschimbă atât sub dimensiunea sa fizică, cât și sub dimensiunea semnificațiilor sale.

Citiți textul integral în numărul 3 / 2014 al Revistei Arhitectura

NOTE:

1 Termeni cu același sens, dar exprimați diferit în literatura de specialitate (franceză sau anglo-saxonă).

2 David Harvey, Le Capitalisme contre la droit a la ville. Neoliberalisme, urbanisation, resistence, Ed. Amsterdam, Paris, 2011.

3 Smart growth - creșterea inteligentă a orașelor, principiu adoptat de Națiunile Unite în 1992 prin United Nation Conference on Environment and Development.