Downshifting Romanian Way - Șase povești despre comunități ecologice
Un mod de viață ecologic presupune niște actori autentici, care refuză consumerismul, goana după bani pentru a acumula fetișuri ale unui statut social „înalt”, dar care, în schimb, apreciază timpul de calitate și un mod de viață cât mai apropiat de mediul natural. Există mai multe căi de a ajunge la aceste convingeri, dintre care unul dobândit prin educație din partea unui microcolectiv care apreciază aceste valori sau, mai nou, prin fenomenul de downshifting.
„Fenomenul downshifting s-a născut din refuzul societății occidentale de a deveni sclavul valorilor materiale și de a-ți consuma toată existența alergând după bani sau o poziție ierarhică. Downshiftingul înseamnă refuzul de a intra într-o anume înregimentare (prin dresaj), refuzul poziției, refuzul salariilor mari etc. Ideea de bază e calitatea vieții individului, care nu este dată de felul în care se poziționează el din punct de vedere material (nu-ți trebuie atât de mulți bani ca să fii fericit), ci de faptul că poți profita în mod inteligent de timpul pe care-l ai de trăit, astfel încât să nu devii un sclav al muncii. Prin urmare, e vorba de o etică a muncii.”1
Atunci când gândirea ecologică izvorăște din educația în familie, adică valorile sunt filtrate și transmise prin generații, este vorba de o moștenire culturală păstrată și propagată cu multă grijă și convingere. Justețea ei nici măcar nu este pusă la îndoială. Fenomenul downshifting, în schimb, a apărut ca o formă de revoltă împotriva unui stil de viață extrem de solicitant ai cărui actori și-au dat seama „că e vorba de manipulare, de o anume condiționare în privința statutului de consumator. Se spune că femeile vin târziu acasă, dar cu foarte mulți bani, cu banii aceia cumpără foarte multe lucruri și îl fac pe copil să devina la rândul lui consumator și îl condiționează. Copilul, la rândul lui, este plin de bani, dar fără părinți. Copilul, neglijat dar cu bani, poate ajunge violent sau poate fugi de-acasă. Consumul de droguri este și o formă de protest, nu numai o adicție, pentru că imitația nu este suficientă ca să explice răspândirea acestui fenomen”.2
Oamenii, care dintr-un motiv sau altul aleg o viață conștientă și în armonie cu mediul lor natural, doresc să trăiască mai aproape de natură, în mediul rural sau chiar în sălbăticie, în construcții realizate din materiale naturale specifice locului, construite cu tehnici tradiționale și tipice materialelor respective, doresc să consume hrană din surse curate și naturale. Asta presupune fie o gospodărie proprie, fie aderarea la o comunitate care furnizează diferite bunuri produse de membri săi prin schimb liber (barter).
„Permacultura abordează comunitatea umană ca un sistem ecologic proiectat să își susțină membrii în toate aspectele, într-un mediu care-l mimează pe cel natural și care are o stabilitate în timp. Permacultura vizează proiectarea unui habitat uman ecologic și a unui sistem natural de producere a hranei. Mediul înconjurător este un teritoriu utilizat de comunitatea umană pentru a construi și dezvolta armonios, imitând formele și modul de relaționare ale microclimatului în care trăim.
Principiile sociale ale permaculturii vizează cooperarea între comunități și între membrii fiecărei comunități pentru a găsi modalități de lucru comune și de a obține rezultate benefice pentru întreaga comunitate. Prin dobândirea unor cunoștințe, sentimente și motivații comune, membrii unei comunități creează o schimbare pozitivă pentru întreaga comunitate. Acest tip de cooperare nu se realizează printr-un expert de care ascultă toți ceilalți, ci mai degrabă prin grupuri de acțiune și grupuri de suport care vizează realizarea unor schimbări benefice în comunitate.”3
Familiile și membrii unei astfel de comunități aleg să trăiască în locuințe ecologice. O astfel de casă nu este o construcție sofisticată (N.B.: aceste construcții nu se vor confunda cu casele pasive!), poate fi orice construcție țărănească sau vernaculară realizată integral din materiale naturale locale. A locui într-o asemenea construcție nu presupune însă obligatoriu renunțarea la un anumit standard de confort contemporan: casa poate fi dotată cu o bucătărie modernă, baie și grupuri sanitare, încălzire centrală – bazate pe resurse regenerabile, economice și ecologice.
La nivel mondial se poate observa o tendință a orășenilor care caută să trăiască mai simplu și mai sănătos. O parte din ei aleg să facă downshifting în oraș, pentru alții soluția este de mai mare anvergură, mutându-se la țară sau chiar stabilind noi comunități (așa-numitele comunități intenționale). Deși primele comunități intenționale apăreau la nivel mondial în anii ’70, ca urmare a mișcării hipiote, în ultimii ani, comunitățile au ajuns din nou în atenția publicului în căutarea unei vieți sănătoase și responsabile. La noi în țară există câteva inițiative de astfel de comunități, în curs de dezvoltare.
Stanciova este un sat pe dealurile de lângă Recaș unde câțiva tineri s-au mutat în sânul comunității existente. Primul pas a fost făcut în anul 2000. Au ales să folosească fondul construit existent, mutându-se în case existente, reparându-le aplicând tehnicile vechi. Au făcut-o încet, discret, dar cu bun-simt. Fără specialiști, doar cu respect pentru natură și recunoștință pentru casele vechi. Comunitatea este în extindere, atrăgând și străini. Venind cu o cultură diferită, s-au implicat în viața satului și au ajutat comunitatea acolo unde era nevoie; de exemplu, la grădinița satului.
Un alt tip de comunități sunt cele care pornesc de la un teren virgin, ales cu atenție, unde un grup de oameni doresc să devină independenți de sistem și să pornească de la zero o așezare cu scopul de a ajunge la un mod de trai auto-sustenabil. Un exemplu la noi se găsește lângă Făgăraș, pe dealurile din apropierea Mănăstirii Șinca Veche, unde s-au pus bazele comunității „Armonia Brasovia”.
Casele naturale ridicate în noile comunități au, de obicei, câteva caracteristici generale, care vin ca rezultat al filosofiei de viață a viitorilor locuitori. O caracteristică a locuirii pentru acest tip de oameni este faptul că ei își construiesc casele cu mâinile lor și se ajută unii pe alții la ridicarea acestora. Pentru edificarea caselor se folosesc materiale naturale, cu precădere cele care se găsesc in situ, fiind cea mai ieftină, la îndemână și naturală soluție. Se aleg tehnici simple de punere în operă, care nu necesită pregătire specială, nu sunt toxice, nu prezintă pericol și pe care oricine și le poate însuși și aplica imediat. De exemplu, la zidirea unei case din cob (bulgări de lut nears) pot participa atât femeile, cât și copiii. Construindu-și singuri casele, locuitorii lor vor ști să le întrețină și să le repare în timp, iar exemplul pe care îl dau copiilor lor îi va face să dobândească o îndemânare practică încă de mici.
O altă însușire a locuințelor construite din materiale naturale este faptul că sunt, în general, mai mici decât casele obișnuite de nivel mediu. Spațiile interioare sunt comasate, multifuncționale, se folosesc eficient. De ce? Fiindcă sunt dorite a fi ușor de întreținut, ușor de încălzit și fiindcă locuitorii lor petrec mult mai mult timp afară, în natură, neavând nevoie, de exemplu, de livinguri mari.
NOTE:
1 Fenomenul „Downshifting”. Interviu cu Aurora Liiceanu, realizat de Eugen Dumbravă, 2012, http://frumoasaverde.blogspot.ro/2012/06/fenomenul-downshifting-aurora-liiceanu.html
2 Ibidem.
3 Florin Baci, Adina Sztahura, Tudor Petruțiu, Radu Crăciun, cap. „Introducere”, în Permacultura urbană. Manual de activități de protecție și regenerare a mediului, Asociația Română de Permacultură, Cluj-Napoca, 2014.