Downshifting Romanian Way – Șase povești despre comunități ecologice
© Horațiu Răcășan
Un mod de viață ecologic presupune niște actori autentici, care refuză consumerismul, goana după bani pentru a acumula fetișuri ale unui statut social „înalt”, dar care, în schimb, apreciază timpul de calitate și un mod de viață cât mai apropiat de mediul natural. Există mai multe căi de a ajunge la aceste convingeri, dintre care unul dobândit prin educație din partea unui microcolectiv care apreciază aceste valori sau, mai nou, prin fenomenul de downshifting.
„Fenomenul downshifting s-a născut din refuzul societăţii occidentale de a deveni sclavul valorilor materiale şi de a-ţi consuma toată existenţa alergând după bani sau o poziţie ierarhică. Downshiftingul înseamnă refuzul de a intra într-o anume înregimentare (prin dresaj), refuzul poziţiei, refuzul salariilor mari etc. Ideea de bază e calitatea vieţii individului, care nu este dată de felul în care se poziţionează el din punct de vedere material (nu-ţi trebuie atât de mulţi bani ca să fii fericit), ci de faptul că poţi profita în mod inteligent de timpul pe care-l ai de trăit, astfel încât să nu devii un sclav al muncii. Prin urmare, e vorba de o etică a muncii.”1
Atunci când gândirea ecologică izvorăște din educația în familie, adică valorile sunt filtrate și transmise prin generații, este vorba de o moștenire culturală păstrată și propagată cu multă grijă și convingere. Justețea ei nici măcar nu este pusă la îndoială. Fenomenul downshifting, în schimb, a apărut ca o formă de revoltă împotriva unui stil de viață extrem de solicitant ai cărui actori și-au dat seama „că e vorba de manipulare, de o anume condiţionare în privinţa statutului de consumator. Se spune că femeile vin târziu acasă, dar cu foarte mulţi bani, cu banii aceia cumpără foarte multe lucruri şi îl fac pe copil să devina la rândul lui consumator şi îl condiţionează. Copilul, la rândul lui, este plin de bani, dar fără părinţi. Copilul, neglijat dar cu bani, poate ajunge violent sau poate fugi de-acasă. Consumul de droguri este şi o formă de protest, nu numai o adicţie, pentru că imitaţia nu este suficientă ca să explice răspândirea acestui fenomen”.2
Oamenii, care dintr-un motiv sau altul aleg o viață conștientă și în armonie cu mediul lor natural, doresc să trăiască mai aproape de natură, în mediul rural sau chiar în sălbăticie, în construcții realizate din materiale naturale specifice locului, construite cu tehnici tradiționale și tipice materialelor respective, doresc să consume hrană din surse curate și naturale. Asta presupune fie o gospodărie proprie, fie aderarea la o comunitate care furnizează diferite bunuri produse de membri săi prin schimb liber (barter).
„Permacultura abordează comunitatea umană ca un sistem ecologic proiectat să își susțină membrii în toate aspectele, într-un mediu care-l mimează pe cel natural și care are o stabilitate în timp. Permacultura vizează proiectarea unui habitat uman ecologic și a unui sistem natural de producere a hranei. Mediul înconjurător este un teritoriu utilizat de comunitatea umană pentru a construi și dezvolta armonios, imitând formele și modul de relaționare ale microclimatului în care trăim.
Principiile sociale ale permaculturii vizează cooperarea între comunități și între membrii fiecărei comunități pentru a găsi modalităţi de lucru comune și de a obține rezultate benefice pentru întreaga comunitate. Prin dobândirea unor cunoștințe, sentimente și motivații comune, membrii unei comunități creează o schimbare pozitivă pentru întreaga comunitate. Acest tip de cooperare nu se realizează printr-un expert de care ascultă toți ceilalți, ci mai degrabă prin grupuri de acțiune și grupuri de suport care vizează realizarea unor schimbări benefice în comunitate.”3
© Horațiu Răcășan
Familiile și membrii unei astfel de comunități aleg să trăiască în locuințe ecologice. O astfel de casă nu este o construcție sofisticată (N.B.: aceste construcții nu se vor confunda cu casele pasive!), poate fi orice construcție țărănească sau vernaculară realizată integral din materiale naturale locale. A locui într-o asemenea construcție nu presupune însă obligatoriu renunțarea la un anumit standard de confort contemporan: casa poate fi dotată cu o bucătărie modernă, baie și grupuri sanitare, încălzire centrală – bazate pe resurse regenerabile, economice și ecologice.
La nivel mondial se poate observa o tendință a orășenilor care caută să trăiască mai simplu și mai sănătos. O parte din ei aleg să facă downshifting în oraș, pentru alţii soluţia este de mai mare anvergură, mutându-se la țară sau chiar stabilind noi comunităţi (aşa-numitele comunităţi intenţionale). Deși primele comunităţi intenţionale apăreau la nivel mondial în anii ’70, ca urmare a mişcării hipiote, în ultimii ani, comunităţile au ajuns din nou în atenţia publicului în căutarea unei vieţi sănătoase și responsabile. La noi în țară există câteva iniţiative de astfel de comunităţi, în curs de dezvoltare.
Stanciova este un sat pe dealurile de lângă Recaș unde câţiva tineri s-au mutat în sânul comunităţii existente. Primul pas a fost făcut în anul 2000. Au ales să folosească fondul construit existent, mutându-se în case existente, reparându-le aplicând tehnicile vechi. Au făcut-o încet, discret, dar cu bun-simt. Fără specialişti, doar cu respect pentru natură și recunoştinţă pentru casele vechi. Comunitatea este în extindere, atrăgând și străini. Venind cu o cultură diferită, s-au implicat în viaţa satului și au ajutat comunitatea acolo unde era nevoie; de exemplu, la grădiniţa satului.
Un alt tip de comunităţi sunt cele care pornesc de la un teren virgin, ales cu atenţie, unde un grup de oameni doresc să devină independenţi de sistem și să pornească de la zero o aşezare cu scopul de a ajunge la un mod de trai auto-sustenabil. Un exemplu la noi se găseşte lângă Făgăraş, pe dealurile din apropierea Mănăstirii Şinca Veche, unde s-au pus bazele comunităţii „Armonia Brasovia”.
Casele naturale ridicate în noile comunităţi au, de obicei, câteva caracteristici generale, care vin ca rezultat al filosofiei de viaţă a viitorilor locuitori. O caracteristică a locuirii pentru acest tip de oameni este faptul că ei își construiesc casele cu mâinile lor și se ajută unii pe alţii la ridicarea acestora. Pentru edificarea caselor se folosesc materiale naturale, cu precădere cele care se găsesc in situ, fiind cea mai ieftină, la îndemână și naturală soluţie. Se aleg tehnici simple de punere în operă, care nu necesită pregătire specială, nu sunt toxice, nu prezintă pericol și pe care oricine și le poate însuşi și aplica imediat. De exemplu, la zidirea unei case din cob (bulgări de lut nears) pot participa atât femeile, cât și copiii. Construindu-şi singuri casele, locuitorii lor vor şti să le întreţină și să le repare în timp, iar exemplul pe care îl dau copiilor lor îi va face să dobândească o îndemânare practică încă de mici.
O altă însuşire a locuinţelor construite din materiale naturale este faptul că sunt, în general, mai mici decât casele obișnuite de nivel mediu. Spațiile interioare sunt comasate, multifuncţionale, se folosesc eficient. De ce? Fiindcă sunt dorite a fi uşor de întreţinut, uşor de încălzit și fiindcă locuitorii lor petrec mult mai mult timp afară, în natură, neavând nevoie, de exemplu, de livinguri mari.
NOTE:
1 Fenomenul „Downshifting”. Interviu cu Aurora Liiceanu, realizat de Eugen Dumbravă, 2012, http://frumoasaverde.blogspot.ro/2012/06/fenomenul-downshifting-aurora-liiceanu.html
2 Ibidem.
3 Florin Baci, Adina Sztahura, Tudor Petruțiu, Radu Crăciun, cap. „Introducere”, în Permacultura urbană. Manual de activități de protecție și regenerare a mediului, Asociația Română de Permacultură, Cluj-Napoca, 2014.
