Râșnov, Valea Glăjeriei

Şindrila, draniţa, șița, praştina sunt denumiri tradiţionale pentru produsul din lemn folosit la învelitori, cu largă răspândire în arhitectura veche, în cultura noastră.

Termenul de şindrilă are provenienţă nordic-germană sau anglo-saxonă, astfel avem denumiri similare în germană – schindel, în engleză – shingle, în cehă – sindel, în maghiară – zsindely, în greacă – schiza. Alte denumiri internaționale sunt: în franceză – bardeau, în italiană – scandole (din latină – scandula), în spaniolă – tejas, în portugheză – telhas. Denumirea de şindrilă este, în general, asociată modelului cu îmbinare nut-feder, model pe care îl regăsim și în Germania ca fiind şindrilă tradiţională, iar în spaţiul nostru îl întâlnim, în general, în Ardeal, dar și pe Valea Prahovei, într-o variantă a formei mai scurte și mai late. Draniţa este o şindrilă mai lungă (40-80 cm) și mai groasă, iar termenul este folosit, în special, în zona Moldovei. Praştină este un regionalism folosit în Oltenia. Șița este mai scurtă (sub 40 cm) și mai subţire și este folosită, în general, la sud de Vrancea.

Am ales denumirea generală de şindrilă pentru acest produs la noi pentru că are aceeaşi rădăcină cu termenul internațional cel mai des utilizat – shingle. De altfel, acest termen apare la toate firmele internaţionale de profil, dictat fiind și de faptul că membrii asociaţiei americano-canadiene Cedar Shake & Shingle Bureau sunt cei mai mari producători mondiali.

Scurt istoric

Apariţia acestui produs în cultura umanităţii se conturează în epoca fierului, din momentul apariţiei fierăstrăului, folosit la debitarea calupurilor de lemn. Esenţial în procesul de evoluţie a şindrilei este etapa legată de montaj, respectiv trecerea de la cuiul de lemn la cel de fier. Istoria cuiului metalic începe în eneolitic, când acesta era un produs foarte scump ca urmare a tehnologiei de prelucrare manuală. Această constatare rămâne valabilă până la apariţia industrializării, odată cu producerea cuiului pătrat, și apoi a cuiului din sârmă, pe care-l folosim și azi. Faptul că la bisericile de lemn din secolul al XVIII-lea nu se observă urme de cuie manuale din fier în lații rămași și faptul că există o distanță mare între acestea se explică prin existența unei şindrile de aproximativ 90 cm, care avea în partea de sus un cui de lemn ce se aşeza pe lați precum ţigla cu nas.

Revenim la apariţia cuiului din sârmă produs industrial, care a dus la ieftinirea drastică a elementului de montaj și la transformarea şindrilei. În Vest, aceasta s-a manifestat prin montarea şindrilei cu cui ascuns (acoperit cu aproximativ 2-4 cm de şindrilă superioară). Distanța de la punctul de montare al cuiului la capătul expus al şindrilei implică stabilirea grosimii acesteia pe această zonă (ex.: la şindrilă de 45 cm în trei straturi, cu o expunere de 15 cm și distanța până la cui de 17 cm se impune o grosime a şindrilei în zona expusă de 9-10 mm; la şindrila de 60 cm, în trei straturi, respectiv o grosime de 12-13 mm).

În spaţiul nostru se practică, în general, folosirea şindrilei la grosimi mici, de 4-6 mm, indiferent de expunere și de folosirea cuiului (2-3 buc.) către partea de capăt expus al şindrilei (avantajul este că nu se foloseşte material gros pentru produs și, în plus, chiar dacă materialul la despicare rezultă torsionat, la grosimi de 4-6 mm, poate fi adus la planeitate datorită cuielor aplicate la vedere). Toate aceste avantaje contribuie, de fapt, numai la deprecierea acestui produs din cauza fenomenului de degradare a materialului lemnos în zona penetrării cuiului. În plus, în practica utilizării materialului la noi, regăsim o tehnică de suprapunere în lateral a şindrilei pe care o integrăm tot la capitolul „involutiv” al acestui produs.

Modul de producere și de prelucrare

Materialul lemnos din care se realizează şindrila este din esenţă de molid, brad, larice, castan, stejar, salcâm (esenţele europene sunt enumerate în ordine crescătoare valoric) și cedru roşu/ alb sau alte tipuri de răşinoase specifice Americii de Nord/ Sud. Având în vedere că esenţa de fag domină ca proporţie structura pădurilor noastre, se întâlnesc frecvent zone unde se produce şindrilă din acest material (este însă de evitat din cauza rezistenței scăzute a acestei esenţe la factorii externi).

Prima fază a procesului de prelucrare este alegerea copacului potrivit și debitarea acestuia în calupuri la dimensiunea la care se doreşte a se realiza şindrila. Este important ca materialul lemnos să fie recoltat în anotimpul rece, atunci când copacii nu sunt în sevă. Apoi, şindrila se poate produce prin despicare pe fibră sau prin debitare mecanică. La noi și, în general, în Europa, materialul se despică pe fibră, acest procedeu tradiţional oferind materialului lemnos o durată de viaţă mai lungă, având în vedere că acesta va avea expusă partea dură a lemnului, respectiv lignina, nu va ascunde anumite deficiențe, imperfecţiuni, ale materialului lemnos și nu se va deforma în timp (la anumite esenţe se acceptă nodurile mici dacă nu sunt la vedere). La americani se numeşte, de fapt, Shake şindrila obţinută prin despicare și Shingle cea obţinută prin debitare mecanică. Despre tehnica de prelucrare mecanică și despre categoriile de calităţi ce rezultă în urma acesteia ar fi multe de spus.

După despicare, produsul brut de şindrilă se supune operaţiei de prelucrare la scaunul şindrilarului, unde se va obţine produsul finit dorit. Trebuie menţionat că pentru un bun comportament al materialului se impune teşirea şindrilei la capătul vizibil. Aceasta se poate realiza manual sau mecanic, dar este de preferat să se facă manual. La capătul vizibil şindrila poate căpăta diverse forme. Denumirea „bot de rață” se referă la un mod de prelucrare la capăt ce este specifică numai şindrilei de la noi.

Citiți textul integral în numărul 1 / 2016 al Revistei Arhitectura