Femei arhitect. Cheie de lectură

Din dorința de a oferi cititorului o cât mai succintă, dar cuprinzătoare introducere, cât și o justificare a cuprinsului, voi puncta asupra actualității subiectului și a direcțiilor de cercetare ce se conturează la intersecția domeniilor studiilor de gen și al arhitecturii. Așadar, problematica se încadrează în contextul internațional al discuțiilor referitoare la statutul profesional al femeii arhitect (corelat vizibilității publice a acesteia) raportat relativ recentei modificări demografice a structurii corpului profesional.
Discursul științific cu privire la prezența feminină în arhitectură presupune, desigur, determinări statistice, dar, pe de altă parte, mediază contradicția feminitate vs. construcția socială a profilului arhitectului ca bărbat caucazian, de vârstă mijlocie, occidental, cunoscut pentru agresivitatea și egocentrismul său. Cu alte cuvinte, textele selectate pentru Dosarul tematic răspund necesității prezentării adevărurilor istorice cu privire la: pionieratul feminin în arhitectură, progresia cronologică cu evidențierea momentelor de emancipare feminină și a personalităților marcante în context autohton sau specificul duplicitar al egalității de gen din perioada comunistă. Mai mult, oferă interpretări feminine ale fenomenului edificării și modele occidentale de practici alternative bazate pe critica feministă, încă exotică în arhitectura românească. În fine, aplică profesiei filtre cuantificabile ce interoghează principiul integrator al egalității de gen.
Istoria feminină în arhitectură pornește, în România, la începutul secolului al XX-lea, cu încercări mai mult sau mai puțin diletante până la acel moment. Cu toate că anterior debutului legitim nu se poate vorbi decât despre amatorism (și patronaj feminin în artă și arhitectură, apanaj nobiliar), startul activității arhitectelor a fost unul independent, personalizat, recognoscibil, manifest. Avântul profesional a avut susținerea și recunoașterea breslei, statutul elitist al pionierelor fiind absorbit într-un mod neașteptat de cadrul social al vremii, în contrast cu evidențele documentare occidentale. Amintesc, în acest sens, două cazuri celebre de omisiune/atribuire eronată a autoratului și recunoașterii: Eileen Gray și Denise Scott Brown.
Lupta continuă a lui Denise Scott Brown pentru recunoașterea parteneriatului cu Robert Venturi, ce a condus la Premiul Pritzker atribuit doar acestuia în 1991, a fost răsplătită 25 de ani mai târziu, prin decernarea distincției Gold Medal de către American Institute of Architects.
Cazul particular al egalității de gen în perioada comunistă ascunde realitatea dublului rol pe care îl săvârșea femeia: productiv și reproductiv, împovărarea femeii fiind prețul plătit de aceasta pentru emanciparea sa socială. Promovarea femeii în profesii tehnice, respectiv încadrarea în structurile de proiectare ale statului, ridică întrebări referitoare la modul în care principiul egalității era aplicabil și în sensul delegării sarcinilor și al promovabilității. Vizibilitatea femeii arhitect se datorează, de multe ori, reprezentativității creației arhitecturale. Drept urmare, într-o perioadă a uniformizării sociale și profesionale, pregnanța figurilor feminine (cazul controversat al Ancăi Petrescu) poate fi un indicator al echității profesionale.
De remarcat faptul că femeile erau implicate, și atunci, ca și acum, în mișcări de rezistență care condamnau nedreptăți ce aveau loc în cadrul construit (precum demolările abuzive) sau susțineau cauze precum conservarea patrimoniului, întoarcerea la valorile, materialele și meșteșugurile tradiționale etc.

As my wish is to provide readers with a brief yet comprehensive introduction and a motivation behind the choice of content, I will highlight the topical character of the subject and the lines of research developing at the intersection of gender studies and architecture. Hence, the issue belongs to the international context based on the discussion on women architects’ professional status (correlated to their public visibility) set against the relatively recent demographical changes in the structure of the professional body.
Indeed, the scientific discourse on women’s presence in the architecture relies on statistics, but on the other hand, it acts as a mediator for the antinomy: femininity versus the social concept of the architect’s profile seen as a Western middle-aged Caucasian male renowned for his aggressiveness and egocentricity. In other words, the selection of texts for the thematic dossier addresses the need for presenting the historical truth concerning: the female pioneering activity in architecture, the chronological progression with a focus on cases of female emancipation and national prominent personalities or the duplicitous particularity of gender equality in the communist period. In addition, the discourse offers feminine interpretations of the phenomenon of building as well as Western examples of alternative practices based on feminist criticism, still considered exotic in the context of Romanian architecture. Finally, it applies a quantifiable approach to the profession, helping to examine the integrating principle of gender equality.
In Romania, the history of women architects begins at the turn of the 20th century, following more or less amateur attempts. Although the legitimate debut was preceded only by dilettantism (along with the feminine patronage in art and architecture, a privilage of the nobility), the outset of women architects’ activity was seen as independent, customized, distinct and manifest. The professional impetus enjoyed the support and recognition of the profession, the elite status of women pioneers being unexpectedly assimilated by the social framework of the time in contrast to Western reference evidence. I recall, in this regard, two well-known cases of omission/erroneous ascription of authorship and recognition: Eileen Gray and Denise Scott Brown.
Denise Scott Brown’s continuous struggle for the recognition of her partnership with Robert Venturi which made him the recipient of Pritzker Prize in 1991 got repaid 25 years later, when she received the Gold Medal from the American Institute of Architects.
The specific case of gender equality in the communist period conceals the reality of women’s dual role: both productive and reproductive, the double burden of women professionals was the price to pay for their social emancipation. The promotion of women in technical professions together with their employment in the state design structures raise questions on the way in which the equality principle was to be applied in relation to task delegation and promotion. The visibility of women architects is often due to the representativeness of architectural creation. Consequently, the prevalence of female figures (Anca Petrescu’s controversial case) may be an indicator of professional equity in times of social and professional standardization.
It’s worth noting that women were involved, then as now, in resistance movements that condemned the infringement occurring in the built environment (such as abusive demolition) or supported various causes including heritage conservation, the return to traditional values, materials and crafts etc.

Mișcarea feministă oferă o critică (lectură analitică) paralelă a profesiei și acuză destul de tranșant sistemul de valori patriarhal ce fundamentează încă domeniul arhitecturii, denunță proliferarea supozițiilor referitoare la relațiile de determinare dintre abilitățile specifice de gen și performanța profesională. În plus, particularități tradițional-feminine sunt transpuse în principii de proiectare opuse canoanelor culturii macho ce promovează competitivitatea și individualismul în defavoarea colaborării (însăși esența profesiei): empatie, orientarea spre client, simț estetic, natură colaborativă, flexibilitate, ergonomie, organicitate etc. Dacă validăm ipotezele prevalenței și antagonismului caracteristicilor de gen, atunci suntem de acord că perspectiva de proiectare feminină, dacă nu ar fi suprimată din motive minoritare, ar fi una diferită. Dezvoltând această teorie printr-un exercițiu de imaginație și deconstrucție a repertoriului clasic (masculin), putem specula asupra exploatării formelor feminine în arhitectură la nivelul componentelor diferite ale clădirii, cum ar fi anvelopanta, decorația (textura, culoarea), mobilierul etc. Genul nu ar trebui însă privit ca un criteriu a priori pentru niciun tip de judecată arhitecturală. Arhitectura posedă un instrumentar uriaș de metode și forme de reprezentare independente de construcția socială a diferenței de gen.
La nivelul cadrului construit, implementarea conceptului de gender mainstreaming este tradus prin proiectarea incluzivă, adaptarea vocabularului și a mijloacelor de care dispune arhitectura la așteptările și necesitățile tuturor categoriilor de utilizatori indiferent de vârstă, gen, capacități sau deficiențe fizice. Concret, se adresează necesităților femeilor în spațiul construit: transport, accesibilitate, siguranță în spațiul public, facilități urbane și problematicii concilierii dihotomiei spațiilor.
Un studiu al Centrului Parteneriat pentru Egalitate (Managementul angajaților, femei și bărbați, 2006) constata persistența tendințelor stereotipe la nivel social: de a considera că femeile și bărbații au abilități și competențe diferite; de a angaja femeile și bărbații în domenii și ocupații diferite (segregare ocupațională); de a categorisi profesiile în feminine și masculine. Consecințele studiului pot fi resimțite la nivelul restricționării accesului la diferite ocupații, dar și la nivelul veniturilor, profesiile puternic feminizate fiind, de regulă, mai slab remunerate. Conectând capacitățile „înnăscute” la specificul anumitor profesii se generalizează și se speculează asupra faptului că femeile dețin „din oficiu“ capacități legate de grijă, comunicare și empatie, asociate unui statut socio-profesional mai scăzut. Conform studiului amintit mai sus, majoritatea managerilor atribuie femeilor funcții în domeniile: resurse umane, relații cu publicul sau financiar, în timp ce în posturi tehnice (sau la conducerea organizațiilor) sunt preferați bărbații.
Conform statisticilor la nivel internațional, în arhitectură, barometrul de gen înclină în favoarea părții masculine - considerând aspecte istorice, socio-economice (diferență de remunerare între femei și bărbați) și profesionale (balanță de gen, segregare orizontală și verticală), iar atribuirea unidirecțională a meritelor nu este o practică neapărat depășită, deși contravine promovării egalității de oportunități. Problematica genului la nivelul breslei arhitecților aduce în discuție (in)egalitatea în contextul feminizării profesiei, analizând modul în care stereotipurile de gen, diseminate la nivelul societății, influențează alegerea și dezvoltarea carierei sau în ce mod diferențele de gen își găsesc corespondent în abilități cognitive, influențând apetențe personale asupra domeniilor profesionale. Literatura occidentală enunță dificultăți în ceea ce privește echilibrul dintre viața privată și cea profesională, mai ales ținând cont de specificul profesiei: program prelungit de lucru, muncă de șantier, stres, responsabilitate ridicată, competitivitate etc. Desigur, cazul profesiei de arhitect este subordonat contextului socio-cultural și economic local, iar segregarea orizontală/verticală în funcție de gen este o realitate a societății capitaliste.
În ce măsură societatea românească a acceptat pe deplin prezența feminină în domeniul arhitecturii, în ce măsură arhitectele se implică sau își fac resimțită prezența în cadrul breslei, care sunt mecanismele (dacă există) care se constituie drept obstacole în cariera feminină sau în ce măsură stereotipurile de gen influențează deciziile de promovare, sunt câteva dintre întrebările ce rămân deschise reflecției personale.

The feminist movement provides a parallel criticism (analytical reading) of the profession and incriminates, rather incisively, the patriarchal system of values still lying at the core of architecture by denouncing an increase in the number of suppositions regarding the determinant relationships between characteristic gender-based abilities and professional performance. Moreover, a series of traditionally feminine traits are reflected in the design principles opposed to the norms of macho culture promoting competitiveness and individualism to the detriment of collaboration (the very essence of the profession): empathy, client-orientation, the aesthetic sense, the collaborative character, flexibility, ergonomy, organic structure etc. If we validate the hypotheses of gender-specific prevalence and antagonism, we agree that the perspective of female design is supposed to be different provided that it avoids being suppressed out of minority reasons. Dwelling on this theory through an imagination exercise and deconstructing the classical (masculine) repertory, we may speculate on the exploitation of feminine shapes in architecture with respect to various building components such as the envelope or the decoration (in terms of texture and colour), the furniture etc. Yet gender should not be seen as an a priori criterion for any type of architectural appraisal. Architecture possesses a huge network of methods and forms of representation independent of the social notion of gender difference.
At the level of the built environment, the implementation of the gender mainstreaming concept consisted of inclusive design paired with the adaptation of the architectural vocabulary and methods to the expectations and needs of all types of user categories, irrespective of age, gender, physical capacities or deficiencies. Specifically, the concept addresses the women’s necessities in relation to the built environment: transportation, accessibility, safety in the public space, urban amenities and the reconciliation of space dichotomy.
A survey conducted by the Center for Partnership and Equality (The Management of Women and Men Employees, 2006) stated the prevalence of stereotypical tendencies at the social level with respect to the following aspects: the fact that women and men have different abilities and competencies; the employment of women and men in different domains and occupations (occupational segregation); the division of professions into female and male categories. The consequences of the survey can be felt when it comes to limiting the access to various occupations but also in relation to the income as the highly feminized professions are usually underpaid. Due to the connection between "innate" capacities and the specific features of certain professions, we tend to theorize and speculate on the fact that women own "by default" such capacities as care, communication and empathy, generally associated with a lower socio-professional status. According to the above mentioned survey, most managers employ women in fields like human resources, public relations or the financial sector whereas technical positions (or leading positions within organizations) are usually occupied by men.
In consonance with international statistics, insofar as architecture is concerned, the gender barometer tilts in favour of the male segment – taking into consideration historical and socio-economical aspects (salary differences between women and men) as well as professional elements (gender balance, horizontal and vertical segregation), and the unidirectional assignment of merits is not an absolutely outdated practice even though it goes against the promotion of equality of opportunity. The gender issue in the architecture profession calls into question the (in)equality in the context of the feminization of the profession, by analyzing the way in which gender stereotypes, disseminated inside the society, influence career choice and evolution or the manner in which gender differences correspond to cognitive abilities, thus influencing the personal appetite for professional domains. Western literature voices difficulties concerning the balance between private and professional life, especially taking account profession specificity: long working hours, construction site activities, high amounts of stress, high levels of responsibility, competitiveness etc. Indeed, the case of the architecture profession is subordinated to the local socio-cultural and economic context and the gender-based horizontal/vertical segregation represents a reality of the capitalist society.
To what extent has Romanian society fully accepted women’s presence in the field of architecture? To what extent do women architects get involved or make their presence felt within the profession? What are the mechanisms (if any) accounting for obstacles in women’s careers or to what extent do gender stereotypes influence promotion decisions? These are just a few questions that remain open to individual reflection.