Workshop la Monte Carasso

Actualitatea Internațională

Workshop la Monte Carasso

text: Andrei Eugen LAKATOS
foto: Andrei Eugen LAKATOS, Ina GERMAN, Alexandru IONESCU, Dora COLIDIUC

Argument
În luna iulie a anului 2017, în localitatea Monte Carasso din Elveția, s-a desfășurat un workshop ce a avut ca scop studiului lucrărilor arhitectului elvețian Luigi Snozzi. Workshopul a fost destinat studenților Facultății de Arhitectură din cadrul Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, care la cel moment tocmai terminaseră anul 3.
De ce Luigi Snozzi? Deoarece este unul dintre arhitecții elvețieni foarte cunoscuți pe plan european, ale cărui edificii, construite de-a lungul unei cariere ce se întinde pe o durată de aproape 60 de ani, împânzesc teritoriul elvețian de limbă italiană. Datorită arhitecturii sale, dar și a intervențiilor la scară urbană, Snozzi este considerat unul dintre liderii noii Școli de arhitectură din Ticino, alături de Mario Botta, Aurelio Galfetti și Livio Vacchini. Gândirea lui Snozzi este marcată de o puternică legătură între obiect și context (fie el natural sau cultural), creând o arhitectură dinamică, cu o viziune modernă și un vocabular arhitectural contemporan.
În acest an, prin intermediul premiului ce i-a fost acordat, Gran Premio svizzero d’arte (Marele premiu elvețian în domeniul artelor), lui Luigi Snozzi i-a fost recunoscută întreaga contribuție și activitate de pe scena arhitecturii contemporane elvețiene.
De ce Monte Carasso? Deoarece în acest mic orășel din cantonul Ticino, pe o suprafață relativ redusă, se pot găsi o mare parte din programele arhitecturale studiate pe parcursul anilor de studiu 2 și 3, începând cu o casă în mediu rural, o locuință unifamilială în mediul urban, locuirea în comunitate, locuințe colective și, de asemenea, echipamente publice și culturale. Toate aceste tipologii de locuire și programe arhitecturale se pot găsi în Monte Carasso, multe dintre ele fiind realizate de către arhitectul Luigi Snozzi.
Monte Carasso, o comună cu aproximativ 2.500 de locuitori, reprezintă de fapt opera de-o viață a lui Luigi Snozzi, fiind un foarte bun model de intervenție urbană coerentă, poate prea puțin cunoscut și mediatizat. Deși la o scară redusă, principiile strategiei urbane implementate de Snozzi pot fi aplicate și la o scară urbană mai amplă, acolo unde se dorește o intervenție adaptată la context, în respect față de trecut, dar ancorată în nevoile prezentului. Monte Carasso este o lecție a unei planificări urbane reușite, desfășurate de-a lungul a trei decenii, dar și o importantă contribuție la cultura arhitecturală europeană¹.

Luigi Snozzi

Contextul: Luigi Snozzi și modernismul bine temperat
În a doua jumătate a secolului al XX-lea, percepția arhitecturii europene asupra epocilor anterioare s-a schimbat treptat, ca un răspuns la transformările ireversibile care au avut loc în multe orașe europene, unde clădirile vechi au fost înlocuite cu altele noi. De aceea, începând cu anii 1980, s-a dezvoltat conștientizarea importanței dimensiunilor temporale și sociale ale arhitecturii. Timpul a demonstrat că abordarea pragmatică a arhitecturii moderniste poate conduce la apariția unor spații simpliste și fără personalitate, ce nu oferă prea multe opțiuni habitatului uman. Acest lucru a condus la apariția unei mișcări arhitecturale critice, ca o reacție de protest față de arhitectura funcționalistă, care nu își putea satisface în practică exigențele democratice utopice².
Unul dintre aceste curente este regionalismul critic, văzut ca un mod de abordare al arhitecturii ce se străduiește să contracareze lipsa de identitate a locului în arhitectura modernistă, prin utilizarea în proiectarea unei clădirii a datelor oferite de contextul geografic, istoric și cultural a zonei în care se va construi. Regionalismul critic (în sensul în care a fost el utilizat de către teoreticieni de arhitectură precum Kenneth Frampton și, alături de el, de Alexander Tzonis, cunoscut pentru dezvoltarea gândirii moderne de arhitectură și pentru introducerea ideii de regionalism critic), implică în mod necesar o relație dialectică cu natura și cultura unui loc, mult mai directă decât tradiția abstract-formală permisă de arhitectura modernă de avangardă³. Este evident că orientarea modernistă de tip tabula rasa a favorizat aplatizarea terenului și a oricăror denivelări ale peisajului (fie el natural, urban sau cultural), în vederea raționalizării procesului de construcție, prin crearea unei matrice a sitului cât mai economică. Parafrazându-l pe Frampton, se poate spune că nivelarea ideologică sau fizică a unui sit (prin eliminarea neregularităților topografice sau prin dărâmarea clădirilor existente) și transformarea sa într-un teren plat (la propriu și la figurat - nivelat fiind și de istoria, memoria și caracteristicile sale specifice) este în mod clar un gest tehnocratic. Această angajare în actul de cultivare a sitului denotă aspirația conceptuală a moderniștilor la condiția absolută a unui loc fără de loc (placelessness)⁴.
În acest context, arhitectura lui Luigi Snozzi subscrie la nivel formal limbajului modernist, dar propune o abordare a locului în spiritul regionalismului critic. Această tendință se înscrie în cadrul căutărilor Școlii de la Ticino, după o modernitate critică aptă să ofere o continuitate istorică, dar fără a face apel la limbajul istoricist postmodern. Adaptarea proiectului la context pe baza lecturii, înțelegerii și interpretării evoluției, caracterului și specificului acestuia a constituit pentru Snozzi regula de bază a abordării oricărui proiect. Acest aspect, alături de ideea unei puternice responsabilități profesionale cu privire la continuitatea contextului, dar și în ceea ce privește protejarea atât a mediul construit, cât și a celui natural au reprezentat liniile directoare ale arhitecturii lui Snozzi. Pentru el, raportarea valorică la context - înțeles ca un peisaj natural, urban sau cultural - a fost foarte importantă, punând întotdeauna în discuție un context al conținutului, al fondului și nu al formelor.

Luigi Snozzi, Schiță pentru planul centrului monumental, Monte Carasso, 1977

Locul: Monte Carasso, la început, o simplă comună…
Cu mai bine de 40 de ani în urmă, în anul 1977, Snozzi a început lucrul la un nou plan urbanistic director pentru Monte Carasso, ce a vizat extinderea și dezvoltarea localității, cu păstrarea caracteristicilor arhitecturii locale. La acel moment, mica localitate se confrunta cu riscul pierderii identității tradiționale și teritoriale, prin înglobarea sa în țesutul urban al orașului învecinat, Bellinzona, în expansiunea sa către orașul Locarno.
Luigi Snozzi a propus o strategie de planificare urbană care promova utilizarea calitativă și intensivă a teritoriului, prin păstrarea integrității teritoriale a localității și prin accentuarea calităților și specificității arhitecturii tradiționale.
Planul de reglementare urbană, elaborat de Dolf Schnebli, ce era în vigoare la data la care Snozzi a fost invitat să facă o nouă propunere, prevedea peste 250 de reguli. În opoziție cu acesta, cel alternativ propus de Snozzi avea doar șapte reguli (plus una nescrisă), care prevedeau următoarele: 1. Fiecare intervenție trebuie să ia în considerare și să se confrunte cu structura și specificul locului; 2. O comisie formată din trei experți locali este desemnată să examineze proiectele; 3. Nu se impun constrângeri privind limbajul arhitectural. Formele/volumetriile propuse, tipurile de acoperire și materialele nu trebuie supuse niciunei obligații; 4. Pentru a favoriza densificarea fondului construit, sunt eliminate toate reglementările în vigoare privind distanțele față de limitele de proprietate și față de stradă; 5. Indicele gradului de ocupare a terenului este crescut de la 0,3 la 1; 6. Înălțimea maximă a clădirilor este de trei etaje. Pentru a permite realizarea unui acoperiș în terasă, este permisă realizarea unei supraînălțări cu încă 2 metri în plus față de cele 3 etaje; 7. Gardurile aflate la limita dintre domeniul public și cel privat trebuie să aibă o înălțime de 2,5 metri (această cotă fiind redusă de municipalitate la 1,20 m). Regula adăugată și nescrisă: un proiect care nu respectă regulile prestabilite poate fi aprobat de către Comisia de control dacă proiectul dovedește o lectură corectă a sitului și o intervenție arhitecturală în consecință⁵.
Primul obiectiv al planului de dezvoltare a fost reamenajarea zonei centrale a localității, care a devenit amplasament al sediilor diferitelor instituții civile și religioase. Importanța noului centru ocupat de Mănăstirea renascentistă „Sf. Augustus” (aflată la acea dată în stare avansată de degradare) a fost subliniat prin delimitarea unei noi artere de circulație inelară. Traseul străzii propuse făcea trimitere la zidul de incintă (dispărut) al mănăstirii și avea rolul de a trasa o limită clară între golul central dominat de volumele mănăstiri și bisericii, în opoziție cu restul țesutului rezidențial, a cărui densificare era prevăzută de planul lui Snozzi.
Restaurarea, conversia și restructurarea mănăstirii augustine s-a făcut în mai multe etape (1979, 1987-1993, 2009), ce au vizat transformarea sa în spații destinate, în principal, școlii elementare, dar și a unor facilități publice (un spațiu de expoziții și o cafenea), precum și crearea de spații publice în aer liber. Prin ultima intervenție asupra fostei mănăstiri, Snozzi oferă o veritabilă lecție de construire împreună cu un context dat, realizând o extindere a spațiilor școlii într-un volum complet nou ce dublează fațada bisericii, deasupra excavațiilor arheologice.

Pentru a consolida forma și statutul noului centru, Snozzi s-a folosit de primele clădiri proiectate de el în Monte Carasso, printre care s-au numărat Casa Guidotti și sediul Băncii Raiffeisen, ambele construite în anul 1984. Aceste clădiri au avut rolul de a susține noua arteră ce delimita centrul, definind fronturile stradale, oferind capete de perspectivă și devenind pivot al schimbărilor de direcție.
În același timp, prin numeroasele intervenții arhitecturale pe care acesta le-a făcut de-a lungul timpului, Snozzi a avut ocazia de a pune în practică noul regulament urban, de a reformula, îmbunătăți sau chiar nega prescripțiile planificării urbane întocmite de el. Prin toate proiectele pe care le-a executat în Monte Carasso și nu numai, Snozzi a căutat echilibrul între rigoarea formelor geometrice curate, specifice stilului modernist al cărui continuator este, și conectarea la peisajul înconjurător, prin continuarea subtilă a caracterului unui loc și stabilirea unui raport direct între edificiu și context.
Pentru perioada anilor 1980 (dar nu numai), proiectul pentru Monte Carasso a însemnat un moment special în cadrul dezbaterii critice privind identitatea orașului și arhitecturii europene. În articolul „Rezistența necesară”, Cosmin Caciuc afirma că „intervențiile lui Luigi Snozzi în satul Monte Carasso, din cantonul elvețian Ticino, dovedesc, după trei decenii, pertinența unui regionalism critic fără compromisuri, contextual și durabil”⁶.
Workshopul: analiză, critică, perspective
Scopul workshopului a fost o analiză critică a proiectelor de urbanism și arhitectură ale lui Luigi Snozzi din orașul Monte Carasso. Analiza a urmărit să identifice trăsăturile arhitecturii tradiționale locale, modul de articulare cu elementele de limbaj arhitectural specific modernist și felul în care combinarea acestora a condus la integrarea noilor inserții în contextul existent (cu o anumită specificitate și caracteristică morfo-tipologică).
Obiectivele principale pe care acest studiu le-a avut au fost: 1. Înțelegerea contextului în care se află orașul Monte Carasso: climă, peisaj, materiale locale, tradiții locale, mod de viață; 2. Identificarea elementelor definitorii/caracteristice ale arhitecturii tradiționale locale; 3. Analiza inserțiilor moderne în acest context cu o anumită specificitate și caracteristică morfo-tipologică și modul în care aceste inserții au reușit (sau nu) să se integreze într-un anumit moment din spațiu și timp; 4. Critica (pozitivă și/sau negativă) a elementelor de limbaj arhitectural specific modernist, modul de articulare al acestora cu elementele caracteristice/tradiționale locale și felul în care combinarea tuturor acestor elemente au condus (sau nu) la integrarea arhitecturii noi în contextul existent.

Criteriile pe care fiecare echipă le-a urmărit în vederea întocmirii analizei cerute au fost următoarele: cele 7 puncte ale planului de dezvoltare urbană întocmit de Luigi Snozzi; cum ține cont (sau nu) de cele 7 puncte fiecare proiect în parte; care este relația dintre casă, limita incintei și stradă (articularea dintre spațiu/domeniu public și cel privat); care este relația dintre suprafața parcelei și casă (modul de amplasare pe parcelă, acest aspect fiind relevant în cadrul strategiei de densificare a orășelului); care sunt acele elemente care dau specificitate fiecărui proiect în partea (relația cu contextul, soluția arhitecturală, materialitatea, tipologia planului).
Activitățile workshopului au inclus prelegeri și seminarii și au prevăzut vizionarea tuturor intervențiilor lui Luigi Snozzi din orașul Monte Carasso, discuții și analiză in situ, urmate de ședințe de lucru pe echipe. Workshopul s-a bucurat de o extraordinară oportunitate: o întrevedere directă cu Luigi Snozzi, în cadrul unei mese rotunde, ce a urmat prelegerii despre istoria proiectului pentru Monte Carasso, susținută de arhitectul Stefano Moor (profesor la Haute école du paysage, d’ingénierie et d’architecture, Geneva, Elveția).
Workshopul a avut un evident rol educativ, urmărind deopotrivă lărgirea orizontului profesional al studenților și promovarea unui mod responsabil de a face arhitectură, cu respect față de mediu, istorie și oameni, materializat și exemplificat prin opera lui Snozzi de la Monte Carasso. Deoarece Luigi Snozzi nu este doar un bun practician al arhitecturii, ci și un foarte respectat cadru didactic, discursul ținut cu aproape 30 de ani în urmă, cu ocazia învestirii sale cu titlul de profesor în cadrul École polytechnique fédérale din Lausanne, Elveția, va ține loc de concluzie:
„Ne aflăm astăzi într-o lume a cărei proprie supraviețuire este grav amenințată; simptomele acestei situații pot fi găsite peste tot, iar războiul rămâne încă o realitate structurală într-o societate care tinde spre democrație.
Cred că și comunitatea academică are partea ei de responsabilitate pentru ceea ce se întâmplă. Prin urmare, ea are sarcina de a examina în mod public viața umană sub aspectul moralei sale, și până când cadrele didactice nu vor reuși să ajungă la o conștiință intelectuală suficientă pentru a forma cetățeni responsabili și activi, pentru a finaliza procesul spre o democrație de fond, substanțială, această sarcină va rămâne obiectivul principal al intelectualilor și profesorilor.
În acest sens, cred că scopul învățământului de arhitectură nu este atât de mult acela de a crea arhitecți bine pregătiți din punct de vedere profesional, ci acela de a forma intelectuali critici, înzestrați cu o conștiință morală”⁷.

www.e-zeppelin.ro/rezistenta-necesara/
2. J. Debicki, J. F. Favre, D. Grunewald, A. F. Pimentel, Istoria Artei - pictură, sculptură, arhitectură, Enciclopedia RAO, București, 1998, p. 295.
3. Kenneth Frampton, Modern Architecture. A Critical History, Fourth Edition 2007, Editura Thames&Hudson Ltd., Londra, 2010, p. 314, 327.
4. Kenneth Frampton, „Towards a Critical Regionalism: Six Points for an Architecture of Resistence”, în cartea editată de Hal Foster, Postmodern Culture, Editura Pluto Press, Londra, 1990, p. 26.
5. Extras din revista Casabella, nr. 834, februarie 2014.
6. Cosmin Caciuc, „Rezistența necesară”, Zeppelin, nr. 79. www.e-zeppelin.ro/rezistenta-necesara/
7. Luigii Snozzi, „Introduzione”, în cartea Stefano Moor, Stefano Moor Architetto, Editura Sottoscala, Bellinzona, 2010, p. 3.

Bibliografie
CACIUC, Cosmin, „Rezistența necesară”, în Zeppelin, nr. 79
DEBICKI, J., FAVRE, J. F., GRUNEWALD, D., PIMENTEL, A. F., Istoria Artei - pictură, sculptură, arhitectură, Enciclopedia RAO, București, 1998
DISCH, Peter (ed.), Luigi Snozzi. Costruzioni e progetti - Buildings and projects 1958-1993, Editura ADV, Lugano, 1994
FOSTER, Hal (ed.), Postmodern Culture, Editura Pluto Press, Londra, 1990
FRAMPTON, Kenneth, Modern Architecture. A Critical History, Fourth Edition 2007, Editura Thames&Hudson Ltd., Londra, 2010
GREGOTTI, Vittorio, Diciassette lettere sull’architettura, Editura Laterza, Roma, 2000
MOOR, Stefano, Stefano Moor Architetto, Editura Sottoscala, Bellinzona, 2010
Revista Casabella, nr. 834, februarie 2014

Sumarul Revistei ARHITECTURA, NR.6/2017-1/2018
POST-RESTAURARE