Gânduri și griji despre post-restaurare

Dosar tematic

text: KÖLLŐ Miklós

Capela Sfânta Ana din Gheorgheni, restaurată; foto Szigeti Vajk-István

Prezentul articol încearcă să prezinte trei tipuri de pericole sesizate de mine pe parcursul a aproape două decenii de practică de restaurator, pericole care pot apărea în timp și care se amplifică odată cu restaurarea unui monument istoric: (1) „migrarea meseriilor în arhive”, (2) „presiunea tehnicilor moderne în contextul lipsei de educație” și (3) „liniștirea conștiinței”.

Migrarea meseriilor în arhive

În acest sens am identificat două fenomene. Pe de o parte, pierderea meseriilor (necesare pentru procedeele de restaurare) prin dispariția meseriașilor, pe de altă parte, schimbarea mediului de prezervare/de susținere a meseriilor tradiționale. Fenomenele pot fi surprinse pe parcursul „restaurării”/reconstruirii a 3 și 1/2 mori de apă, intervenții din zona arhitecturii vernaculare, efemere: două dintre intervenții sunt pe și lângă monumente istorice, a treia moară ar putea fi clasată, deoarece după restaurare/reconstrucție are toate calitățile specifice. A patra nu este monument istoric și nici n-a fost restaurată, dar totuși are legătură cu subiectul, dat fiind că e vorba de o reconstrucție de joagăr de apă, pe baza simplului fapt că joagărul exista în memoria colectivă a locului, iar comunitatea a dorit refacerea sa.
Elementul comun al acestor intervenții este reconstrucția, un procedeu din ce în ce mai prezent și amplu discutat în ultimul deceniu în practica de restaurare, forțând regula stabilită că reconstrucția se oprește acolo de unde începe presupunerea.
Mesajul prezentului articol se referă însă (ca o reflecție la problemele și atitudinile întâlnite în timpul restaurării și după ea) mai mult la aprecierea meseriașilor care încă stăpânesc meseriile tradiționale, respectiv la „reconstrucția” meseriilor necesare păstrării în timp a acestor monumente vernaculare, precum și la adoptarea unei atitudini responsabile privind moștenirea culturală, și nu la obiectele de arhitectură în sine (deoarece ele nu sunt tema, ci doar suportul discuției).
Aș vrea să punctez ce au însemnat morile de apă și de ce constituie o problemă reală pentru restaurare. Înainte, reparațiile anuale se făceau în clacă, un mod de întrajutorare (obligatorie) între secui. Morarii au practicat la rândul lor această formă instituționalizată de colaborare pentru întreținerea în comun a morilor. Cel care era mai abil la „tăierea” pietrei făcea acest lucru pentru toți, tot așa cum își punea măiestria în folosul comun cel care se pricepea mai bine la dulgherit, tâmplărit, aratul digului etc. Și tot împreună vegheau pe timpul iernii și spărgeau gheața pentru a preveni daunele provocate la topirea zăpezilor.
Problema e că nu prea mai sunt morari sau sunt foarte-foarte bătrâni și doar prin vorbe mai pot lămuri cum ar trebui făcută o anumită fază de întreținere/reparație. Pe parcursul secolului al XX-lea, morarii au avut o soartă grea pe la noi: după Primul Război Mondial, odată cu instalarea administrație române, se făceau presiuni cu ocazia acordării dreptului la o cotă parte de apă din albie, și anume se solicita morarilor convertirea la o religie mai apropiată de cea ortodoxă; și mulți au devenit greco-catolici. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, „în mica lume maghiară”, cum spun localnicii, administrația maghiară reinstalată le-a creat probleme tocmai pentru această convertire, ea fiind considerată ca o trădare; astfel, mulți dintre ei au fost duși la muncă forțată, cei rămași acasă fiind bătuți. Cum morile erau locuri comunitare unde se mai strângea lumea la taclale cât timp se măcina grâul, ele erau nedorite în perioada stalinistă, astfel că, după câțiva ani pașnici de după război, morarii au fost obligați să lucreze ca muncitori în morile proprii, confiscate. O făceau în condiții clar falimentare (mulți dintre ei rămânând cu datoriile, deoarece după război au trebuit să se împrumute pentru refacerea morilor), iar cel care încerca să lucreze pe ascuns (era destul de greu, moara având un ropot asemănător unei mitraliere la foc continuu) și era prins, făcea ani grei de închisoare pentru o vamă de câteva chile de cereale. Morile cu aburi, mai târziu cele cu curent electric au însemnat lovitura de grație pentru morile de apă, care din perioada anilor 1970 practic nu au mai fost folosite decât foarte rar. Așa că nu e de mirare că morarii au dispărut, paradoxal, tocmai în momentul în care energia albă începe să se răspândească din nou.
Astfel, morile de apă (nefiind destul de productive față de cele contemporane) au devenit doar mărturii din trecut. Deși din punct de vedere energetic ele sunt curate, doar turismul a reușit să mai țină în picioare câteva mori de apă; fie ele monumente istorice sau nu, până în zilele noastre s-au transformat în niște decoruri aproape de „ruină în peisaj”, ilustrând trecerea timpului. Și cum au fost construite din lemn, nu prea rămâne mare lucru în urma lor.

Capela Sfânta Ana din Gheorgheni, restaurată; foto Köllő Miklós

Prima intervenție prezentată este restaurarea morii de apă din Senetea, monument istoric de categoria B. Unicitatea ei este dată de faptul că este o moară de râu - și nu de pârâu, cu ape repezi -, fiind pusă în mișcare de apa lentă a Mureșului. Doar că, odată cu regularizarea Mureșului, nivelul apei a scăzut, astfel că moara nu mai este funcțională decât după ploi abundente sau primăvara, la topirea zăpezii, când debitul crescut permite acest lucru. (Cred că atunci când s-a hotărât regularizarea Mureșului, ce avea să se întâmple cu moara în acest context era o problemă minoră.) Am avut însă probleme la refacerea humuielii: construcția, în câteva zone din exterior și pe toată suprafața interioară a locuinței morarului, a fost humuită printr-o tehnică azi dispărută în zonă. În timpul testelor, suprafața spoită cu humă, care arăta de parcă ar fi fost veche, crăpa foarte repede, iar cea care rezista nu arăta precum cea originală. A fost nevoie de un șir întreg de experimente până când am ajuns la rezultatul dorit. Și încă nu știm cât va rezista în timp. Deocamdată, rezistă. Adică aici, într-un fel, am reconstituit o „meserie” de altădată: din descrieri, din rețete de epocă, din practica existentă încă în zona ceangăilor din Moldova. Dar ar fi fost nevoie de experiența locală, care ne-a lipsit cu desăvârșire: lutul și nisipul local sunt altfel decât în Moldova, rețeta trebuie puțin modificată, plus că s-a preferat betoniera în locul tăierii cu sapa și „călcării în picioare” a lutului. Consider, cu toată bunăvoința, că ceea ce am reușit a fost doar „mimarea” procedeului și nu parcurgerea lui tradițională.
În cazul acestei mori, putem vorbi de o „reconstrucție” în adevăratul sens al cuvântului, dat fiind faptul că, la construcții din lemn, demontarea și remontarea construcției în vederea înlocuirii unei piese poate fi considerată o intervenție „minoră”. Stadiul materialului lemnos a impus această metodă, în cursul restaurării fiind aleasă împachetarea și tratarea cu gaze a materialului lemnos afectat de un atac biologic grav. În zonă încă mai există această practică uzuală a numerotării, demontării și remontării construcțiilor din lemn și nu am întâmpinat greutăți în acest sens.
A doua moară a putut fi salvată mai ușor, clădirea având câteva probleme structurale (mai ales în zona fundațiilor). Reconstrucția s-a limitat aici doar la roțile exterioare ale morii (dispărute între timp, respectiv înlocuite parțial cu o roată mult mai mică, nepotrivită) și la refacerea digului: datele din arhivă și existența câtorva mori vechi în zonă, precum și șansa prezenței unor meșteri care mai stăpâneau vechile tehnici de a lucra cu lemnul ne-a ușurat sensibil sarcina. Noroc că au existat meșteri care au văzut în copilărie cum se construia o moară, stăpâneau tehnicile necesare, a existat în apropiere o roată identică cu cea din documentele de arhivă etc.
A treia intervenție a fost reconstrucția unui joagăr care existase până prin anii 1950, la Izvoare, păstrat acum doar în memoria localnicilor. Nu figura în cartea funciară, nu aveam date despre cum arăta, doar ni s-a solicitat să-l reconstruim. Da, în esență, mecanismele nu s-au schimbat din evul mediu, da, mai avem câteva ferăstraie de apă rămase în picioare (de regulă, nefuncționale). Dar nu erau ale locului, ci aflate la distanțe de peste 60 de km. Astfel, am reconstruit doar esența joagărului: un mecanism asemănător celor de epocă (care era, de fapt, demontat și mutat în repetate rânduri în sus față de cursul apei, mai aproape de pădurea ce se distanța odată cu exploatarea arborilor), protejat de o hală contemporană din lemn (odată cu mutarea joagărului, construcția ce adăpostea mecanismul era complet refăcută, după moda actuală și posibilitățile beneficiarului). Aici a apărut o a doua problemă: dacă lucrul cu barda era un procedeu obișnuit cu câteva decenii în urmă, astăzi cel care mai știe să facă așa ceva are cel puțin un doctorat în sculptura în lemn. Ce vreau să semnalez este transferul acestui meșteșug din mediul tehnicilor țărănești în mediul artistic, unde nu mai are o folosință cotidiană, ci doar ocazională. În consecință, „practica” meseriei se pierde, realizarea pieselor din lemn necesare fiind mult mai costisitoare (sau mai puțin eficientă și durabilă în timp).
A patra moară s-a prăbușit până când s-a clarificat dreptul de proprietate și stă sub un cort de protecție realizat ca intervenție de urgență cu ajutorul mai multor voluntari, așteptând momentul în care să se poată interveni legal, cu acte de proprietate în regulă. Dar oare vor mai exista meșterii cu care s-o pornim, fără prea multe experimentări și încercări pe viu?