Mănăstirea Văcărești, un tezaur risipit

Dosar Tematic

text: Alexandru PANAITESCU

Demolarea bisericii mari de la Văcărești, decembrie 1986, vedere dinspre sud, foto N. Ionescu Ghinea

Prin dimensiuni și splendoare, MONUMENTUL DE LA VĂCĂREȘTI a reușit, așa cum s-a și dorit la vremea edificării lui, să depășească toate zidirile de cult ridicate în Țara Românească până în primele decenii ale secolului al XVIII-lea, adoptând modul de alcătuire al construcțiilor și stilul specific locului, cristalizat în epocile anterioare, în special în cea a lui Constantin Brâncoveanu, folosind meșterii, din păcate anonimi, care se formaseră la edificarea monumentelor acestuia. Mănăstirea Văcărești, apreciată de G. M. Cantacuzino ca „testamentul artei tradiționale” românești¹, a fost cea mai mare ctitorie domnească din secolul al XVIII-lea², dar, în primul rând, culmea stilului arhitectural dezvoltat timp de circa patru secole în Țara Românească și care, ulterior, va intra într-un declin rapid. Acesta a fost favorizat, printre altele, atât de instabilitatea domniilor fanariote, cât și de pătrunderea în spațiul românesc a influențelor orientale și apoi, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și din primele decenii ale secolului al XIX-lea, a celor occidentale, de sorginte neogotică și, mai ales, neoclasică.

Repere istorice

Așezat la sud-est de București³, în apropierea drumului ce ducea spre Dunăre și apoi la Constantinopol, ansamblul de la Văcărești a început să fie ridicat din anul 1716 și apoi între 1719-1722/1724 din porunca lui Nicolae Mavrocordat⁴, primul domnitor fanariot din Țara Românească, fiind finalizat între anii 1732-1736/1739 de fiul acestuia, Constantin Mavrocordat⁵. Biserica, cu hramul Sfintei Treimi, a fost sfințită în 13 septembrie 1724, dar încă din 1721 mănăstirea a fost închinată Patriarhiei de la Ierusalim, iar în tot timpul cât a funcționat obștea monahală de la Văcărești a depins de aceasta.
Cu o suprafață în plan de 18.000 mp, principalele construcții ale Mănăstirii Văcărești datau sau au fost inițiate din perioada lui Nicolae Mavrocordat: incinta mare cu biserica, casa domnească (arhondaricul), stăreția, chiliile, cuhniile și turnul-clopotniță de pe latura de vest. Având în vedere însă caracterul unitar al incintei principale, putem considera cu siguranță că toate clădirile realizate aici, inclusiv galeriile cu arcade de pe latura estică a incintei și paraclisul, cu hramul Sf. Nicolae, construite ceva mai târziu de Constantin Mavrocordat, au fost prevăzute de la începutul ctitoririi ansamblului, toate fiind sigur rezultatul unui plan prestabilit. Încheierea etapelor originare de edificare ale Mănăstirii Văcărești poate fi apreciată că a fost sfințirea paraclisului în 18 februarie 1739.

Amplasamentul Mănăstirii Văcărești, destin postum 1986-2010, fotomontajul autorului

Până atunci, Constantin Mavrocordat va mai extinde mănăstirea în partea sa vestică prin construirea unei a doua incinte și a unui turn de gardă. Acesta, împreună cu turnul-clopotniță, biserica domnească și paraclisul jalonau axul dominant al ansamblului, care cu o rigoare clasică ordona simetric întreaga compoziție⁶. Din punct de vedere arhitectural, al sculpturii și picturii murale, Mănăstirea Văcărești a constituit o desăvârșire strălucită a stilului brâncovenesc, remarcându-se prin sinteza omogenă între elementele tradiționale, de factură post-bizantină, cu cele renascentiste și baroce, la care se adăugau și unele influențe oriental-constantinopolitane.
Până după mijlocul secolului al XIX-lea, Mănăstirea Văcărești a rămas una din principalele așezări monahale din București și împrejurimile sale. Cu toate vicisitudinile epocii fanariote, așezământul de la Văcărești își păstrează măreția, chiar dacă, mai ales la începutul secolului al XIX-lea, este afectat de ocupațiile militare rusești sau otomane (1805, 1807), dar în special de cutremurele din 1802 și 1838, când se produc avarii grave, în special la biserică și casa domnească. În 1802, turla de peste naosul bisericii se prăbușește, fiind reconstruită din lemn. Spre mijlocul secolului al XIX-lea, profitând de etape de prosperitate, se extind și se supraetajează corpurile de chilii din cele două incinte, se supraînalță turnul-clopotniță, se adaugă frontoane la biserică și foișorul paraclisului etc., stilistic intervențiile exprimând opțiunile neoclasice proprii epocii. În anii 1850, pe lângă alte lucrări de întreținere, se reface pictura interiorului bisericii, respectându-se stilul inițial, iar până în 1864 învelitoarea din olane este înlocuită cu tablă.

Mănăstirea Văcărești, macheta din 1992 cu propunerea de restaurare, fotomontajul autorului

Între indiferență și admirație

Primul pas în risipirea tezaurului cultural și artistic pe care-l reprezenta Mănăstirea Văcărești se petrece începând cu sfârșitul anului 1863, odată cu adoptarea legii secularizării averilor mănăstirești⁷. Atunci va intra în patrimoniul statului un sfert din teritoriul țării, stăpânit până atunci de mănăstirii, bună parte din ele închinate (dependente) Locurilor Sfinte. Aplicarea însă fără discernământ a secularizării, asociată cu alte legi privind viața bisericească și monahală, adoptate în aceeași perioadă, a afectat grav patrimoniul mănăstirilor, care în majoritatea cazurilor, odată ajuns în proprietatea statului, s-a risipit datorită neglijenței administrației, de regulă, nepregătită, dar uneori și indiferentă la valorile culturale pe care trebuia să le gestioneze. În primul rând, este vorba de biserici și alte clădiri ale fostelor mănăstiri, majoritatea posibile monumente de arhitectură. Dacă, în general, bisericile au fost preluate de parohii, multe clădiri mănăstirești au fost folosite pentru școli, azile de bătrâni sau sedii administrative, altele au fost părăsite și apoi demolate din rațiuni de sistematizare ale orașelor (mai ales în București), iar câteva zidiri monahale, de regulă, din afara localităților, au fost utilizate ca închisori. Așa s-a întâmplat și cu Mănăstirea Văcărești⁸, ale cărei clădiri trec în proprietatea statului și în 1865 sunt amenajate ca închisoarea orașului București, fără să mai revină niciodată la menirea lor inițială, cea religioasă și culturală, fiind începutul sfârșitului pentru fosta ctitorie a Mavrocordaților. Pe lângă Mănăstirea Văcărești vor deveni închisori alte nouă foste lăcașuri monahale din Muntenia și Moldova și anume: Dobrovăț, Galata, Bisericani, Cozia, Plătărești, Mislea, Târgșor, Bucovăț și Mărgineni.

Treptat, aspectul inițial al Mănăstirii Văcărești a fost grav mutilat de construcții parazitare realizate pentru funcționarea închisorii, fără să se țină seama vreodată de valoarea de monument de arhitectură a acesteia⁹. Pentru amenajarea celulelor de detenție s-au zidit arcadele galeriei de pe latura de est a incintei mari (care, într-o primă fază, a fost lățită la etaj cu o a doua galerie din lemn, acoperind-o pe cea originară). Stăreția și casa domnească, inclusiv cele două foișoare ale acesteia din urmă, au suferit în repetate rânduri extinderi și modificări, în special, ale compartimentărilor interioare, dar și ale fațadelor. În primele decenii ale secolului al XX-lea, în exteriorul laturii de est a incintei mari, s-au ridicat două clădiri, parter și etaj, care sufocau volumul delicat al paraclisului. Clădirile din jurul incintei mici se transformă în mai multe rânduri și se construiesc noi corpuri care împart curtea în trei zone. În afara mănăstirii se ridică un alt zid de incintă, de tip penitenciar, cu înălțimea de patru metri și 60 de centimetri grosime, întărit cu contraforți masivi și nouă foișoare pentru pază. Cel mai puțin a avut de suferit biserica, față de care s-a arătat grija cuvenită unui lăcaș de cult, până la instaurarea puterii comuniste oficiindu-se aici slujbe religioase pentru deținuți, contribuind probabil ca frescele bisericii să se păstreze într-o stare satisfăcătoare până în momentul demolării.
Poate este o ironie a sorții, dacă nu ar fi crudul adevăr, că cei mai mulți dintre cei care au avut posibilitatea să cunoască direct acest monument în ultimul său secol de existență au fost gardienii și deținuții („monahii rușinii”, cum îi denumește G. M. Cantacuzino printr-o ironică metaforă) și nu, cum ar fi fost firesc, marele public interesat, cercetătorii și oamenii de cultură sau tinerii, care nu au avut niciodată acces liber în Mănăstirea Văcărești. Ansamblul de aici nu putea fi studiat nemijlocit, fiind, din păcate, numai un subiect în manualele de istoria artei sau arhitecturii. Mănăstirea Văcărești și atunci când exista era o frumoasă necunoscută știută cel mult din povești.

Între 1973-1977 sunt demolate mare parte din construcțiile parazitare atât din incinta, cât și din exteriorul mănăstirii¹⁶, se restaurează galeria cu arcade (singura parte a mănăstirii a cărei restaurare a fost finalizată, dar până la urmă demolată în 1986), foișorul paraclisului (restaurat parțial) și au fost demarate lucrările la biserică, casa domnească și stăreție și s-au făcut cercetări în corpurile fostelor chilii. Până la urmă, în 23 februarie 1977, a fost avizat cu calificativul „excepțional” un proiect de restaurare a Mănăstirii Văcărești, șef de proiect arh. Niels Auner, apreciat unanim că pentru prima dată propune „ceva coerent și logic” (conform prof. Răzvan Theodorescu) sau că „păstrează spiritul ansamblului, cu folosirea adecvată a unor soluții moderne” (conform arh. Aurelian Trișcu)¹⁷.
Dar nu a fost să fie, în foarte scurt timp, cutremurul din 4 martie 1977 accentuează avariile construcțiilor de la Mănăstirea Văcărești, afectând în special biserica domnească. Odată cu desființarea la 1 decembrie 1977 a Direcției Monumentelor Istorice, proiectul a devenit o amintire, iar lucrările de restaurare ale mănăstirii încep să treneze, intrând într-o perioadă de incertitudine, cu suspendări și reluări în câteva rânduri, până când vor fi oprite definitiv.

Clădirile Mănăstirii Văcărești trec în administrarea Muzeului de Artă al RSR, menținându-se intenția de a organiza aici un muzeu de artă feudală. În mod formal, s-a mai pus problema atribuirii și a altor destinații, cum ar fi cele de centru cultural brâncovenesc, muzeu de artă bisericească, centru ecumenic sau chiar ca nou sediu al Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române. Ideea era legată și de zvonul, larg răspândit la vremea respectivă, privind posibila demolare a Catedralei și a Palatului patriarhal din Dealul Mitropoliei, considerate a fi prea apropiate de noul sediu politic – Casa Poporului. Între anii 1981-1984, Mănăstirea Văcărești este practic abandonată, accentuându-se procesul de degradare, fără adoptarea niciunei măsuri de protecție, fiind lăsată pradă ruinei.

Între ianuarie 1985-decembrie 1986 continuă distrugerea Mănăstirii Văcărești relativ încet, în etape, însă cu o consecvență de nezdruncinat din partea autorităților comuniste. Cu cinism se caută formele și se întocmesc documentațiile care să legalizeze și să absolve de răspundere instituțiile implicate în demolare.
Pentru salvarea aparențelor sunt dispuse operațiuni nesemnificative de recuperare a unor componente din cadrul monumentului, în special a frescelor și a unor elemente de pietrărie, întârziind demolarea bisericii și a paraclisului. În septembrie - noiembrie 1985 o echipă de profesori și studenți din cadrul Institutului de Arte Plastice, condusă de Dan Mohanu, Oliviu Boldura, Nicolae Sava și Constantin Blendea, în condiții deosebit de precare și sub o continuă presiune politică, poate desface numai 120-140 mp (adică circa 5%) de pictură murală din cei 2.500 mp care acopereau la interior biserica domnească. Din pictura paraclisului nu s-a putut salva nimic. Cele câteva panouri de frescă recuperate de la Văcărești au fost risipite în diverse locuri, Muzeul Național de Artă al României, Muzeul Municipiului București - Casa Melic sau Institutul de Arte Plastice. Un timp, panouri de frescă sunt depozitate și într-un subsol al Casei Scânteii, unde a fost distrus practic în totalitate, datorită unei manevrări defectuoase, un fragment de circa 30 mp, cel mai mare recuperat, reprezentând „Adormirea Maicii Domnului”²¹.

NOTE
1. G. M. Cantacuzino, Izvoare și popasuri, Fundația pentru literatură și artă Regele Carol II, București, 1934, p. 189-197.
2. Pentru condițiile istorico-sociale și ale cadrului urban în care a fost ridicată Mănăstirea Văcărești vezi Bucureștiul fanariot, Tudor Dinu, Editura Humanitas, București, vol. I, 2015, vol. II, 2017. Pentru o abordare generală a subiectului, în special a aspectelor juridico-patrimoniale bine documentate arhivistic vezi Mănăstirea Văcărești din București de la origini până astăzi, Octavian Dumitru Marinescu, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2012.
3. În secolele XVIII-XIX, Mănăstirea Văcărești era mult în afara orașului București. În anii 1920 mănăstirea era deja inclusă în limitele administrative ale orașului, la extremitatea sud-estică a Sectorului III Albastru, în vecinătatea comunei suburbane Popești-Leordeni. Abia după anul 1960 se poate vorbi de o dezvoltare urbană importantă la sud de Văcărești, când începe construirea marilor cartiere de blocuri din Șos. Olteniței și apoi din Berceni.
4. Nicolae Mavrocordat (n. 3 mai 1680 - † 3 septembrie 1730), fiul lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul, a fost mare dragoman al Imperiului Otoman (1699-1709), primul domnitor fanariot, mai întâi în Moldova (1709-1711 și 1711-1715), apoi în Țara Românească (1715/1716 și 1719-1730). Personalitate complexă, administrator și diplomat abil, erudit, preocupat printre altele și de promovarea în Țara Românească a culturii și învățământului în limba greacă; a continuat să dezvolte biblioteca moștenită de la tatăl său, care a devenit una dintre cele mai cunoscute în mediile culturale europene ale epocii, un timp adăpostită la Mănăstirea Văcărești. A mai fost ctitorul Paraclisului de la Mitropolia din București.
5. Constantin Mavrocordat (n. 27 februarie 1711 - † 4 decembrie 1769), fiul lui Nicolae Mavrocordat, a fost domnitorul fanariot care, într-un interval de aproape patru decenii, a avut cele mai multe domnii, de șase ori în Țara Românească (1730, 1731-1733, 1735-1741, 1744-1748, 1756-1758, 1761-1763 ) și de patru ori în Moldova (1733-1735, 1741-1743, 1748-1749, 1769). Având o cultură rafinată, cu multe influențe occidentale, a inițiat numeroase reforme în justiție, fiscalitate, administrația centrală și locală, dar mai ales cu caracter social, legiferând eliberarea iobagilor (1746 în Țara Românească și 1749 în Moldova). Pe lângă finalizarea Mănăstirii Văcărești a mai ctitorit și Mănăstirea Sf. Spiridon (veche).
6. Pentru o descriere detaliată a arhitecturii monumentului de la Văcărești vezi Alexandru Panaitescu, Remember Mănăstirea Văcărești, Editura Simetria, București, 2008, p. 95-131.
7. Pentru patrimoniul mobil și imobil al Mănăstirii Văcărești vezi catagrafiile (inventarele) din 1836, 1845 și 1856, publicate de Octavian Dumitru Marinescu, op. cit. p. 327-345.
8. Prima folosire a Mănăstirii Văcărești ca loc de recluziune, însă cu păstrarea rosturilor monahale ale acesteia, se întâmplă în noiembrie 1848 când după înfrângerea revoluției din acel an, din ordinul generalului rus Lüders, principalii lideri - Eliade Rădulescu, Brătienii, Nicolae Bălcescu, frații Golescu, C. A. Rosetti, Ion Ghica, Gheorghe Magheru, Cristian Tell, Popa Șapcă ș.a. - sunt închiși aici pentru scurt timp înainte de a lua drumul exilului. Tot ocazional, în 1861, sunt deținuți aici trei ziariști acuzați de delicte de presă, fără ca astfel de cazuri să însemne încă transformarea mănăstirii într-o instituție penitenciară, cum se va întâmpla din 1865.
9. Pentru descrierea închisorii la sfârșitul secolului al XIX-lea vezi București în 1906, Frédéric Damé, Editura Paralela 45, Pitești, 2007, p. 437-438.
10. În acest context, este de semnalat și releveul foarte amănunțit al bisericii domnești și paraclisului de la Văcărești întocmit în 1908 din inițiativa Școlii de Arhitectură, autori fiind studenții, viitori arhitecți, Constantin Iotzu și Alexandru Zagoritz. Lucrarea, de mare valoare documentară, va fi editată în 1926 și reeditată în 2008, fiind astăzi principala sursă grafică pentru cunoașterea arhitecturii bisericii și paraclisului. Vezi în Alexandru Panaitescu, op. cit., planșele 1-18.
11. Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, vol. III, Editura ALL, 2007, p. 686.
12. Pentru detalii privind folosirea Mănăstirii Văcărești ca închisoare, mai ales în perioada comunistă, vezi Dicționarul penitenciarelor din România comunistă 1945-1967, coordonator Andrei Muraru, Editura Polirom, Iași, 2008, p. 526-534.
13. Din 1976 responsabilitatea coordonării proiectului de restaurare de la Văcărești s-a schimbat, șef de proiect devenind arh. Niels Auner, care a colaborat în special cu arh. Sanda Ignat, iar unele proiecte de execuție (pentru biserică și paraclis) au fost elaborate și de arh. Gheorghe Sion.

14. Pentru descrierea detaliilor de arhitectură și a primelor intenții de refuncționalizare vezi și „Dosar de restaurare. Mănăstirea Văcărești: Cercetarea, restaurarea și punerea în valoare a monumentului”, arh. Liana Bilciurescu, Revista Monumentelor Istorice, seria Monumente Istorice și de Artă - MIA nr. 2, 1974.
15. În vara anului 1976 s-a primit din partea „conducerii de partid” indicația ca, pe lângă secțiile de artă și cultură medievală, în viitorul muzeu să fie amenajat și un spațiu dedicat unor „momente din lupta revoluționară a poporului român” din perioada 1865-1940, care includea și anii când la Văcărești a fost închis Nicolae Ceaușescu. Cf. Dan D. Ionescu, „Etape în evoluția Mănăstirii Văcărești” în volumul Un sfert de veac de la martiriul unui monument bucureștean: Mănăstirea Văcărești, coordonator Anca Beatrice Todireanu, Editura RA Monitorul Oficial, București, 2013, p. 290.
16. În anii 1975-1976, la Văcărești s-a organizat un șantier „național” de muncă patriotică a tineretului, care a participat la demolările construcțiilor fostei închisori. Pentru lucrările de restaurare de la Văcărești, acțiunea a fost în primul rând un important sprijin propagandistic și mult mai puțin unul practic. În vara anului 1976, la Văcărești vor face practica de șantier studenții-arhitecți din anul II de la IAIM.
17. Cf. Dan D. Ionescu, op.cit. p. 292, 293.
18. Despre demolarea Mănăstirii Văcărești vezi în Distrugerea trecutului României, Dinu C. Giurescu, Editura Museion, București, 1994; Distrugerea Mănăstirii Văcărești, Gheorghe Leahu, Editura Arta Grafică SA, București, 1997; Bisericile osândite de Ceaușescu, București 1977-1989, Editura Anastasia, București, 1995, p. 171-186; Enciclopedia lăcașurilor de cult din București, Lucia Stoica și Neculai Ionescu-Ghinea, vol. I, Editura Universalia, București, 2005, p. 686-689.
19. Unii comentatori, nu fără temei, consideră că silueta dominantă, marcată de numeroase turle, i-ar fi fost fatală Mănăstirii Văcărești. La aceasta se poate să se fi adăugat și unele amintiri neplăcute ale lui Nicolae Ceaușescu din perioada interbelică, atunci când a fost deținut aici. În general, aspectul impunător al bisericilor se pare că iritau cuplul dictatorial, alimentând ura practic viscerală față de tot ce ținea de acestea, mergând până la dispunerea demolării lor (cum a fost și în cazurile bisericilor Enei și Sf. Vineri).
20. Gheorghe Leahu, op. cit. p. 60-78, 122-127.
21. Gheorghe Leahu, op. cit. p. 95.
22. Operațiunile de demolare au fost deosebit de brutale, mai ales că rezistența zidăriilor fostei mănăstiri a fost foarte mare, distrugerea lor necesitând utilaje grele, inclusiv o macara cu bilă de trei tone utilizată la dărâmarea bisericii. În situațiile de lucrări întocmite ulterior se consemnau demolarea a 19.500 mc de zidărie din cărămidă și transportul auto a 52.039 tone de moloz. Totuși trebuie precizat că, în oarecare măsură, s-a căutat demontarea cât de cât atentă a elementelor de pietrărie, inclusiv protejarea cu scânduri a pieselor ce urmau a fi recuperate, cum s-a întâmplat la coloanele pridvorului bisericii. Cf. Gheorghe Leahu, op. cit. p. 108, respectiv 90-92.
23. O situație completă cu valorile recuperate de la fosta mănăstire nu există și se pare că-i imposibil de făcut în condițiile în care unii dintre deținători nu pot, în alte cazuri chiar refuză sau cel puțin se eschivează, să expună sau să declare tot ce provine de la Văcărești.
24. Un inventar al acestora a fost publicat de Octavian Dumitru Marinescu, op. cit. p. 388-416.
25. În acest sens o tentativă a făcut și Primăria Sectorului 2, care în anul 2005 chiar a construit în Parcul Plumbuita un mic și modest edicul, cu o formă aproximativă de biserică, care ar fi trebuit să adăpostească un memorial al bisericilor osândite/demolate din București, în primul rând al Mănăstirii Văcărești. Până la urmă inițiativa a fost abandonată, neavând sprijinul deținătorilor de astfel de vestigii, astfel că astăzi construcția are destinația de club al seniorilor din sectorul 2 [sic!].

Sumarul Revistei ARHITECTURA, NR.6/2017-1/2018
POST-RESTAURARE