Cruci. Pledoarie pre-restaurare

Eseu

text, desen, fotografii: Mihaela DUMITRU TRANCĂ

„Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credință și fără memorie.” (Regele Mihai I)

Datorez acest demers mai întâi bunicii mele, cea care mă lăsa să o însoțesc la cimitir, în ritualul ei de tămâiere și pomenire a morților, prilej pentru mine, copil fiind, să mă minunez de crucile dimprejur și de poveștile despre cei trecuți Dincolo.

În primăvara lui 2017, când mă întorsesem „acasă”, în satul bunicilor și al copilăriei mele, Ilie Sandu, sătean a cărui ocupație este agricultura, un om tânăr, cu minte sănătoasă și suflet bun, m-a dus „la marnea” localității, în plină câmpie. Acolo, împreună cu un alt descendent al ștefăneștenilor, Ștefan Dumitru, mi-au arătat crucile devastate de la marginea satelor Odaia (Protopopului) și Ștefănești, spunându-mi că „e păcat de ele, fiindcă au rezistat în anii grei ai comunismului, dar au fost doborâte, dislocate tocmai acum”, în anii de „libertate” și au fost târâte de noii îmbogățiți în bălării, printre gunoaie. (Fig. 6, 8, 14, 19, 20) „Nu se cade să le lăsăm așa” - mi-au spus dumnealor. Întâlnirea cu domnul Severin Dinu, iubitor al acestor locuri și pasionat de istoria lor, mi-a confirmat gândul că trebuie să facem împreună ceva, pentru a putea salva ce a mai rămas.
Este vorba, în primul rând, de cruci al căror prim rost poate fi căutat în urmă cu aproximativ un secol și jumătate, atunci când oierii în transhumanță își purtau turmele de la munte spre șes, pentru iernat sau spre a se așeza la loc mai bun. De atunci ar putea data însemnarea teritoriilor cu câte o cruce: de pomenire, de hotar, de întemeiere, de leac, pentru a consfinți o învoială, o scutire de dări, pentru cei morți etc. (Fig. 1) Se știe că troițele, crucile, au avut un rol important în viața comunităților, ele putând fi considerate „monumente de artă”¹. Erau ridicate în memoria celor căzuți în luptă, ori pentru a consemna o lege, pentru a fi pomenite persoanele ce le-au ridicat, prilej pentru a atrage atenția asupra donatorilor². Acest din urmă aspect este întâlnit din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, când crește numărul crucilor ridicate spre pomenirea celor ce le-au construit, lucru ce ține de sporirea prestigiului lor social³. Donații încep să fie făcute și de cei mai puțin înstăriți, oameni de condiție medie, care doresc să se remarce și să rămână în memoria celor din localitatea respectivă.
Crucile aveau și funcție practică, de stabilire a hotarelor, de orientare, ajungând a fi integrate toponimiei locului; puteau fi amplasate la margine ori la intersecție de drumuri, spre a ghida călătorii, adesea oieri păstorindu-și turmele. Oriunde ar fi fost ridicată, crucea a fost semnul prin care omul a marcat legătura lui cu Dumnezeu, încercând să capete protecție pentru sine și, în același timp, a conferit sacralitate locului însemnat. (Fig. 2)
În imensitatea câmpiei Bărăganului, pe vechiul drum către mare, pot fi întâlnite, aproape în toate satele, cruci mari de piatră, transportate anevoie, cu carele, tocmai din zona muntoasă, „întru slava lui Dumnezeu” sau spre a fi pomeniți „robii lui Dumnezeu...”. Rămâne în sarcina cercetătorilor să stabilească motivele pentru care acești oameni au adus din locuri îndepărtate monumente de mari dimensiuni (între 1 și 3 m). Sunt cioplite din calcare sarmatice, conform părerii geologului Cristian Lascu, iar proveniența lor poate fi din Dobrogea sau din zona muntoasă a Istriței, din județul Buzău, unde sunt cunoscute mai multe așezări de meșteri cioplitori: Năieni, Bădeni, Greceanca, Pietroasele, Dara, Ciuta, Măgura etc. Aici, profesorul Mihai Mîncu, un pasionat de istoria, geografia și geologia locului, m-a ajutat să descopăr similitudinile între pietrele funerare din cimitirele presărate în câmpia Bărăganului și cele din dealul Istriței.
Privind imaginile ce însoțesc acest text, se constată recurența motivelor de pe cruci: Maica Domnului, Iisus răstignit, Floarea Vieții, Pomul Vieții, Soarele, Triunghiul și Ochiul, Mâna ce susține Cununa recunoașterii virtuților. Pe lângă utilizarea motivelor decorative enumerate, se observă surprinzătoare asemănări stilistice. Atât structura crucilor - calcarul sarmatic ori, mai rar, gresia - cât și motivele, felul cum sunt cioplite ar conduce la ipoteza că satul Greceanca, din județul Buzău, ar putea fi locul de unde provin unele cruci din cimitirul de la Ștefănești. (Fig. 2-3)
Motivul Pomul vieții, pe care l-am întâlnit pe o cruce dislocată de la marginea satului Odaia, județul Călărași, (Fig. 5, 6, 7, 8) este foarte asemănător cu cel de pe o cruce din cimitirul amintit mai sus, Ștefănești (Fig. 9), dar și cu cel cioplit pe un monument aflat la răscruce de drumuri, în satul Bădeni, județul Buzău. (Fig. 10)