Unde s-a întâmplat? Cum s-a întâmplat? Reflecții asupra reconstrucției nucleelor istorice ale orașelor distruse în urma cutremurului din 2016 din Italia centrală

Înaintea evenimentului seismic din vara anului 2016, teritoriul Italiei fusese lovit de cel puțin alte șapte cutremure devastatoare în ultima jumătate a secolului trecut: Belice (1968), Friuli (1976), Valnerina (1979), Irpinia și Basilicata (1980), Umbria și Marche (1997), Abruzzo (2009) și Emilia (2012).
Lucrările de reconstrucție realizate la acel moment nu au avut un caracter unitar, urmând o serie de instrucțiuni diferite, bazate pe fondul de asistență tehnică și expertiză construit de-a lungul anilor și raportate la problemele și obiectivele locale cu care s-au confruntat experții tehnici în fiecare caz în parte. Rezultatele au fost variate - de la exercițiul stilistic desfășurat în Gibelina, cu concursul unor arhitecți și artiști ca Purini, Consagra și Burri (fig. 1), la reconstrucția minuțioasă prin anastiloză a nucleelor istorice din orașele Gemona, Artegna și Venzone (fig. 2a-2b) din regiunea Friuli.

În comparație cu experiențele anterioare, recentul eveniment seismic, unul dintre cele mai ample din istoria seismologiei italiene, reprezintă un fenomen excepțional, având în vedere vasta întindere a teritoriului în cauză, trăsăturile distinctive ale nucleelor istorice din orașele afectate, amalgamul unic de arhitectură și ambient, precum și dimensiunea pagubelor înregistrate. Toate aceste considerente indică necesitatea unor reflecții preliminare înaintea inițierii lucrărilor, referitoare la compromisul dintre conservarea structurilor istorice zonale și nivelul de siguranță impus. Trebuie acordată o atenție deosebită anumitor subiecte (conservare, substituire, reconstrucție) care par să fi rămas pentru o vreme în umbră, fiind în general încadrate în categoria acelor chestiuni (uneori prea îndelung) discutate în decursul secolului trecut.
Un factor fundamental cu o însemnătate deosebită este aparent facila integrare în peisaj a acestor centre populate de mici dimensiuni (fig. 3), generând un tip de unitate a arhitecturii și peisajului care, în virtutea asemănării sale cu un sistem, va constitui întotdeauna obiectul transformărilor determinate de cadrul istoric. Drept urmare, arhitectura unor astfel de situri pare să adăpostească în interiorul său semnele acestor schimbări activate în timp - ilustrând o dinamică a procesului de „adaptare” - ceea ce duce la apariția unei istorii manifeste a metamorfozelor care sfidează, de altfel, prevenția, în măsura în care face parte integrantă din evoluția continuă a întregului sistem, putând fi doar controlată și gestionată.
Fără îndoială, așa cum se întâmplă în toate așezările urbane de mici dimensiuni, patrimoniul construit cu valoare istorică suferă de pe urma unei fragilități structurale atribuite slabei înclinații de a-i recunoaște valoarea ca artefact sau de a-i conferi o dimensiune specific „monumentală”, un neajuns ce periclitează conservarea unui patrimoniu care, mai presus de rolul său de document de istorie și arhitectură, constituie o moștenire de identitate și memorie. Ca atare, primul demers în acest sens pare să fie o documentare conștiincioasă asupra tuturor tehnicilor de construcție și criteriilor de prevenție seismică utilizate de-a lungul secolelor, un efort ce ar contribui considerabil la înțelegerea demersurilor ce trebuie întreprinse în viitor, înaintea următoarelor evenimente catastrofale, pentru a asigura astfel siguranța clădirilor istorice, sprijinind în același timp și conservarea acestora. Cunoașterea tehnicilor tradiționale de construcție devine „un ingredient necesar în elaborarea rapidă a programelor de reconstrucție și restaurare” (Varagnoli, 68).
Subiectul refacerii post-seismice a patrimoniului construit dă naștere unei întrebări inevitabile, referitoare la procedurile de reconstrucție ce urmează a fi aplicate. Există două obiective operaționale ce trebuie luate în calcul: pe de-o parte, iminența reparării rapide a daunelor provocate de cutremurul care a zguduit nu doar structurile arhitectonice, ci însăși conștiința de sine și identitatea populației locale; pe de altă parte, reconstrucția unor porțiuni întinse de țesut istoric fragil care, suprapuse în timp, alcătuiesc o formă stratificată de memorie pierdută, cel puțin în parte, pentru totdeauna. Un astfel de efort, indiferent de gradul înalt de certificare al metodologiilor care au contribuit la îndeplinirea sarcinii, trebuie să aibă în vedere, în mod obligatoriu, natura unică a artefactelor materiale: fiecare merită să fie analizat și „ascultat” în parte.
În materie de memorie urbană, trebuie să se depună eforturi în direcția sprijinirii procesului de reconstrucție bazat pe repararea, renovarea și restaurarea elementelor salvate după cutremur, chiar și în cazurile în care nu mai există decât configurația urbană (piețe publice, rețele stradale și de transport, planuri de locuințe etc.), evitând, totodată, abordări axate pe demolarea completă și reconstrucția de la zero, cu riscurile inerente legate de pierderea permanentă a componentelor de identitate și memorie.

Prior to the seismic event that occurred in the Summer of 2016, Italian territory had been struck by at least seven other disastrous earthquakes in the course of the last half century: Belice (1968), Friuli (1976), Valnerina (1979), Irpinia and Basilicata (1980), Umbria and the Marche (1997), Abruzzo (2009) and Emilia (2012).
The reconstruction work done on those occasions was not uniform, but rather followed a variety of different guidelines, based on the storehouse of technical support and knowledge that had accumulated over the years, as well as the local problems and aims presented to the technical experts in each instance. The results ranged from the stylistic exercise carried out in Gibellina, with contributions from architects and artists, including Purini, Consagra and Burri (fig. 1), to the painstaking reconstruction by anastylosis of the historic cores of the towns of Gemona, Artegna and Venzone (fig. 2a-2b) in the Friuli region.

Compared to previous experiences, the recent seismic event, one of the most extensive in the history of Italian seismology, constitutes an exceptional occurrence, given the vast expanse of territory involved, the distinguishing characteristics of the historic cores of the towns struck, the unique amalgamation of their architecture and the surrounding environments, as well as the magnitude of the damage registered. All these considerations point to the need for preliminary reflections, before any work is undertaken, on the give and take between preservation of the historic underpinnings of the areas and the level of safety required. Attention must once again be focussed on topics (preservation, replacement, reconstruction) that for a time appeared to have receded into the background, having essentially been classified among those issues discussed (at times at too much length) during the last century.
An underlying factor of particular significance is the readily apparent integration of these small-scale population centres with the backdrops of their landscapes (fig. 3), giving rise to a unity of architecture and surroundings that, given its resemblance to a system, shall always be subject to the transformations engendered by history, with the result that the architecture of such sites seems to harbour within itself the signs of these changes, or dynamics of ‘adaptation’, triggered over time, until they form what amounts a visible history of mutations that, for that matter, defy prevention, inasmuch as they are part and parcel of the ongoing evolution of the entire system, but can only be disciplined and governed.
There is no question that this heritage of historic constructions, as occurs in all small-scale urban settings, suffers from an inherent fragility attributable to the scarce propensity to acknowledge its value as an artefact, or to grant it a specifically ‘monumental’ dimension, a failing that places at risk the preservation of a heritage that, above and beyond its role as a record of history and architecture, constitutes a legacy of both identity and memory. As such, the first step to be taken would appear to be a thorough documentation of all the construction techniques and criteria of seismic prevention followed over the centuries, an effort that would contribute greatly in terms of arriving at an understanding of what initiatives should be undertaken in the future, before the next catastrophic events, so as to ensure the safety of historic constructions while favouring their preservation. A knowledge of traditional construction techniques becomes a “necessary ingredient in the rapid formulation of programs of reconstruction and restoration” (Varagnoli, 68).
The topic of the post-seismic recovery of the heritage of historic constructions gives rise to an unavoidable question, and namely the reconstruction procedures to be employed. There are two distinct operating objectives to be considered: on the one hand, the need for rapid repair of the damage done by an earthquake that shattered not only architectonic structures but the very self-awareness and identity of the local populations themselves; on the other, the reconstruction of extensive portions of a delicate historic fabric that, having cumulated over the centuries, constitutes a form of stratified memory that, at least in part, has been lost forever. Such an effort, no matter how proven the methodologies brought to the task, must necessarily take into consideration the unique nature of the material artefacts, each of which deserves to be attended to, to be ‘heard’, in its own right. In terms of urban memory, an effort should be made to favour a process of reconstruction based on the repair, recovery and restoration of what has been saved from the earthquake, even in cases where this is nothing more than the urban layout (piazzas, routes of streets and routes, formats of homes etc.), while avoiding, on the other hand, approaches keyed on complete demolition and reconstruction from scratch, with the attendant risks of further and permanent loss of elements of identity and memory.

În plus, apar și alte dificultăți legate de scara pagubelor cauzate de seism: insecuritatea geologică a zonelor afectate, lipsa de siguranță a structurilor istorice, în ceea ce privește configurația urbană și cea a construcțiilor individuale, precum și depopularea zonelor muntoase în cauză, un fenomen care are loc de multe decenii.
Nu încape îndoială că proiectele de restaurare similară trebuie abordate la scări diferite, de la clădiri individuale la centre urbane populate sau peisaje.
Planurile pentru reconstrucția nucleelor istorice ale orașelor trebuie să aibă la bază o evaluare istoric-evolutivă a orașului, axată pe identificarea proceselor ce au dus la formarea configurației urbane și a fondului construit și pe cunoașterea efectelor acestor procese asupra componentelor materiale ale elementelor construite pentru a preveni pagubele provocate de cutremure. Scopul constă în asigurarea că percepția istorică a mecanismelor de dezvoltare a orașului joacă un rol din ce în ce mai activ în acțiunile de conservare (fig. 4-5).
„Pe de altă parte, extinderea noțiunii de monument istoric la diferite situri și scări duce la apariția unor noi subiecte de critică și interpretări referitoare la «caracterul locului», ceea ce presupune utilizarea unor instrumente de intervenție adecvate din domeniul planificării urbane și al metodologiilor amenajării teritoriului în strânsă legătură cu instrumentele de restaurare” (D’Avino, 36).

Având în vedere tiparele caracteristice de construcție prezente în nucleele istorice ale orașelor afectate de seism, trebuie evitate abordările ce presupun demolarea completă și reconstrucția de la zero și riscurile asociate legate de pierderea permanentă a elementelor de identitate și memorie. Procesul de restaurare trebuie să se bazeze pe recuperarea și restaurarea elementelor care au supraviețuit cutremurului, chiar dacă este vorba doar despre configurația urbană (piațete, rețele stradale și de transport, planuri de locuințe etc.). În planul de reconstrucție al orașului Venzone se menționa că până și zidurile simple rămase în picioare ar trebui păstrate, pentru că „ofereau o coerență a locului, un reper material și moral pentru a o lua de la capăt, proba tangibilă a continuității locului în interiorul locului însuși (...); mai presus de toate, acestea reprezentau o graniță extrem de precisă” (Doglioni, 72).
În mod similar și în virtutea faptului că obiectivul principal este păstrarea semnificației unui loc dat, este de la sine înțeles că sunt interzise orice operațiuni care modifică rețeaua de drumuri sau parcelările, deoarece acestea reprezintă un document solid, recognoscibil și extrem de valoros ce oferă cele mai legitime dovezi ale structurii antropice inițiale a sitului. Relația dintre oraș și mediul înconjurător determină și modelează întreaga sa structură, de la rețeaua stradală și de transport la forma ansamblurilor de locuințe, a clădirilor și a spațiilor cu care interacționează.
Niciun organism urban nu trebuie privit doar ca simpla sumă a părților sale, ci analizat în lumina relațiilor complexe dintre diferitele sale elemente constitutive, ceea ce înseamnă că orașele trebuie văzute ca fiind rezultatul unei serii de procese, al unui șir de modificări petrecute de-a lungul anilor, toate contribuind într-o manieră identică la autenticitatea orașului și la conturarea identității locului (fig. 6).
Înțelegerea critică trebuie să se extindă astfel încât să ia în considerație spiritul locului, încercând să determine vocația arhitecturală, legăturile cu contextul și relațiile spațiale cu mediul înconjurător, toate acestea, analizate separat de concepția geometrică, matematică sau rațională a spațiului, dovedindu-se mai incisive datorită intuiției și emoției.
Astfel, extinderea cadrului de analiză este un lucru bun, pentru că facilitează legăturile cu proiectarea urbană și planificarea spațială, dar având ca obiectiv principal asimilarea celor mai expresive caracteristici figurative și spațiale și, ca rezultat, un control formal mai exact al eforturilor depuse: practic, „o legătură între urbanism și arhitectură diferită de cea promovată de cultura oficială” (Portoghesi, 45), în cadrul căreia transformările nu sunt planificate la scara „perspectivelor aeriene”.
Într-un context atât de vast și fragil deopotrivă, nu poate exista nicio celulă urbană sau ansamblu de clădiri care să servească drept catalizator pentru realizarea unei reformulări; de fapt, astfel de entități trebuie privite ca parte a unui întreg, a unui context mai amplu, cu valoare care răzbate mai departe, ca „elemente ale unui limbaj, asemenea unui cuvânt plasat în cadrul unei locuțiuni prepoziționale: acesta servește la construirea sensului frazei fără a avea un sens în sine” (Cacciari, 11). Văzute ca elemente de limbaj, entitățile urbane trebuie să accepte schimbarea, transformarea, reutilizarea, adaptarea la condiții variabile sau sensibilitatea critic-perceptivă proprie vieții moderne.
Un alt subiect de reflecție este conservarea sitului, a sedimentării sale lente în cadrul mediului înconjurător, o ilustrare a ceea ce Lewis Mumford numea „sufletul orașului”, valabile în mod cert pentru centrele urbane de mici dimensiuni, cum ar fi Cerasola, Chiavano (fig. 7) sau Castel Santa Maria. În Umbria, unde nucleele așezărilor sunt caracterizate de o îndelungată istorie a contextului și o morfologie distinctă a rutelor și geometriilor, diversificate și stratificate de-a lungul secolelor, conservarea sitului original are o importanță capitală.
Reconstrucția-relocarea lor ca urmare a distrugerilor cauzate de cutremurul din 1979 au anulat definitiv orice urmă de memorie evolutivă, precum și o parte importantă din cultura tehnică a regiunii; pe de altă parte, nici conservarea bazată pe selecția istorică nu ar fi fost acceptabilă în acest caz, având în vedere că un nucleu urban este, prin însăși natura sa, un prezent istoric în continuă evoluție, care există în afara timpului, sau caracterizat de o viziune istorică tributară conceptului diacronic al schimbării evolutive. Aceasta este istoria contextuală redată de artefactele materiale încă organizate în concordanță cu sistemele morfologice și spațiale, constituind mărturiile care fac posibilă repovestirea trecutului.
De altfel, nici Cesare Brandi nu este de acord cu „dezasamblarea și reconstituirea unui monument în alt loc decât cel pe care a fost construit, considerând că o asemenea lipsă de legitimitate ar contribui mai mult la subminarea argumentelor estetice decât a aspectului istoric, că alterarea caracteristicilor spațiale ale unui monument îl va compromite ca operă de artă” (Brandi, 78).

Further perplexity arises with regard to the extent of the damage caused by the quake, the geological insecurity of the zones struck, the lack of security of the historic structures, in terms of both the urban layout and the individual constructions, as well as the depopulation of the mountain areas in question, something that has been occurring for a good many decades.
There can be no question that similar restoration projects must be approached at scales that can vary, ranging from individual buildings to an entire urban population centre to the landscape as well.
A plan for the reconstruction of the historic cores of towns should be inspired by an historical-evolutionary assessment of the city or town focussing on recognition of the processes that led to the formation of the urban layout and the constructions, as well as acquisition of knowledge of the effects of these processes on the material components of the constructed elements, so as to prevent damage triggered by earthquakes. The objective is to ensure that historical knowledge of the mechanisms through which the city or town developed play an increasingly active role in activities of preservation (fig. 4 - 5).
“Extension of the status of monument to different settings and dimensions, on the other hand, gives rise to new issues of criticismand interpretation regarding the ‘sense of place’ and requiring, as a result, the use of suitable tools of intervention tied to the discipline of urban planning and to the methodologies of territorial planning, to be used hand in hand with the instruments of restoration” (D’Avino, 36).
Precisely on account of the distinctive construction formats found in the historic cores of the towns struck by the earthquake, care should be taken to avoid approaches involving complete demolition and subsequent rebuilding from scratch, with the risk of a further and lasting loss of elements of identity and memory. The process of restoration must be based on the recovery and restoration of what has survived the earthquake, even when this means nothing more than the urban layout (piazzas, routes of streets and roads, formats of homes etc.). The plan for the reconstruction of Venzone specified that even simple walls were to be preserved, seeing that “they provided a consistency of place, a material and moral support from which to start anew, tangible proof of the continuity of the place within the place itself (…); above all else, they constituted an extremely precise boundary” (Doglioni, 72).
In the same way, and precisely because the chief objective is preserving the meaning of a given place, it goes without saying that operations which modify the existing layouts of roads or land divisions cannot be allowed, seeing that they still represent a permanent, recognisable and highly valuable document, providing the most authentic evidence possible of the initial manmade structuring of the site. For the relationship that the town or city established with its surrounding context effects and moulds its entire structure, from the layout of routes and ways to the form of blocks of buildings, even the forms of the buildings themselves and the spaces within which they interact.
No urban organism can be considered the mere sum of its parts,but must be seen in the fullness of the complex relations between its various constituent elements, meaning that towns and cities must be viewed as the outcome of a series of processes, of a sequence of modifications that occur over a lengthy span of time, with all of them contributing in indistinguishable fashion to the authenticity of the town or city, as well as to the formation of its identity of place (fig. 6).
Critical understanding must be extended to take into consideration the sense of place, attempting to determine the architectonic vocation, the connections with the surrounding context and the spatial relations with the environment, all of which, apart from any geometric, mathematical or otherwise rational conception of space, prove to be more incisive, by dint of both intuition and emotion.
And so an extension to broader settings is in order, links to urban design and planning, but with the primary focus on the assimilation of the more expressive figurative and spatial characteristics and, as a result, a more accurate formal control of the entire effort: almost “a different liaison of urban planning and architecture than that endorsed by official culture” (Portoghesi, 45), under which transformations are not planned on the scale of ‘aerial views’.
Within such a vast yet feeble context, there can be no single urban cell or block of buildings that serves as the catalyst for carrying out a reformulation, but rather such entities must be viewed as a part of a whole, an entire context, possessing a value that reaches even further, as “elements of a language, as a word placed within a prepositional phrase: serving to construct the meaning of the phrase, but without any meaning in and of itself” (Cacciari, 11). And as a language, it must accept change, transformation, reuse, adjustment to changed conditions, the different critical-perceptive sensibility inherent to modern life.
Another topic for reflection is the preservation of the site, of its slow sedimentation within the surrounding context: what Lewis Mumford referred to as “the soul of the town”. In particular, as is especially true for small-scale urban centres such as Cerasola, Chiavano (fig. 7) or Castel Santa Maria, in Umbria, whose core settlements are characterised by a lengthy history of context and distinctive morphology of routes and geometries that has been diversified and stratified in the course of centuries, preservation of the original site is of key importance.
Their reconstruction-relocation following the 1979 earthquake cancelled for all time any sign of evolutionary memory, together with significant portion of the region’s technical culture, nor would preservation grounded in historical selection be acceptable, seeing that an urban core is, by its very nature, a continually evolving historical present, existing outside of time, or rather characterised by an historical outlook tied to a diachronic concept of evolutionary change. This is the contextual history presented by the material artefacts still organised in accordance with authentic morphological and spatial systems, constituting evidence that can be used to recount the past.
For that matter, even Cesare Brandi is not in agreement with the “dismantlement and reconstruction of a monument on land other than where it was built, seeing that a similar lack of legitimacy would do more to undermine aesthetic considerations than the historical aspect, seeing that the alteration of the spatial features of a monument is bound to compromise it as a work of art” (Brandi, 78).