De architectura et de amicitia cu Dan Sergiu Hanganu

Interviu

DE ARCHITECTURA ET DE AMICITIA
cu Dan Sergiu HANGANU

Interviu realizat de arhitect Gabriela TABACU în 2005

Din care se poate afla cum a ratat Dan Hanganu o glorioasă carieră de militar, cum i s-au revelat lui înțelesurile tainice ale arhitecturii în vreme ce lucra la proiectul de diplomă, cum a ajuns în Canada și nu în altă parte, cum poate trăi un om, o viață întreagă, cu obsesia numită arhitectura-mai-presus-de-orice și cum toate
acestea se transformă aici într-un cald și foarte viu remember Gipsy Porumbescu1.

Mai întâi, câte ceva dintr-o foarte bogată biografie profesională

A obținut diploma de arhitect de la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” București, în anul 1961. În 1970, s-a stabilit în Canada.
A lucrat enorm, o mare diversitate de programe de arhitectură, pe o întinsă arie geografică.
„Posibilitățile de exprimare ale arhitectului Dan Sergiu Hanganu se pliază pe realitatea contextului conținător de date culturale și de sit, pe care le interpretează în sensul arhitecturii moderne. Printre proiectele Domniei Sale se află reușite restructurări și reciclări funcționale ale unor imobile de patrimoniu arhitectural, ca și renovări de fațade ale unor clădiri din diferite centre istorice”2, locuințe individuale și colective, biserici, muzee, instituții de învățământ, mari ansambluri social-culturale.
Este membru al Ordinului Arhitecților din Quebec, al Asociației Arhitecților din Ontario, al Academiei Regale de Arte din Canada, precum și fellow al Institutului Regal de Arhitectură din Canada.
Pentru diferite proiecte și lucrări executate în Canada și în lume, a fost distins cu zeci de premii de excelență, printre care premiile Ordinului Arhitecților din Quebec și Canada din 1981, 1984, 1987, 1991, 1993, 1997, 1998, 1999, 2000, 2001 etc.
I-au fost publicate articole și proiecte în cele mai importante reviste de arhitectură din lume. A realizat o serie de expoziții de proiecte de arhitectură în mari centre expoziționale din Europa, Asia și America. A expus, de asemenea, pe diferite teme legate de artă și arhitectură.
Numeroase școli și universități de arhitectură din întreaga lume l-au solicitat să conferențieze despre teorie și practică în arhitectură.
A făcut parte din mai mult de 30 de jurii internaționale de evaluare în domeniu.
Este profesor invitat la Universitatea „Mc Gill” din Montreal, precum și la Școala de Arhitectură a Universității din Montreal.
În anul 1999 a fost nominalizat pentru Premiul de Excelență în Cultura Română, instituit de Fundația Culturală „Elena Vântu” și a primit titlul de doctor honoris causa al Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, din București.
În anul 2004, a fost ales membru al Academiei Române.
În ultimii șapte ani, a fost invitat să facă parte din juriul internațional de evaluare a proiectelor de diplomă susținute de studenții absolvenți ai acestei universități.
Anual, în luna noiembrie, se întoarce în țară, la „școala de arhitectură” și vorbește studenților despre câte ceva ce i se pare important din tot ce înseamnă enorma sa experiență de proiectare de arhitectură.

Apoi o schiță de portret ...

Când îl întâlnești pentru prima oară, ceea ce vezi întâi de toate sunt ochii: negri, inocenți, părând să cântărească lumea nesățios și cu infinită uimire, ca bântuiți în taină de un duh neliniștit al căutării. Apoi, zâmbetul: venit de dincolo de obișnuita cordialitate de conjunctură și modelat în formă de „U”, cu brațe mult evazate. Iar mai apoi, o aură: poate părul alb-argintiu, poate altceva, greu de prins în cuvinte, care răzbate în afară dintr-un prea-plin al spiritului, aflat sub semnul unei interogații perpetue.
Apare în cadrul ușii, jovial și bonom, cu silueta lui impunătoare disimulată în haine largi de in, de culoarea apei tulburi.
E fericit că se află „în școală”, vrea să revadă tot felul de locuri și oameni de care îl leagă amintiri, vrea să știe cine a mai rămas de pe vremea lui, ce se mai aude despre cutare sau cutare; e frenetic într-un chip așezat: moldovenește.

... Și acum povestea promisă

Gabriela TABACU: Îmi vin în minte o puzderie de întrebări. Dar să încep cu începutul. Așadar, cum a început cariera unuia dintre arhitecții foarte cunoscuți ai lumii de azi, unul dintre arhitecții cei mai împliniți din diaspora română? Țucu - pentru că așa sună numele de alint pe care ți-l recunosc prieteni și cunoscuți, deopotrivă, de fapt - cum ai ajuns arhitect?
Dan Sergiu HANGANU: Cum am ajuns eu arhitect? Din întâmplare! Tatăl meu era militar și voia să mă trimită la Academia Militară. Mi-a zis așa: Vezi că la Academia Militară intri și ieși. N-ai nicio problemă. - Bine! Aveam, însă, o mătușă din partea mamei, Rodica Ciobanu, care era arhitectă. Ea mi-a povestit odată cum e la Arhitectură. Iar mie mi-a plăcut ce mi-a povestit. Asta cu vreo câteva luni de zile înainte de examen, când eu mă pregăteam deja la matematică pentru Academia Militară, cum îmi spusese tata. După ce am auzit de Arhitectură, zic: Hai să mă pregătesc pentru Arhitectură. Și am aflat că este un tânăr asistent la facultate, Paul Georgescu, care dă lecții, și m-am dus la el să mă pregătesc. M-am întâlnit acolo cu un tip, Mac Popescu3 - un tip splendid: înalt, subțire, brunet, care purta niște favoriți, așa, lungi, foarte la modă în anii ’60, și cu alți câțiva care se pregăteau și ei pentru Arhitectură și despre care am să-ți povestesc mai târziu. Așa că am dat la facultate. Am intrat, cum să spun, complet inocent. Habar n-aveam!

G.T.: Înainte nu desenai?
D.S.H.: Foarte puțin. Foarte, foarte puțin!

G.T.: A fost, deci, o pură întâmplare, o șansă?
D.S.H.: Absolut! N-am avut deloc această chemare. Eu nu pot să spun: domnule, eu de mic făceam și dregeam, ca mulți cu care vorbești. Uite, de pildă, Mario Botta4, care de mic făcea case. Nimic din toate astea! Deși cred, pe de-o parte, că mulți inventează, iar pe de altă parte, că asta e o meserie care se face târziu. Nu există, ca-n muzică, geniu la 15 ani! Cum spunea bătrânul: La 50 de ani începe meseria...

G.T.: Cine spunea asta?
D.S.H.: Philip Johnson5. Dar acum știu că n-aș fi putut să fac altceva. Adică, mi-am dat seama că e singurul lucru pe care știu să îl fac.

G.T.: Dar, din momentul în care ai intrat, inocent cum spui, la Arhitectură și până când ai înțeles că asta era ceea ce trebuia să faci, a trecut, probabil, o vreme. Ce întâmplări din acest răstimp te-au ajutat, de fapt, să-ți găsești drumul?
D.S.H.: Am să-ți povestesc. Eu, prin școală, am trecut, cum să-ți spun, ca gâsca prin apă! Nu am fost cine știe ce.

GIPSY

G.T.: Nu poate fi așa! Știi, bibliotecarele de atunci - câteva mai sunt încă în școală - povestesc mereu despre tine ca despre un student foarte sârguincios, care petrecea zile în șir în sălile de lectură.
D.S.H.: Asta-i altă poveste! Ca să înțelegi ce vreau să spun, trebuie să știi că la sfârșit, la diplomă, m-am dus la Industriale. Nu pot să spun nici acum de ce. La Industriale, îmi aduc aminte, era Solomon, și mare lucru în comun cu arhitectura nu puteai face acolo. Dar, într-o zi, eram la subsol - nu știu ce căutam - și văd acolo un tip negru, așa, cu o mutră de haiduc, care lucra la o bucată de lut. Și stau eu și mă uit, și el îmi zice: Ce vrei, mă?

... Și acum povestea promisă

Gabriela TABACU: Îmi vin în minte o puzderie de întrebări. Dar să încep cu începutul. Așadar, cum a început cariera unuia dintre arhitecții foarte cunoscuți ai lumii de azi, unul dintre arhitecții cei mai împliniți din diaspora română? Țucu - pentru că așa sună numele de alint pe care ți-l recunosc prieteni și cunoscuți, deopotrivă, de fapt - cum ai ajuns arhitect?
Dan Sergiu HANGANU: Cum am ajuns eu arhitect? Din întâmplare! Tatăl meu era militar și voia să mă trimită la Academia Militară. Mi-a zis așa: Vezi că la Academia Militară intri și ieși. N-ai nicio problemă. - Bine! Aveam, însă, o mătușă din partea mamei, Rodica Ciobanu, care era arhitectă. Ea mi-a povestit odată cum e la Arhitectură. Iar mie mi-a plăcut ce mi-a povestit. Asta cu vreo câteva luni de zile înainte de examen, când eu mă pregăteam deja la matematică pentru Academia Militară, cum îmi spusese tata. După ce am auzit de Arhitectură, zic: Hai să mă pregătesc pentru Arhitectură. Și am aflat că este un tânăr asistent la facultate, Paul Georgescu, care dă lecții, și m-am dus la el să mă pregătesc. M-am întâlnit acolo cu un tip, Mac Popescu3 - un tip splendid: înalt, subțire, brunet, care purta niște favoriți, așa, lungi, foarte la modă în anii ’60, și cu alți câțiva care se pregăteau și ei pentru Arhitectură și despre care am să-ți povestesc mai târziu. Așa că am dat la facultate. Am intrat, cum să spun, complet inocent. Habar n-aveam!

G.T.: Înainte nu desenai?
D.S.H.: Foarte puțin. Foarte, foarte puțin!

G.T.: A fost, deci, o pură întâmplare, o șansă?
D.S.H.: Absolut! N-am avut deloc această chemare. Eu nu pot să spun: domnule, eu de mic făceam și dregeam, ca mulți cu care vorbești. Uite, de pildă, Mario Botta4, care de mic făcea case. Nimic din toate astea! Deși cred, pe de-o parte, că mulți inventează, iar pe de altă parte, că asta e o meserie care se face târziu. Nu există, ca-n muzică, geniu la 15 ani! Cum spunea bătrânul: La 50 de ani începe meseria...

G.T.: Cine spunea asta?
D.S.H.: Philip Johnson5. Dar acum știu că n-aș fi putut să fac altceva. Adică, mi-am dat seama că e singurul lucru pe care știu să îl fac.

G.T.: Dar, din momentul în care ai intrat, inocent cum spui, la Arhitectură și până când ai înțeles că asta era ceea ce trebuia să faci, a trecut, probabil, o vreme. Ce întâmplări din acest răstimp te-au ajutat, de fapt, să-ți găsești drumul?
D.S.H.: Am să-ți povestesc. Eu, prin școală, am trecut, cum să-ți spun, ca gâsca prin apă! Nu am fost cine știe ce.

GIPSY

G.T.: Nu poate fi așa! Știi, bibliotecarele de atunci - câteva mai sunt încă în școală - povestesc mereu despre tine ca despre un student foarte sârguincios, care petrecea zile în șir în sălile de lectură.
D.S.H.: Asta-i altă poveste! Ca să înțelegi ce vreau să spun, trebuie să știi că la sfârșit, la diplomă, m-am dus la Industriale. Nu pot să spun nici acum de ce. La Industriale, îmi aduc aminte, era Solomon, și mare lucru în comun cu arhitectura nu puteai face acolo. Dar, într-o zi, eram la subsol - nu știu ce căutam - și văd acolo un tip negru, așa, cu o mutră de haiduc, care lucra la o bucată de lut. Și stau eu și mă uit, și el îmi zice: Ce vrei, mă?

Nimic. Zice: Îți place? - Da! Era Gipsy Porumbescu. Gipsy nu-și dăduse diploma și acuma făcea Circul de Stat. Și Circul, care era deja în construcție, era în același timp și proiectul lui de diplomă, iar Gipsy făcea la modelaj, la subsol, un stâlp pentru proiectul ăsta.
Și a fost atunci ceva ca un scurtcircuit. I-am arătat lui Gipsy ce fac și, așa cum era el, s-a aruncat imediat peste mine și m-a luat de mână și, din momentul ăla, parcă mi s-a deschis o fereastră: am început să văd ce înseamnă arhitectura. Cu Gipsy alături - apucat, emotiv, dedicat, absent, prezent, tot ce vrei - că Gipsy așa era tot timpul, toată contradicția asta nemaipomenită.
Și Gipsy a fost, de fapt, cel care m-a îndrumat la diplomă. Țin minte că, la un moment dat, pe la jumătate, am făcut un fel de depresie. Totul era în negru, planșele, totul! Și Gipsy mi-a zis: Du-te, mă, vezi-ți de treabă - ieși din asta o vreme. Și, o săptămână, m-am dus la munte, m-am dus la film....
Cred că a fost atunci, în mintea mea, ceva ca procesul de facere. Adică, a fost momentul în care mi-am dat seama de toată goliciunea atitudinii mele față de meserie și, în reflex, de abnegația și devotarea, de dăruirea nemaipomenită pe care o avea Gipsy.
Și am dat diploma. Și, după ce am dat diploma, am mers și am lucrat pentru un timp la IPROMET. M-au trimis la Galați. Însă acolo nu știam cum să fac nici măcar un detaliu de fereastră. Dar știi cum se zice: băiete, înoată! Și înoți! Am stat un an, am lucrat... M-am întors, m-am văzut iar cu Gipsy și, la un moment dat, îmi spune: Uite, mă, eu vreau să plec la Suceava. Și am făcut atunci un grup cu niște prieteni: Titu Blebea, Radu Cristescu și Tudor Dumitrașcu - și am plecat și noi. Și, ca să fac istoria scurtă, la Suceava, Tudor și cu mine am devenit, într-un fel, copiii familiei. Eram așa: era Gipsy, era Viki Vaida6, era Anyuka - mama lui Viki - și era câinele Rebeca. Și, după aceea, eram eu și cu Tudor. Asta era familia. Dimineața, seara, noaptea, tot timpul, împreună. Ne sculam dimineața, mergeam la birou. Terminam biroul pe la nu-știu-cât, seara, ne urcam în mașină, mergeam la mănăstiri, mergeam cu Tudor și cu Gipsy prin sate, căutam lucruri vechi de artă populară și scurmam prin poduri, pe la case… cumpăram cruci, cumpăram icoane, vase... ceramica neagră de la Marginea, tot felul de obiecte de pe la 1800, ouă pictate, farfurii, oale... Casa lui era ca un muzeu. Și frumos ar fi să fie acum muzeu! După aceea veneam acasă. Mereu împreună. Veneam acasă, scriam - aveam un jurnal - și citeam foarte mult. Era bine! Și, țin minte, la birou, un coleg, Lațiș, ne întreba, la șapte dimineața, când ajungeam: Când naiba aveți timp să faceți toate lucrurile astea? Tipu’ avea vreo 35 de ani; noi aveam 26, 25 de ani. Tudor… Acum e mort, săracu’. El a murit primul; după aceea a murit Anyuka, a murit Rebeca, a murit Viki și, acum 3 ani, a murit și Gipsy. Dar perioada asta fost o perioadă atât de densă, atât de concentrată, cum nu știu să-ți spun când am mai trăit. Concentrată și foarte marcată de Gipsy!

G.T.: Dar ce îl făcea pe Gipsy Porumbescu atât de special? Prin ce izbutea să vă domine așa?
D.S.H.: Gipsy! Să vezi cum era: când mergeam cu el pe șantier, de pildă, se încrunta așa cum își încrunta el sprâncenele și, după ce îi explica unui muncitor ceva, îi lua mistria și îi spunea: așa se face. Îi încuia pe zidari, pe tâmplari, pe toți! Pe toate le știa! Și am rămas fascinat de asta și atât de mult m-a marcat că am lucrat și eu diferite meserii pe șantier și, după aceea, odată ajuns în Canada, am făcut și eu la fel. La noi pe șantiere sunt italieni și, când îmi spune unul că ceva nu se poate face, zic: dă-mi mie! Și știi ce se întâmplă? Se întâmplă ca o metamorfoză, ca un farmec. Deodată omul devine prietenul tău, te respectă - vorbești limba lui! Poți să faci atunci ce vrei!
Din relația asta pe care Gipsy o avea cu oamenii - era și foarte prietenos, dar și foarte exigent și foarte dur - am învățat enorm. În general, cu Gipsy am învățat mult, dar, cumva inconștient, nu știu cum, pentru că el era fermecător ca un vrăjitor! Îți spunea: uite, faci așa, faci așa… iar noi stăteam în fața lui ca niște berbeci și ne minunam de tot ce ne spunea, de tot ce făcea. Nu era deloc o antrepriză rentabilă pentru societate: noi ne uitam și Gipsy lucra singur. Se arunca peste hârtie cu niște creioane negre sau cu cărbune, pe urmă venea cu lama și rădea totul și iar desena pe deasupra, până când, la un moment dat, spărgea… trecea prin hârtie și desena pe planșetă în continuare. Și noi eram…

G.T.: … fascinați?
D.S.H.: ... ca de muzică! Ne uitam la el, așa… pierduți, și Tudor, și eu. Nu făceam nimic! Nu făceam absolut nimic! Și când desenam câte ceva… puțin... eram, cum să-ți spun, timorați de el! Noi desenam atât de prost și cu niște linii așa de „inculte”. Și venea Gipsy pe deasupra, și într-o jumătate de oră era un tablou, un Piranesi plin de tot felul de sugestii! Și Gipsy… dă-i, și desena, și băga și suveica, și căușul, și toate intrau acolo, și banca, și tăietura; și uite-așa… uite-așa le făcea! Nu mai era un desen, era o piesă care depășea întotdeauna foarte mult cadrul de la început, chiar și practic, fizic! Gipsy nu a avut niciodată spațiu îndeajuns. Și, totdeauna, bineînțeles că domina totul în jur.
Cu Gipsy erai totul, erai alb sau erai negru, erai cum voia el. Și așa am devenit noi, Tudor și cu mine, într-un fel, foarte apropiați de el. Și când făceam câte o prostie - și făceam foarte multe prostii - Gipsy, care ținea la noi, nu ne certa; se răstea la Viki, săraca; și Viki plângea și încasa. Și știa că nu era vinovată. Pentru că Gipsy niciodată nu ne-a certat pe noi. În schimb, pe Viki da! Toată relația lui cu Viki era foarte deosebită. Când era de desenat, nici nu o lua în seamă, deși era și ea de meserie. Cum se termina lucrul, se gudura pe lângă ea: Vikița în jos, Vikița în sus… O pupa tot timpul și era foarte drăguț, pentru că era foarte înamorat de ea. Cum, însă, începea meseria și concentrarea lui era către desen, Viki devenea un obiect. O trata cu răceală, cu indiferență și, de multe ori, chiar dur.

G.T.: Și ea nu suferea?
D.S.H.: Suferea Vikița, săraca! Plângea! Plângea până când se termina ședința de arhitectură. Atunci Viki redevenea zâna lui, femeia pe care o iubea, o venera și, tot timpul, tot timpul era lângă ea… Da’ știi cum era? Erau doi Gipsy, două lumi. Iar ea suferea, plângea, ni se plângea nouă, lui Tudor și mie. Dar noi eram, totuși, cum să spun… mult mai mici decât eram în realitate. Și eram așa de dominați de el! El era tatăl, era directorul - că avea și o funcție: era director - era șeful, era patronul, era fratele, era tot.... Eram așa de… subjugați!

G.T.: Dar, spune-mi, cum crezi că a ajuns Gipsy Porumbescu să creeze aproape un curent în arhitectura românească din anii ’60-’80?
D.S.H.: Știi, Ciriani7 spune despre Frank Lloyd Wright8 că era un incult. Și că era așa de incult că a trebuit să reinventeze totul, de la început.
G.T.: Frumos spus!
D.S.H.: Foarte frumos, da! Gipsy era la fel. Gipsy a inventat el totul. Și refuza, într-un fel, tot ce nu-l interesa. Cultura Occidentului, totul… Gipsy s-a băgat singur într-un tunel din care nu știu dacă nu putea sau nu voia să mai iasă. Gipsy și-a creat un univers al lui, o cale forțată, foarte îngustă. Dacă vezi lucrările pe care le-a făcut el, înțelegi ce vreau să spun. Știi, țin minte, când eram încă aici, Mathew9 a ținut în școală o conferință despre arhitectura contemporană și zicea la un moment dat: Porumbescu este unul din cei mari artiști pe care i-am întâlnit vreodată. Mi-am zis în gând: Măi, chiar așa să fie?! Cum putea un visător la Occident, ca mine, atunci, să înțeleagă așa ceva? Dar ajungând acolo, mi-am dat seama că era adevărat, că Gipsy avea o forță enormă, deși era o forță canalizată, concentrată pe mic, într-un fel ca „Bătuta”, dansul ăsta românesc. Și dacă vezi, de exemplu, Casa de Cultură din Suceava, care a însemnat foarte mult în arhitectura românească - știi, sala cu sculpturile în lemn - ești copleșit în primul rând de forța asta, care devine sensibilă… E adevărat că, după ce treci prin sală, după ce treci prin foaier, începi să resimți o aversiune vizuală atât de puternică, că ai nevoie de o bucată de spațiu liber, de un câmp fără nimic! Cum ți-am mai spus: Gipsy n-a avut măsură. În fiecare lucrare - se poate face o carte despre asta - e așa o inflație, nu știu dacă e cuvântul bun, dar așa de multe lucruri sunt, că te amețesc. Așa de multă vervă și atâtea resurse avea omul ăsta că, pe undeva, întrecea măsura!

G.T.: Dar supra-abundența asta a detaliului a fost inițiată de Gipsy într-o perioadă cu totul aparte pentru istoria arhitecturii, o perioadă în care, în Occident, modernismul, cu întreaga pledoarie împotriva ornamentului, continua să fie încă foarte actual, chiar dacă teoria începuse să se reconsidere acolo în întregul său. Adică, dacă pui în paralel ce lucra Gipsy cu ce se întâmpla în vest, stilistic vorbind, nu găsești prea multe repere comune.
D.S.H.: Nu, pentru că Gipsy era complet izolat.

G.T.: Izolat în lumea lui, așa, cam ca Gaudi?
D.S.H.: Da, dacă vrei, așa ca Gaudi. Pe Gaudi l-a călcat un tramvai, pentru că trăia absorbit în interiorul lui. Exact același lucru se petrecea cu Gipsy. Era tipul care se refugiază în lumea lui până pierde contactul cu restul. Cum zicea cineva… ce important e să știi unde să te oprești! Știi, Gauguin își lega la spate mâna dreaptă și lucra cu mâna stângă. De ce? Pentru că dreapta lui era prea abilă. Cum faci să nu devii prizonierul abilității extraordinare pe care o ai? Gipsy desena extrem de frumos, desena cu amândouă mâinile și este un mare pericol în asta: poți să te păcălești singur! Iar el chiar asta făcea: se auto-mințea. Gipsy își crea universul lui din care își făcea o muniție extraordinară, cu care, după aceea, se bombarda pe el însuși și apoi pe ceilalți. Cu Gipsy nu era pace niciodată. Gipsy era într-un continuu război cu cineva, cu muncitorii, cu clientul, cu noi, cu Viki, cu el însuși, cu oricine! Tot timpul avea ceva, tot timpul avea ceva de demonstrat. I se trăgea dintr-o încredere în el soră cu minunea. Și asta mi se pare că este una dintre calitățile cele mai mari ale unui om care, având talent, vrea să se impună. Sunt foarte mulți care au talent și care nu reușesc în viață pentru că sunt complet terifiați, bântuiți de neîncredere în forțele lor.
Gipsy, în schimb, avea o încredere atât de mare în destinul lui și în puterea lui de a deține adevărul, de a avea controlul absolut al adevărului, că de multe ori cădea în blasfemii. Țin minte că a făcut un stâlp de lut în bucătăria noastră din Suceava - stâlpul de la Casa de Cultură din Suceava. Și, după câteva zile, se uită la noi, așa, cu o figură de fanfaron și zice: Acum, Marcel Breuer10 poate să mă pupe în c...!!! El se punea la egalitate cu toții marii, cu Dumnezeu, cu oricine! Gipsy era Prometeu! Gipsy era el, el, el și ceilalți! În discursurile lui de prin reviste, vorbea de toți, îi înjura pe unul, pe altul. Corbusier11, zicea, da, bine! Da’ eu fac așa! Totdeauna, totdeauna raporta la el!
Îmi aduc aminte de prima oară când a apărut Țuculescu aici, în România, în expoziție, când am fost să-l vedem și noi. Și tot discutam ce am văzut, ce e și cum e, și vine Gipsy și ce crezi că zice: Ce părere ai? Mai bun ca mine!!! Atât! Înțelegi? Adică, omul care judecă lumea în funcție de el, raportată tot timpul la el. Formidabil!… Am auzit după aceea despre el foarte multe lucruri care nu mi-au plăcut; mi-a părut rău! Am întrebat: Gipsy i-a lins în c... pe cei de la putere? Da, a mers foarte departe! Dar nu o făcea conștient! Dacă tu îi dădeai lui Gipsy șansa să-și facă meseria, Gipsy călca pe orice! Nu că era rău! Nu se uita pe unde calcă! Nu-l interesa! I s-a dat ocazia să-și facă mendrele în arhitectură, pentru că a luat un vocabular care era la modă, care convenea atunci aici.

G.T.: Ai spus înainte că Gipsy era așezat etanș în lumea obsesiilor lui expresive. Un astfel de personaj nu poate prelua nimic de nicăieri. Lucrurile par să se fi aranjat mai curând după voia întâmplării: s-a observat că expresionismul lui Gipsy putea servi de minune discursului ideologic din epocă așa că i s-a dat feu vert să facă ce vrea. Iar el a profitat fără mari eforturi de pliere.
D.S.H.: Exact! Gipsy a văzut în asta ocazia să iasă la lumină, deși el nu căuta publicitate. Și eu cred că nici nu și-a dat niciodată seama că, de fapt, cânta în strunele unei puteri care era așa cum știi că era. Gipsy era complet paralel cu realitatea. Să-ți povestesc o întâmplare. Am fost odată cu el într-o audiență la un minister. Și ne-am dus noi - Tudor, cu mine și cu Gipsy - cu un Fiat pe care îl cumpăraserăm împreună, Tudor și cu mine: un Fiat 600 gri. L-am dus pe Gipsy la poarta ministeriului, am intrat și apoi, când să plecăm, Gipsy se repede la prima Volgă mare, neagră și zice: hai, haideți să mergem! Gipsy nu era pe lumea asta! Măi, Gipsy, zic, nu-i mașina asta, e ailaltă! - A, da!
Da... Foarte multe lucruri importante îi scăpau. Lucruri de conveniență, de politețe, pe care orice om le face din bună creștere, lui Gipsy îi scăpau total. Că nu-l interesau, nu-l interesau deloc! Și de asta mi se pare mie că, în momentul în care i s-a oferit acest vehicul, pe care el a încălecat ca pe un cal alb, restul nu l-a mai interesat. Că slujea o cauză proastă sau că era aliat cu dictatura sau, pur și simplu, nu-l interesa! De asta spun că e greu de condamnat.

G.T.: Asta e foarte discutabil! Oricum, Gipsy a fost și foarte contestat de breaslă, nu-i așa?
D.S.H.: Foarte contestat! Foarte mulți au încercat să îl împiedice și, dacă vrei, e ușor de înțeles de ce: deranja foarte multă lume, tocmai prin comportamentul lui. El era buricul pământului. Gipsy era omul care se plasa în centru și totul gravita în jurul lui. Nu era conștient agresiv, dar era foarte agresiv. Nu era rău, ți-am mai spus, dar făcea destul rău. Era un om de suflet, foarte generos, extraordinar! Dădea orice, dădea și ce n-avea! Înțelegi? Foarte generos… n-a avut niciun ban, niciodată. N-a avut niciodată nimic, știi? Dădea totul, însă cerea așa de mult, că lumea îl considera deranjant. El așa era. Era un tip pe care, cum îți spuneam, îl iubeai sau nu. Și tot ce făcea el - pictura, că îi plăcea foarte mult să picteze, muzica - era un meloman - ș.a.m.d., tot ce făcea era adiacent, de fapt, unui singur scop: arhitectura lui. Aproape că nu avea niciun interes care nu era legat, într-un fel sau altul, de ce făcea el: arhitectura lui.

G.T.: Discuția în termeni morali ar putea fi foarte lungă. Eu mă refeream, însă, la faptul că el a fost contestat stilistic, pur și simplu! Pentru că făcea arhitectură cu referințe naționaliste, într-o vreme în care stilul internațional era deja din plin acceptat în Vest și când generația voastră făcea eforturi să poată produce și aici măcar o briză de schimbare în expresivitatea generală a arhitecturii, chiar și numai pentru faptul că asta ar fi putut fi un semn că Estul și Vestul - lumi atunci disjuncte - pot comunica măcar în lumea formelor. Dar nu era numai asta, evident. Iar moderniștii, pro-moderniștii, nu înțelegeau în condițiile acelea că cineva poate să facă arhitectură cu decupaje populare din convingere, nu la comandă, într-o perioadă în care existau, cel puțin ca principii spațiale și ca limbaj, Le Corbusier, Mies, Neutra și apoi Nervi, Fuller etc.12
D.S.H.: De fapt, știi cum a fost? Gipsy își crease un vocabular al lui, complet detașat de toate curentele și influențele care se vehiculau în perioada aceea, un vocabular apreciat de unii, contestat de alții. Foarte mulți l-au copiat: tot felul de suveici, tot felul de balcoane curbe, un formalism simplist, superficial. Îmi aduc aminte că și eu am făcut la Suceava sediul Societății de Electricitate care bineînțeles că-i un gipsysm cu tot felul de lucruri. Însă mult mai puțin decât aș fi putut! Pe vremea aceea eram ocupat cu Piaget, cu filozofia, citeam foarte mult și încercam o detașare. Dar Gipsy era prea tare, prea prezent, mai ales pentru noi, care îl puteam urmări pas cu pas.
Și, deși avea obsesia asta cu decorația, despre el se poate spune că era un impunător! Afară de faptul că era un manipulator în spațiul interior. Dacă te uiți, proiectele lui, casele lui nu sunt frumoase în sensul proporțiilor, în sensul vederii de ansamblu. Gipsy te cucerește când intri. Gipsy a fost un creator de spații în negativ. Foarte român, să știi! Gipsy este fermecător când ești înăuntru, când ești în spațiu, când începi să-l consumi, când mergi în sus, în jos, te plimbi pe scări, când ai toată perspectiva deschisă, când ești aproape de detaliu, până când, la un moment dat, am mai spus-o, devine sufocant. La un moment dat, vrei să ieși! Exuberanța asta barocă, de multe ori inutilă, cu elemente care vin și te învăluie, te agresează ca un praf în ochi. Era și caracterul lui cumva așa! Gipsy te lua de mână, te ținea, se uita la tine, te pătrundea cu ochii, ca să participi cu el, acolo, deși participai în lojă, invitat, nu participai la lucru cu Gipsy! Numai el făcea totul, pe tine te țintuia pe loc, dar te ținea cu ceva, nu știu cu ce te ținea. Avea charismă, știi?

G.T.: Ce personaj, ce personalitate!
D.S.H.: Da, foarte interesant, foarte interesant! Forța asta pe care o avea la lucru și, pe de altă parte, o anumită fățărnicie a lui, o anumită versatilitate, cred că l-au ajutat foarte mult să reușească în vremea aceea.
Și mai avea ceva Gipsy! Era îngrozitor de cabotin, de fanfaron: avea faze când vorbea păsărește, spunea tot felul de lucruri, voia să impresioneze, voia să placă, să te cucerească cu orice preț. Avea, uneori, un râs fals și foarte caraghios cu care cred că încerca să ascundă ceva ce nu era în regulă.
Și mai avea și tot felul de idei originale: își punea cravata așa, petrecută, nu-și făcea nod. Și totul era, evident, o fanfaronadă, totul părea voit, toată prezentarea lui - un fel de Berthold Brecht, dacă vrei. Era ca un actor care își lua mereu câte un rol, ca să fie mereu în centrul atenției. Făcea orice pentru asta.
Iar noi, bineînțeles, pentru că ne simțeam îngrozitor de dominați, îi căutam defecte, căutam să-l contracarăm cumva, mai ales că știam de modernism și toate astea. Și îi găseam defecte: că nu-i sincer, că face una și spune, de fapt, alta, și că nu se vede deloc în felul lui de a face arhitectură care-i funcțiunea. Știi, Gipsy n-a făcut niciodată arhitectură funcționalistă. Absolut deloc, absolut deloc! Avea o tramă într-o parte, făcea altceva înăuntru, era totul ca într-un vis, cum să spun eu, o narațiune.

G.T.: Era un expresionist?
D.S.H.: Da, se poate. Nu știu unde poți să-l încadrezi pe Gipsy, că el și-a construit vocabularul lui propriu. Nu am găsit, și am căutat mult în lumea asta, să văd dacă mai sunt și alții ca el. Nu sunt! Foarte mult îmi place Plecnik13, foarte mult îmi place Gaudi14, Jujol15 are și el un farmec anume, este catalan și are, tot așa, o inflație de detalii și poezie, este chiar mai liric decât Gaudi, dacă vrei. Dar Gipsy era o oală enormă care fierbea tot timpul și făcea aburi, și din ea ieșeau tot felul de minuni!
Și așa a rămas până la sfârșit, de-asta spun că e greu să-l judeci, pentru că el era fundamental așa! Treizeci de ani mai târziu, când am venit în juriul pentru București 2000 și am fost aici cu Sarah Topelson, care era președinta Uniunii Internaționale a Arhitecților, am fost la Gipsy, la Suceava și l-am văzut pe Gipsy luând-o pe Sarah de umeri, cum ne lua pe noi, și nu a mai lăsat-o pe femeia asta până n-a văzut tot ce a vrut el să-i arate: în biserică, cum intri, cum cobori, ca să te facă mic, să te apleci, ce înseamnă perspectiva aia, ce înseamnă Răsăritul... Și știi ce mi-a zis ea după-aceea: Domnule, dar tipul ăsta te amețește, ți se insinuează în minte, intră în tine! Ăsta era Gipsy!

G.T.: Dar voi, care veneați din școală, care mai văzuserăți prin reviste ce se petrecea în lume, cum reușeați, totuși, să vă împăcați cu felul lui de a face arhitectură?
D.S.H.: Da. Țin minte că venisem la Suceava cu ecourile astea din școală, cu constructivismul, sinceritatea în exprimare, ce-i în fațadă e și înăuntru etc. Gipsy era cu totul altfel. Cu lumea lui de Goya, de păsări negrecare invadau, bântuiau totul, cu poveștile, cu ceramica de Marginea, cu Voronețul, cu sfinții, cu decupajele populare, cu totul amestecat, a reușit să ne subjuge! Și mai era ceva despre care am mai spus: era abilitatea lui enormă de a desena, de a desena în mic cu care iarăși ne copleșea. Dacă te uiți foarte bine la casele pe care le-a făcut Gipsy, totdeauna este detaliul cel care domină. Știu că, la un moment dat, mi-am zis deodată: Doamne, ce universuri diferite! Și-mi dau foarte bine seama acum, după treizeci și ceva de ani, că atât de mult m-a influențat prin forța lui, că mi-a trebuit foarte mult, conștient, să mă detașez de obsesia detaliului. În schimb, relațiile de spațiu, spațiul care curge, care se înlănțuie, pentru asta i-am rămas totdeauna foarte îndatorat! Mi se spune că fac spații interesante, că spațiile mele sunt foarte greu de filmat. Mulți critici spun că itinerariile mele sunt chiar greu de fotografiat. Asta vine, cumva, de la spațiile lui Gipsy, totdeauna diagonale, cu vederile dinamice, cu surpriza, cu transparența lor. Dar am căutat foarte mult să mă țin la distanță de subjugarea tiranică a detaliului. Deși mi se spune, totuși, că le înnebunesc și eu destul pe toate! Așa că omul ăsta m-a pus pe o anumită linie. Mi-a dat foarte mult! Când am plecat la un moment dat, sufocat.

G.T.: Ai ajuns, deci, și la momentul de saturație ?
D.S.H.: Da, da, sigur. Știi povestea cu Brâncuși, cu Rodin. Știi că la umbra stejarului nu crește nimic! Gipsy sufoca tot! La un moment dat, Tudor se răzvrătise, nu mai suporta. El era arhitect făcut de taică-su. Săracu’ Tudor n-avea nimic de arhitect, el era artist! Și suferea mult, voia să iasă de sub aripa lui Gipsy, pentru că, în arhitectură, totul i se părea mai puțin, mult mai puțin interesant. Eu păream să fiu arhitectul pentru că păream mai sensibil la discursul lui Gipsy. De aia Gipsy era mai înclinat către mine, pentru că eu, într-un fel, marșam.

G.T.: Da, înțeleg! Și cum te-ai desprins?
D.S.H.: Am plecat! Din ziua în care am plecat, Gipsy nu mi-a mai vorbit.

G.T.: S-a supărat că ai plecat?
D.S.H.: Nu cred că supărare se poate numi! Dar, pătimaș cum era, cred că a suferit foarte mult. Gipsy nu s-a supărat, Gipsy nu s-a supărat pe mine niciodată. Gipsy nu mi-a făcut niciodată vreun reproș! Niciodată! Vedeam cum îi cădeau sprâncenele, așa, și se făcea negru tot. Niciodată, însă, nu mi-a reproșat nimic și niciodată nu mi-a arătat nimic care să semene a supărare. Când am venit pentru București 2000, am făcut cu toți cei din juriu o excursie la Suceava. Era și Șerban Cantacuzino de la Londra. Am fost la Gipsy, cum spuneam. Foarte interesant: Gipsy s-a purtat cu mine ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat! Mi-a adus aminte de tot felul de lucruri: Ții minte banca aia pe care am făcut-o împreună? Ții minte toate ceramicile de la Marginea? Tot ce colecționasem! Și ne-am dus împreună la Moldovița și am aprins, în pridvor, două lumânări: una pentru Viki, una pentru Tudor. De asta spun că Gipsy nu s-a supărat.

G.T.: Poate că i-ai lipsit pur și simplu. În fond ai fost pentru el aproape ca un fiu.
D.S.H.: Asta da! Asta am crezut și eu! Deși toate scrisorile pe care mi le trimiteau de la Suceava erau scrise de Viki. Și mi-a scris Viki până în ajunul venirii mele. Îi invitasem la Montreal pe amândoi: veniți la noi, vă plătesc eu drumul, tot. Viki mi-a răspuns: Sunt foarte bolnavă, nu mai pot... Gipsy n-a scris niciodată!

G.T.: A fost, probabil, foarte marcat de ruptura asta, Dar el ar fi trebuit să știe că asta e o relație firească între maestru și discipol. La un moment dat, discipolul se desprinde. Trebuie să se desprindă pentru că, altfel, cade în manierism, devine mimetic. E obligatoriu să plece, ca să-și găsească propria lui cale. Oare să nu fi înțeles el asta?
D.S.H.: Ba da, dar el, cum era un om atât de pătimaș, a văzut plecarea mea ca un fel de trădare.

CANADA

G.T.: De ce ai plecat din țară, nu te mai întreb. Dar cum ai ales Canada, cum ai ajuns acolo?
D.S.H.: Terminasem școala în ’61, asta a fost în ’70. Deci, aveam 10 ani de când terminasem facultatea, făcusem ceva, lucrasem, fusesem la Suceava cu Gipsy, învățasem mult. Apoi am lucrat la Camera de Comerț doi ani de zile. De fapt, mărturisesc acum că am lucrat la Camera de Comerț, tocmai cu gândul să fac rost de un pașaport de serviciu, pentru ca, în momentul în care am să cer pașaport turistic, să fie aprobat. Era una din puținele formule posibile ca să faci rost de pașaport. Apoi, de acolo am avut ocazia să călătoresc. Am fost în Franța, în Germania, în Maroc, deci am văzut. Prietenii mei plecaseră deja: Vol Pastia plecase, Nichi plecase.

G.T.: Care Nichi?
D.S.H.: Nichi Perianu. Nichi Perianu a fost asistent la Doicescu. Plecase. Vol Pastia, asistent la Doicescu, plecase. Și eu eram asistent la Doicescu16 și-am plecat și eu.

G.T.: Cum așa? Toți asistenții lui au plecat? Ce să înțelegem din asta?
D.S.H.: Avea mână bună! De ce? Doicescu era un charmeur, vorbea frumos și totdeauna îți spunea povești încântătoare de prin locurile pe unde mergea, îți trezea într-un fel, dacă vrei, curiozitatea. Dar dincolo de curiozitate a mai fost și un fel de spirit de turmă. Fiecare crede că, dacă se îndreaptă prietenii într-o anumită direcție, de acolo vine fericirea. Și-apoi, cred că da, era dorința de a face cu adevărat meserie. Aveam un colectiv în școală, cu patru băieți care mi-au fost mie studenți: Radu Vincentz, Mihai Plăeșu, Petre Marinescu și Vladimir Slavu. Ne-am hotărât să plecăm toți. Și începusem de atunci să facem planuri, și planurile noastre erau… se învârteau în jurul statisticilor ONU. În vremea aia, Canada era pe locul doi după America - țara care avea cel mai mare produs brut și venit pe cap de locuitor. Era o țară foarte bună. Și-am făcut noi niște socoteli, ce să alegem, între Canada, Australia, Noua Zeelandă și America - Canada fiind, de fapt, țara cea mai lansată în construcții.

G.T.: Deci ai vizat Canada chiar de la început?
D.S.H.: Sigur că da! Și-am plecat. Ne-am oprit la Paris. Și la Paris, când am ajuns, am făcut cerere și pentru Canada, și pentru America. Eu am fost acceptat la amândouă și am ales Canada. Am plecat, deci, prin Iugoslavia, Austria, Germania, Franța. Intenția noastră afost clară de la început: continuăm să lucrăm - câștigaserăm deja câteva concursuri - și mergem pe rând în Canada pentru că este țara care ta-ta-ta, ta-ta-ta… Dar ei n-au mai venit. Au rămas la Paris. Radu Vincentz s-a oprit la Paris, Petrache Marinescu tot la Paris.
Planul meu fusese simplu: pe unde mergeam în delegație, lăsam niște bani și lăsam și reviste în care aveam publicate proiecte, ca pe urmă, odată ajuns dincolo, să am ceva de la care să plec. Banii îi lăsasem la Perianu și băieților care erau deja acolo și nu aveau bani. Să-ți spun cum îi adunam: în delegații mergeam la hoteluri care aveau în preț și micul-dejun. Mâncam o dată pe zi și cu asta la revedere! Așa nu mai cheltuiam banii pe care îi aveam, diurna. Asta a fost, deci! Așa am ajuns în Canada, țara nouă, țara care avea nevoie de construcții și țara care, pe vremea aia - la Toronto, unde am ajuns - avea cel mai mare procentaj de construcții pe cap de locuitor din lume. Construiau ca nebunii! Ceea ce n-am știut eu, însă, atunci, a fost că, în momentul în care te apuci să construiești, proiectele sunt deja făcute! Deci, eu, când am ajuns acolo, se construia foarte mult, dar proiectele erau făcute. Așa că, mă rog, am avut de lucru, am găsit de lucru, dar am stat acolo, la un birou de arhitectură și am cam desenat tot. Ca fiecare care își face ucenicia. Adică, intri într-un birou și o iei de la coadă.
Și îmi aduc aminte, când am plecat de la Paris și m-am dus la Toronto, mi-am dat seama că, de fapt, Toronto era un oraș de complet alt nivel, un oraș neinspirat, pe care l-am resimțit ca pe o închisoare. După un an de zile, m-am dus la Montreal. Montreal era un oraș, vezi-doamne, latin, care, însă, după criza din octombrie 1970, ajunsese și el, deja, într-un fel de declin. Adică am ajuns la Montreal, după ce trecuse perioada lui de glorie.

G.T.: Așadar, nu ai ajuns într-un moment bun?
D.S.H.: Nu! Și de atunci până acum, Montrealul este în stagnare din cauza clasei politice și a separatismului. Și mi-am dat seama că tot timpul, în perioada asta de acomodare, în care începusem să mă lansez puțin, tot timpul eram sub influența lui Gipsy. Adică nu puteam să mă deschid și să devin cu-adevărat eu însumi în ceea ce făceam.

G.T.: Și, totuși, ai reușit să fii până la urmă tu însuți și nu sosia stilistică a lui Gipsy, pe pământ canadian. Cum ai făcut?
D.S.H.: Știu și eu ce să zic? Fiecare își are un drum al lui. Nu sunt neapărat foarte tare. Caut și eu drumul în stânga, în dreapta. Evident că te duci undeva și vezi o lume. Am stat la Paris, am văzut o lume. Am mers în Canada - America de Nord - e o lume! Ți-o amintești pe a ta, faci tot timpul comparații, chiar fără să vrei. Îți dau două exemple interesante: am făcut la est de Montreal o biserică pentru Mănăstirea Saint Benoît du Lac - o mănăstire catolică, de benedictini. Și m-am dus acolo și m-am uitat la ei - catolici - și mă gândeam: eu, ortodox, vă privesc dinafară și doar eu pot să vă văd cum sunteți de fapt. După cinci ani de lucru și multe ședințe de doctrină și de liturghie catolică - discutam mereu cu un oblat al lor care lucrase cu Marcel Breuer - după cinci ani de eforturi de a izola înăuntrul meu ortodoxia și de a găsi cea mai bună expresie a spațiului catolic (ce frumos vorbește Blaga despre asta!), mi se spune la un moment dat: Domnule, dumneavoastră - on vous aime beaucoup - ne aduceți ceva din mistica bizantină! Și eu care tot timpul m-am ținut ca nu care cumva să „bizantinesc” ceva și uite, până la urmă tot am făcut-o! Înțelegi?
După aceea, am construit un muzeu în Montreal. Și, la deschidere - mă rog, s-a făcut mare festivitate - sunt prezentat unui critic de artă din Franța: Monsieur Hanganu, monsieur Cutare... N-am scos niciun cuvânt, niciun cuvânt, ca să mă vadă că am un accent sau ceva. Și se uită omul ăsta la mine, se uită la clădire și zice: Monsieur, vous n’etez pas d’ici. - Cum așa? zic. - Se vede din arhitectura dumneavoastră! Nu sunteți de aici!

G.T.: Cum a știut asta? La ce s-a uitat? La spații?
D.S.H.: S-a uitat la muzeu! Andrea Branzi, care îmi este acum prieten foarte bun, când a venit la Montreal și l-am cunoscut, intră în birou, se uită la mine și zice: Tu nu ești născut aici! Și nu cred că e figura în sine! E ceva dincolo de asta! Adică, e undeva, dacă vrei, în toată dezvoltarea asta, în tot ce faci, e ceva care te depășește, e ceva asupra căruia nu ai control și care cred că ține de locul unde te-ai născut, de ce porți în tine. Porți în tine, foarte în adânc, un fel de pecete a locului în care ai venit pe lume, ceva care răzbate în tot ce faci. Am încercat să mă debarasez, am încercat să atenuez, dar tot iese pe undeva. Și, foarte interesant, mi-au spus mulți acolo, mi-au spus foarte mulți: V-am ales, pentru că dumneavoastră aveți o altfel de înțelegere a spațiului și a timpului. Se vede că ești european, se vede că ai altceva. Cultura e diferită, e altfel înțelegerea istoriei, înțelegerea rolului istoriei, cunoașterea istorică, atitudinea pe care o ai, totul e altfel. Și, evident, când traduci asta în forme și în spații, ei bine, probabil că rădăcinile se simt. Nu se poate altfel! Nu se poate altfel! Cred că de-aia am și avut succes în timp, pentru că le-am arătat acolo ceva ce ei nu aveau!

G.T.: Cum a fost totuși, adaptarea la o complet altă cultură, altă lume?
D.S.H.: Diferența, diferența dintre o lume și alta poate fi resimțită ca o traumă foarte mare. Tot timpul te chestionezi. Eu nu o să vreau niciodată, și asta o spun foarte sincer, să mă identific cu cultura de acolo. Deși sunt multe similarități, nu am vrut niciodată să mă identific. Și de asta mi-am dat seama acum vreo 3-4 ani de zile: că nu vrei, nu poți! E o rezistență ca și cea față de baseball, de fotbal american, față de tot felul de lucruri care nu sunt ale tale și față de care ai tot timpul rezerve. Nu le poți asimila! Asta cred că, de fapt, mi-a ajutat foarte mult!

G.T.: Ce rol simți tu că a avut școala în tot ce ai realizat?
D.S.H.: Ți-am mai povestit ce mult mi-a folosit educația asta clasică pe care mi-a dat-o școala, cu grecii, cu romanii, Renaissance, barocul. Totul a rămas, toate casele mele sunt structurate în bază, câmp, cornișă. În toate, indiferent cât de moderne ar fi, citești asta! Și, sigur, în particular, ceea ce am învățat de la Gipsy, influența lui în manipularea spațiului, a proporțiilor, a fost fundamental! Adică, este, undeva, o continuitate din care cred că se poate identifica locul în care te-ai născut, cultura cu care te-ai hrănit și, după aceea, bineînțeles, educația pe care ți-a dat-o locul unde te-ai format - școala.

G.T.: Dacă ar fi să tragem o concluzie...

D.S.H.: Dacă ar fi să tragem concluzii, am ajuns arhitect printr-o întâmplare. A fost întâi mătușa mea - care mi-a arătat direcția - și-apoi Gipsy - care m-a învățat, de fapt, ce înseamnă arhitectura. Dacă n-ar fi fost Gipsy, rămâneam foarte frumos un om normal și nu m-aș fi chinuit. Dar el mi-a transmis, știi, un fel de virus, cum spun fetele mele. E ceva aici, nu știu...
Ca să vezi ce înseamnă să fii profesor, mentor. Un profesor este cel care transmite studenților tocmai dedicarea asta, lipsa de indiferență față de obiect. Or, ăsta e un cuțit cu două tăișuri! Cumva trist, într-un fel, în toată istoria asta e știi ce?
Să-ți mai spun o scurtă poveste, ca să închei: ajung acasă seara și suntem la masă, fetele amândouă și cu mine. Anca face de mâncare și fetele încep să povestească ce-au făcut la școală. Și, la un moment dat, una dintre ele îi spune celeilalte: Tu nu vezi că nu te ascultă ? Mă uit la ele… și în capul meu sunt în continuare spații și planuri și… mă uit la ele și... nu le văd! Cum poți să te desprinzi de toate astea care înseamnă, de fapt, arhitectura? Nu poți! Și vii acasă și le aduci în casă, și le aduci în pat, și le aduci în baie... Și nu e în regulă... pentru că, la un moment dat, devii atât de dependent! Trăiești cu asta, pentru asta, și nimic nu te mai poate ajuta să scapi... Da! Mă tem însă că nu există ieșire...

Țucu Hanganu povestește concentrat, absorbit în sine, navigând într-un ocean de amintiri care este doar al său. Din când în când mă cercetează cu privirea și mă întreabă dacă înțeleg: vrea să fie sigur că mesajul ajunge la mine întreg și exact. Pare că ar putea vorbi astfel zile în șir. Pe chip i s-a așternut o netezime, o pace care te face să înțelegi că pariul său cu arhitectura, așa anevoios cum va fi fost, e câștigat deja cu asupra de măsură. De fapt, el nu mai caută de mult ieșirea din labirint: e prizonier de bună voie în lumea de forme și simboluri căreia i s-a dedicat - sigurul loc în care se simte cu adevărat acasă.

NOTE

1. Nicolae Porumbesu (1919-1997) - arhitect și urbanist român deosebit de prolific, de orientare naționalistă, foarte personală.
2. Laudatio Dan Sergiu Hanganu - festivitatea de decernare a titlului de doctor honoris causa al Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” București, 1999.
3. Emil Barbu Popescu - zis Mac -, arhitect, rector al Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” București, 2000-2008, președinte al universității din 2008.
4. Mario Botta - celebru arhitect elvețian contemporan (n. 1 aprilie 1943, Mendrisio).
5. Philip Johnson - arhitect, peisagist, teoretician și istoric de arhitectură american (1906-2005).
6. Maria Vaida Porumbescu - arhitect, soția lui Gipsy Porumbescu.
7. Henri Ciriani - arhitect francez contemporan, de origine peruviană (n. 1936 - Lima).
8. Frank Lloyd Wright (1869-1959) - arhitect american, figură centrală a mișcării moderne.
9. Sir Robert Hogg Matthew (1906-1975) - arhitect britanic de orientare funcționalistă.
10. Marcel Breuer (1902-1981) - arhitect american de origine maghiară, promotor al modernismului, cu realizări excepționale în domeniu designului de interior.
11. Charles Edouard Jeanneret, zis Le Corbusier (1887-1965) - arhitect, urbanist, designer și teoretician de arhitectură, francez de origine elvețiană, personalitate fundamentală a culturii mondiale, cu contribuții decisive la instaurarea modernismului și funcționalismului la începutul secolului al XX-lea, în Europa.
12. Arhitecți inovatori ai secolului al XX-lea.
13. Josip Plecnik (1872-1957) - arhitect iugoslav de orientare expresionistă.
14. Antoni Gaudi Y Cornet (1852-1926) - arhitect spaniol foarte original, adept al unei expresii naționaliste a arhitecturii.
15. Josep Maria Jujol i Gibert (1879-1949) - arhitect spaniol, discipol și colaborator al lui Gaudi.
16. Octav Doicescu (1902-1981) - arhitect român foarte cunoscut.

Sumarul Revistei ARHITECTURA, NR.6/2017-1/2018
POST-RESTAURARE