Post-restaurare, în cer și pe pământ

text: Irina POPESCU-CRIVEANU

„Ultimul Vulcan își va termina zborurile post-restaurare la finalul lui 2013”, aflu după ce prietenul meu Kazi mă roagă (astă-vară) să scriu ceva pe această temă și, ca tot omul, încep (iarna) întrebându-mă ce a vrut să spună cu asta.
Preiau aici tot textul știrii de acum cinci ani, singurul răspuns la interogarea - pe internet - a termenului „post-restaurare” - știre preluată de un site despre care, desigur, habar nu aveam până acum, dar al cărui nume îmi place: Resboiu. Romanian Military Portal.
Iacătă:
„Vulcan XH558 operat de către Vulcan to the Sky [a] efectuat mai mult de 60 de apariții la evenimente, inclusiv prezența în cadrul jubileului Reginei și se estimează că din 2007 încoace a fost văzut în zbor de peste zece milioane de oameni. La finalul sezonului următor se va încheia, din păcate, viața post-restaurare a avionului XH558 (s.n.), moment despre care dr. Robert Pleming, CEO al companiei deținătoare, a declarat:
«We are sure you are aware that all Vulcans have a finite safe flying life and that XH558 is already well beyond the hours flown by any other aircraft of her type.»
Pleming a detaliat câteva din necazuri: modificări la aripă - 200.000 de lire sterline, plus nevoia unor motoare de schimb care să fie ceva mai puțin utilizate - dar care sunt dificil de găsit și restaurat, reconstruirea unei roți… care ar costa circa 70.000 de lire sterline, dacă inginerii proiectanți ar fi găsiți:

«It is therefore with great sadness that we have told XH558’s supporters that we are planning for next year to be the last opportunity anyone will have, anywhere in the world, to see a Vulcan in the air.»

«I’d like to thank everyone who by the end of 2013 will have contributed to achieving six fantastic years of Vulcan displays since the restoration; it’s a remarkable achievement that many people said would be impossible. With the passionate and generous support of the British people, we returned an all-British icon to the sky and brought the excitement of engineering and aviation to new generations»” - a mai spus Pleming¹.

Știrea de mai sus cuprinde, sintetic, toți termenii problemei puse de Kazi: recunoașterea publică a valorii, efortul financiar, inutilitatea pe termen lung sau, mai degrabă, imposibilitatea de a prelungi foarte mult, în uz, viața lucrului restaurat. O perioadă, totul este posibil - cu câteva intervenții minimale, noi generații „beneficiază” de el. Ce se petrece apoi? Se închide ciclul. Mai mult nu se mai poate. Ar trebui investiții prea mari, atât de mari încât fac inutilă orice încercare și, chiar dacă, printr-un miracol, s-ar putea găsi asemenea sume, nu ar mai avea cine să facă lucrările. Tehnica și arta s-au pierdut, deja, de mult. Ce ne rămâne? Regretul, anunțat prin texte - necrologul este, și el, o restaurare efemeră.

Până când poate fi prelungită viața unui lucru și cum se comportă el în perioada de supra-viețuire?

Dacă ne gândim la canapeaua din casă, până când putem găsi materiale și tapițeri. Până când putem să ne permitem reparațiile. Canapeaua noastră, de pildă, a îmbătrânit. Totuși, pernele sunt din puf, arcurile sunt solide, arată civilizat. O ținem așa până ce vom găsi materiale bune și un restaurator care să se ocupe și de ea, deși valoarea sa artistică (sau istorică) nu justifică un tel effort. Deja costă mai mult să o reparăm decât să cumpărăm una nouă. Sigur, am încercat, dar nu mai există zegras (Seegras) și nici puf de cumpărat (și cu câlți afacerea devine de nesuportat). Nici tapițeri buni nu par să mai existe. Astăzi e mai greu decât acum zece ani, când domnul Voichin a refăcut-o. Înainte, se ocupa dl Ghica de toate ale noastre, dar a murit. De primul tapițer, dl Beck, nu îmi mai amintesc, dar tata spune că e îngropat în cimitirul din Șoseaua Giurgiului. A murit și domnul Voichin. Mai aștept. Doar canapeaua vine de la Mira, și pe ea a stat mama, și - în fond - încape într-însa o lume de sentimente (memorie vie), deci mă încăpățânez și o voi reface și, pentru o perioadă, mă voi simți mândră de a fi conservat învelișul unui lucru care poartă atât de multe, cunoscute de noi și de câțiva apropiați. Era să uit, la Revoluție a dormit pe ea, pentru câteva zile (sau săptămâni?), chiar Sandu, și amintirea celeilalte vieți, în care el era prietenul nostru, e - cumva - legată și de această canapea. Dacă o arunc, voi rămâne, cred, numai cu imaginea lui de după și mi-ar părea rău (deja memorie istorică?). Intuiesc, însă, că Ionică va judeca diferit problema: pe mama nu a cunoscut-o, pe Sandu nici atât și, în afara faptului că a contribuit major la degradarea ei, nu îl leagă prea multe de această canapea. Deși îi voi povesti una-alta, o va arunca, probabil, rapid. Tot ce sper este să îl văd că o înnoiește cu o canapea care să fie tot de bună condiție și care, în timp, să devină și ea un fel de monument istoric, cu tot cu partea (să-i spun identitară?)care o apropie destul de noțiunea de monument.
Alături de ea, niște fotolii. Mai vechi, mai bune. În cazul lor nu se pune (încă) problema înlocuirii, nu-i așa, doar valoarea lor (pentru istorie, pentru artă și pentru istoria artei) e mai mare decât în cazul canapelei. Echilibrul investiției e, încă, asigurat; norocul nostru. Apoi, fotoliile sunt mai mici - pot fi păstrate mai ușor ca suvenir - deci, pentru ele, am speranța încă unei generații în familie.
La acești termeni simpli, de avioane și canapele, se poate reduce și problema caselor și orașelor.

*

În mahalaua „Ceauș David” din București a existat o primă biserică, probabil că era de lemn, făcută în jurul anului 1700 de ceaușul David Corbea, ceauș spătăresc, trecut apoi în staff-ul lui Constantin Brâncoveanu și dispărut în misiunea unde îl trimisese țarul Petru cel Mare. Mare diplomat, ca să nu spunem spion. De la biserica lui David ceaușul se păstrează primele pomelnice, și astfel putem afla cui îi era recunoscător ceaușul și cine venea cu asiduitate la biserică. Funcțiunea era necesară în acest colț nordic de oraș și, apoi, fundațiile pioase sunt necesare oricum și oricui, astfel încât, la o jumătate de secol după pomenirea acelei prime biserici, logofătul Mihail Băbeanu a făcut - în mahalaua care păstra numele primului ctitor - o altă biserică, Biserica Icoanei. Apoi s-a călugărit și a făcut a doua biserică, a Hagiului.
Ce s-a petrecut cu prima, după moartea ceaușului și fuga probabilă în Rusia a familiei sale, nu se știe. Poate a fost vândută, ca alte biserici de lemn, și stă liniștită într-un colț de sat neștiut, poate a fost desfăcută și lemnele au fost folosite în alte scopuri, sau poate - lipsită de îngrijire - s-a istovit.

Între timp, Biserica Băbeanului se născuse în vecinătate, puțin înainte de 1740; era tot din lemn. Poate că avea același înveliș ca prima sau poate că nu, însă nu-i mai aparținea ceaușului decât cu locul și cu numele, purtând în ea credința noii familii de ctitori. Nu a trăit nici ea prea mult, câteva decenii, până când nepotul ctitorului a refăcut-o din zid, între 1784 și 1786, pe același loc. A doua biserică a Băbenilor o poartă pe prima în brațe, cele două biserici devin una singură, actul restaurării - rectitoririi - fiind și act memorial. Biserica nouă este monument ridicat Domnului, act de salvare a sufletului credinciosului său ctitor și, în același timp, monument ridicat primului Băbean și bisericii sale dintâi.
La rândul său, biserica nouă este restaurată, familia Băbenilor nepărăsind-o timp de două secole și prefăcând-o, atât timp cât le-a fost permis. Fără implicarea directă a ctitorilor, și-a pierdut ceva substanță; păstrează, însă, amintirea lor și tradiția descinderii ei din stirpea ceaușului David, chiar dacă faptul nu este tocmai sigur. Utilizarea sa neîntreruptă de la 1740 face din Biserica Icoanei încă un loc al continuității; prefacerile bisericii adaugă straturi de valoare care rezistă, chiar estompându-le pe primele.
Cu zidăria afectată și cu turlele prăbușite după cutremurul din 1838, e consolidată minimal în anii următori. O turlă de mici dimensiuni apare amplasată peste pronaos, începând cu chivotul din 1813. în 1866, în bugetul de cheltuieli necesare pentru refacerea bisericii, erau înregistrate sume pentru „… facerea a două turle ce sunt dărâmate spre a fi forma Bissericii în asemănare cu chivotul Bissericuii”, ceea ce - însă - nu a fost realizat, biserica fiind transformată, în 1872, de Alexandru Orăscu, care introduce o singură turlă în locul celor două, dărâmate, de peste pridvor. La 1889, după însemnate lucrări, biserica era, în sfârșit, „restaurată și zugrăvită din nou”, „fiind pusă pe rangul bisericilor celor dintâiu din capitală”. Mai târziu, turla scundă de deasupra pronaosului a fost demolată (probabil în 1927), bolta care acoperea spațiul fiind reconstruită din paiantă la o cotă mai joasă decât cea originală².
La sfârșitul anilor 1930, intră în scenă Comisiunea Monumentelor Istorice; odată cu aceasta, apare problema restaurării picturii de secol XVIII, nerealizată până la cutremurul din 1940, când biserica „suferise răni foarte grave”. Punerea în siguranță a fost urmată de lungi discuții - în rol principal, Horia Teodoru - în care se punea problema desființării turlei Pantocratorului (din cauze structurale) și restaurarea științifică a bisericii, cu refacerea bolților pronaosului etc. în 1942, antreprenorul realizează lucrările fără supravegherea delegaților Comisiunii, îndepărtându-se în anumite puncte față de poziția acesteia, cel mai important punct fiind refuzul său de a desface turla cea mare.
Parohia, certată de Comisiune, își asumă continuarea lucrărilor. Horia Teodoru stabilește opțiunile majore de restaurare în perspectivă; în sfârșit, în august 1948, Parohia anunță intenția de a iniția restaurarea bisericii: „De data aceasta, biserica se găsește în perspectiva fericită ca un mare binefăcător să restaureze pe cheltuiala sa proprie - aproape în întregime - pictura bisericii”; nu a mai apucat să o facă. Noi memorii ale Comisiunii se succed, încheindu-se cu un referat al aceluiași Horia Teodoru din luna octombrie 1948, adică de acum aproape 70 de ani, când Comisiunea Monumentelor Istorice își pierdea calitatea de organism de decizie în domeniul evidenței și protecției monumentelor istorice³. Povestea anilor următori este cunoscută, iar destinul binefăcătorului (rămas anonim) e ușor de bănuit.
Restaurarea picturii de secol XVIII a fost inițiată după mai bine de jumătate de secol, în 2010, fără însă ca lucrări de restaurare a elementelor de zidărie să fie realizate. Restaurarea Bisericii Icoanei după programul stabilit de Horia Teodoru în anii 1940 așteaptă încă timpuri mai bune pentru că, între timp, în patria noastră, restaurarea a căzut și ea în uitare. Pentru că e oneros, pentru că nu mai sunt meșterii d’antan, pentru că nu mai are cine să își dorească să o restaureze așa cum se cade.

Rămânem în aceeași curte, a Bisericii Icoanei, unde - alături de biserică - au funcționat, de la 1740, chilii pentru „femei sărace, obraze mai alese sau călugărițe”, construite de Mihail Băbeanu și chilii pentru cei „streini, bolnavi ce vor năzui la ajutorul sf(i)ntei Icoane”, construite de nepotul său, Panait. Găzduirea în azil a femeilor sărace - și, mai cu seamă, a preoteselor și călugărițelor - a durat până la începutul secolului al XX-lea; viața acestora se desfășura în mod similar vieții monahale. Funcțiunile spitalicești au avut o existență paralelă în același interval, iar astăzi sunt pierdute. Locuirea socială a persistat până astăzi, în unele dintre clădirile bisericii șezând oameni nevoiași, iar într-o clădire construită pe un teren vândut de biserică funcționează un azil de bătrâni; terenul reprezintă o parte a fostului cimitir al bisericii. Tradiția școlii de pe lângă biserică, atestată aici la 1783, se continuă prin școala ridicată, pe terenul de peste drum, de Ion Mincu⁴.
Viața monahală de pe lângă Biserica Icoanei s-a întărit odată cu construirea, la 1834, de căminarul Mihalache Darvari, a unei noi biserici, pe un teren cedat de Băbeni, parte a aceluiași vechi cimitir. Așezământul familiei Darvari, înrudită cu Băbenii, a funcționat ca schit de maici între 1835 și 1864, când - după interzicerea mănăstirilor din oraș - călugărițele au fost mutate la Pasărea, apoi ca schit al călugărilor de la schitul românesc Prodromul de la Muntele Athos, între 1869 și 1959, când a fost iarăși desființat, iar biserica a devenit filială a Parohiei Icoanei; schitul a fost redeschis în 1996. Biserica, zisă „Cimitirul Icoana”, a fost - la rândul ei - reconstruită, la 1933-1934, de arhitectul Gheorghe Simotta.
La 1902, în urma surpării zidului schitului dinspre strada Păcii (azi Schitul Darvari), primăria emite „autorizațiunea” pentru împrejmuire „cu zăbrele de lemn date la rindea și vopsite cu colore de ulei, așezând bulumacii și stinghiele în interior”. Epitropia „Cimitirul Icoana” declară, însă, că va face „tot” zid de cărămidă, „spre a păstra aspectul de schit a mitocului”⁵.
În aceeași curte a bisericii a construit case arhiereul Neofit Ierapoleos, „din niamul Cambanis după insula Andros” și venit aici, probabil, de la Mănăstirea „Sf. Sava”, în legătură cu epitropia Sf. Mormânt din țara Românească. În casele sale „cele mari”, lăsate la moartea sa (din 1847) bisericii, a orânduit să locuiască stareța schitului înființat de familia Darvari. După 1864 însă, schitul fiind părăsit de călugărițe, casele au fost ocupate de chiriași ai bisericii; către sfârșitul secolului, personalitatea sa era deja confundată cu cea a mitropolitului Neofit al II-lea Geanoglu, iar dispozițiile sale testamentare, uitate. Mormântul arhiereului se găsește în curte și, încă, se poate citi. Nu e îngrijit, semn că și-a pierdut rostul, iar clădirea a devenit casă parohială, înnoită și ea pe alocuri.
Alt strat istoric se suprapune bisericii. Generalul Ioan Odobescu (18793-1857), căruia istoriografia perioadei comuniste i-a creat imaginea nefastă a înăbușirii Revoluției de la 1848, are mormântul în fața bisericii. Alături, în cimitir, au fost îngropați (printre alții) revoluționarul Marin Serghiescu și părinții lui Nicolae Bălcescu.

Mormântul generalului a fost restaurat în 1939, cu aprobarea Comisiunii Monumentelor Istorice, de antreprenorul Zaharia Giovanni din București, „după un deviz alcătuit de Dl. Architect Balș și sub a sa supraveghere, cu cheltuiala urmașului Generalului, Domnul C. Odobescu, avocat în București”⁶.
Un gând pios al unor contemporani i-a făcut, de curând, să vopsească (în ton) coiful și medalioanele.
*
Aspectul de schit al mitocului persistă, în ciuda intervențiilor recente⁷. Aspectul ctitoriei Băbenilor de la Icoana nu este asemănător chivotului, dar ar putea deveni, câtă vreme va mai dăinui biserica.
S-ar putea, deci, readuce într-o formă nouă, similară celei vechi, care va deveni la rândul său veche și ar putea fi, după un timp, transformată cu materialele ieftine ale zilei viitoare sau cu cele mai de preț. Ar putea fi „refăcută din nou”, dându-i-se alt chip cioplit și - poate - alt chivot. Până apare noul binefăcător, însă, bisericii trebuie să i se păstreze povestea, adică reputația.

NOTE
1. http://www.resboiu.ro/ultimul-vulcan-isi-va-termina-zborurile-post-restaurare-la-finalul-lui-2013/
2. Diverse acte referitoare la Biserica Icoanei. Vezi Irina Popescu-Criveanu, Horia Moldovan, Biserica Icoanei, București: Editura Cuvântul Vieții a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, 2013.
3. Arhiva Institutului Național al Patrimoniului (INP), fond CMI, dos. 79 (1922-1948), Biserica Icoana - București.
4. Irina Popescu-Criveanu, Horia Moldovan, ibid.
5. ANDMB, fond PMB Technic, dosar 6/1901. Preoții Bisericii Icoanei și vecinii s-au opus refacerii zidului masiv, cerând a se impune grilaj [european], solicitare căreia nu i s-a dat curs.
6. Arhiva INP, loc. cit., f. 10 și 11 (pe baza referatului arh. Horia Teodoru).
7. În 2000, clopotnița a fost demolată și reconstruită într-un amplasament nou; o parte a zidului către stradă și casa egumenească (ulterior, casă parohială) au fost demolate și s-au construit case egumenești și un paraclis (proiecte al arhitectului Nicolae Vlădescu).

Sumarul Revistei ARHITECTURA, NR.6/2017-1/2018
POST-RESTAURARE