Dosar tematic

Arhitecți și comunități

text și foto: Augustin IOAN

Biserică din lemn construită în 2003 de Fundația Habitat și Artă în România la Muzeul Satului Vâlcean, Bujoreni Autori: sculptorul Alexandru Nancu și arh. Augustin Ioan

Click for English version

Dragi colegi mai tineri, să îmi iertați tonul sfătos, care mi-a venit odată cu vârsta. Dar, la o asemenea temă, simt că am ceva de împărtășit, așa că federez aici tot felul de perspective asupra arhitecturii participative, imersate în social și ajutate de arhitect.

I. Pledoarie pentru pro domo și pentru pro bono

În primul rând, ca arhitecți, veți avea responsabilitatea juridică și contractuală față de client, căruia trebuie să-i fiți consultant în îndeplinirea ideilor acestuia. Cei care cred că rolul clienților este să le finanțeze delirul auctorial sunt niște triste figuri. De regulă, vă vor spune că nu au fost înțeleși sau, și mai bine, că nu au vrut să facă niciun fel de compromisuri sau să se prostitueze. A nu construi, pentru ei, devine cea mai înaltă virtute și dovada însăși a moralității lor. Nu-i credeți. De fapt, dacă au avut vreodată clienți reali, nu au fost capabili de minime eforturi de negociere, de dialog, de diplomație. O casă reușită e o casă negociată și, cu excepția cazurilor - rarisime, dar foarte interesante - când arhitectul își proiectează chiar casa visurilor (sau coșmarurilor) proprii, în rest nu trebuie să uitați că produsul final - de la casa domnului la Casa Domnului - nu este al vostru, ci al lor. Pe ei trebuie să îi reprezinte ca deziderat social, economic, de imagine și, odată cu ei, pe voi, care ați fost - sau nu, să ridicați clasa produsului final peste clasa clientului, acolo unde e posibil.
Pentru că, fiind reprezentanți ai clientului dumneavoastră, veți avea ocazii fericite, în care clientul dumneavoastră este unul necunoscut, sau colectiv. Fie că faceți dezvoltare imobiliară, că proiectați un monument de for public sau chiar o instanță a spațiului public propriu-zis, veți proiecta pentru o comunitate pluri-fațetată, dar necunoscută. Nu îi veți cunoaște, individual, decât cel mult pe liderii acelei comunități (primar, preot, finanțator). Cum veți ști atunci să dați glas și chip imaginii dezirabile despre sine pe care o are respectiva comunitate? V-o veți construi mental - sunteți, printre altele, intelectuali. O veți recompune, fațetată, din nenumărate altele. Veți ști, probabil, să ridicați nivelul de auto-reprezentare a unei comunități până aproape de maximum: acolo unde se află modul în care comunitatea însăși dorește să fie privită, iar nu modul în care - realitate sau ficțiune - o privesc alții, pentru că, în acest din urmă caz, de regulă, rezultatul va fi o insultă. Dar, totodată, nu trebuie să reprezentați o comunitate dincolo de capacitatea ei de auto-reprezentare, pentru că obiectul final nu va mai fi vreodată acceptat de comunitate ca fiind al său. Din cauza acestei rupturi între obiecte edificate și comunitate avem și squatting, avem și refuz al aprecierii monumentelor ca fiind chiar ceea ce sunt: condensatori ai memoriei colective, avem și lipsa de priză la contemporaneitate. De îndată ce va fi posibil, o comunitate fals reprezentată de edificiile sale colective le va abandona sau le va distruge.
Prin urmare, da, sunteți datori spațiului public și comunităților din care proveniți și/sau celor pentru care lucrați. Spre pildă, trebuie să știți că, în perioada interbelică, aceea din care ne-au provenit și edificii de bună calitate, și mai multe cărți de calitate, inclusiv despre arhitectură, decât s-au scris în perioada echivalentă de după 1989, era de bon ton ca arhitectul, altfel un domn din clasa mijlocie, să lucreze pro bono pentru zisa comunitate. Așadar, acestei dăruiri de timp și de vocație îi datorăm, spre pildă, bisericile din piatră atât de elegante ale lui Trajanescu de pe Valea Prahovei (Sinaia, Poiana Țapului, Bușteni, Azuga). Arhitecții găseau de cuviință să creeze cu titlu gratuit pentru concetățenii lor mai puțin norocoși decât ei, pentru a rezolva o problemă socială (locuințe colective), sanitară, culturală sau, de ce nu, religioasă. În această capacitate de a dărui veți găsi, nu rareori, capodopere. Căci nu neapărat în costul unei clădiri stă calitatea ei, ci mai degrabă în inteligența proiectării. Or, priviți, vă rog, lucrările ingenioase ale celor de la Rural Studio (Samuel Mockbee, pe când trăia, și studenții săi), de la Architecture for Humanity sau, la noi, de la Habitat și Art în România (Fundația HAR) pentru a înțelege ceea ce vreau să spun: a proiecta când nu ai nicio resursă la îndemână, pentru un scop nobil - acela de a-i ajuta pe semenii care au la fel de multă scânteie divină în ei ca și tine - poate genera minuni. Minuni în sens profesional, în primul rând. Dar asemenea gesturi au și virtuți community building, împrejurul lor în timpul facerii, dar și în timpul utilizării și păstrării lor. Vă invit, așadar, la o formă activă de implicare socială: voluntariatul. Las la o parte faptul că, din ce în ce mai mult, vine și la noi moda de a avea în CV menționată o asemenea activitate, fără de care în SUA nu te primește nimeni să te angajezi într-o slujbă cât de cât importantă. Dar voluntariatul în meseria noastră înseamnă a pune în practică nemijlocit și caritatea, și implicarea socială, dar și expertiza profesională, la cel mai înalt și mai nemijlocit nivel: acolo veți putea, cu adevărat, să faceți altora ceea ce doriți să vă fie vouă făcut. Nu uitați: de câte ori veți avea ocazia, dăruiți și dăruiți-vă. Ca arhitecți, de-abia de acolo veți avea cu adevărat folos sufletesc.

II.Locuirea azi

Dacă m-ar pune cineva să vorbesc liber despre chestiunea locuirii astăzi, cu accent mai cu seamă pe locuirea colectivă, ar trebui să ating, oricât de scurt, măcar următoarele lucruri, pe care le las ca un punctaj care, poate, va naște discuții:
1.Criza conceptuală a locuirii colective (la toate nivelurile locuirea asistată, comunitară, condiționată de nivelul ridicat de urbanizare, criză a modelului modernist, eșec al gândirii socializant-colectiviste etc.), foarte puțin discutată critic;
2.Criza gated communities (locuirea protejată de ziduri, izolarea de restul orașului a unei comunități social „superioare”). Prin extindere, criza locuirii individuale de periferie bogată în SUA (cu rezultat: apariția The New Urbanism. Orice nouă formă de așezare - cartier satelit - repetă fractalic complexitatea întregului, adică include toate formele urbane, dar la scară redusă).
3.Noua intimitate post-Facebook; dedramatizarea ideii de confort, refuzul tipizării prin succesul DYI (a ajuns și la noi: do it yourself, bricolaj; vezi Ikea și celelalte lanțuri de home improvement).
4. Arhitectura „democratică”, „socialismul producției de spațiu privat”: casa nu este un domeniu privilegiat al arhitectului, care nu este mai specialist în locuire decât clientul oarecare (v. Christopher Alexander și al său Pattern Language). Informația (producerea și consumul ei) devine componentă a locuirii și chiar emblemă a statutului social: casa-ecran,
5. La sânul „Mamei Geea”: recuperarea și auto-sustenabilitatea energetică legiferată în Occident transformă casa în mașină computerizată de salvat și produs energia (casa îngropată, pompa de căldură, eficiență a materialelor, fațadele inteligente, energie solară/eoliană, din deșeuri menajere etc.).
După care aș da și exemple de bune practici în domeniul arhitecturii rezidențiale contemporane și al mediul ei înconjurător:
a) Rural Studio, Herzog / De Meuron, Mahti Senaksenaho, Fundația Habitat și Artă în România (i.e. sculptorul Alexandru Nancu, Augustin Ioan and friends);
b) minimalism, poverism, materiale „as found” (nu neapărat naturale, dar care pot fi reciclabile), „umile”: revitalizarea materialelor naturale, o nouă întoarcere - culturală - la „natură”: chirpici, lemn, trestie, bambus, dar și piatră naturală masivă;
c) casa-bricolaj (Casa Herczeg, Timișoara); aplicarea principiilor filosofice la arhitectură: pliul/faldul (MVRDV, Mecanoo, Rem Koolhaas); casa Möbius și casa anti-oedipiană: o nouă miză a raportului public-privat în sens foucaultian, de bandă a lui Möbius (printr-o nouă dozare a temei transparenței, relații diferite cu exteriorul, disiparea dihotomiei dintre public și privat și/sau a activităților diurne/nocturne), redescoperirea spațiilor intermediare (curți, prispe, cursive).
În încheierea unui astfel de discurs, aș face următoarea observație amară. La noi e totul de făcut și toate erorile se repetă: apar gated communities, nu se discută despre locuirea socială, cei din științele socio-umane nu sunt teribil de interesați de investigarea locuirii colective după 50-60 de ani de aplicare, locuința individuală nu este experimentală în sensul noilor modele de locuire, ci doar - rar - în sensul expresiei, iar statul, prin ANL, deși nu ar trebui să se mai afle pe această piață, construiește aceleași blocuri, doar că mult mai prost.

III.Arhitectură pentru caritate

Pentru aproape două decenii în care arhitectura aflată în proximitatea religiei a însemnat în primul rând biserici și temple noi, o sete de spațiu sacru - justificată de seceta atee - a dus la construirea câtorva mii de noi lăcașuri de cult, de toate denominațiile. Predomină, evident, cele ortodoxe, dar explozia este, poate, și mai impresionantă atunci când privim (așa cum am avut recent șansa, documentându-mă pentru un text despre temă) în ograda neoprotestantă. Chiar și moschei au apărut destule, în Dobrogea, dar și la București. Apoi, febra s-a stins, piața de biserici s-a stins mai înainte ca o discuție serioasă, informată să se fi produs, mai înainte ca prietenii mei, teologii cei noi, să fi intervenit, cu autoritatea lor, în dezbatere. Nu intru acum în acest subiect.
A apărut însă, mai recent, o nouă dimensiune a acestei proximități cu religia. Este vorba despre programele sociale comunitare. Nu mă voi ocupa aici deloc de cele care, pentru neoprotestanți, bunăoară, reprezintă una dintre articulațiile interioare ale credinței lor. Voi spune doar că dimensiunea caritativă a început să îmbobocească și în ograda ortodoxă și că ea începe să aibă implicații arhitecturale. De unde am plecat, se știe. Disputa teologică despre o doctrină socială a bisericii ortodoxe din România încă se poartă. La Bistrița Vâlcii, cu vreo două decenii în urmă, am certat eu însumi o măicuță tânără care gonea din incintă copiii strânși ciotcă la cerșit (mănăstirea se învecina cu un orfelinat), în loc să îi hrănească și să îi primenească, bucuroasă că, în fine, credința Domniei-Sale va fi găsit tărâm optim de ilustrare practică. Dimpotrivă, măicuța aceea mi-a răspuns că ea se află în mănăstire ca să aibă grijă de Sfântul (i.e. de cuvioasele moaște ale patronului spiritual al locului), iar nu de mucoșii aceia de afară!
În fine. Timpurile se schimbă. Aderarea la UE a adus promisiunea multor bani care pot fi accesați și prin proiecte sociale. O vreme, chiar am proiectat after-schools, unde avea să lucreze, în cutare comună de Bărăgan, câte o coană preoteasă. Mi-e greu să-mi imaginez că poate avea grijă de sărmanii unei comunități altcineva decât comunitatea însăși. Dacă sunt doar bani la mijloc, meseria de singur-purtător-de-grijă poate crea și monștri de felul femeii care a ucis pruncul plasat în brațele sale de maică ratată. Or, grija comunitară îndesește urzeala plasei de siguranță socială, pentru că tocmai cei în nevoie sunt chiar dintre ai săi, nu străini. Mai mult, această grijă întreolaltă este situată în proximitatea locuințelor, ceea ce îi asigură vizibilitatea socială și o ferește de abandon. Iată de ce au apărut, ici și colo, proiecte de caritate dedicate copiilor sau bătrânilor, sau ambelor categorii în căutare de ocrotire. Dacă sunt valizi, copiii și bătrânii se pot ocroti reciproc: la biserica Ghencea, lângă care am locuit 12 ani și a cărei poveste am spus-o într-un serial de pe TVR Cultural dedicat arhitecturii ortodoxe din România, un mic adăpost pentru bătrâni este luminat de prezența cotidiană a copiilor sărmani ai comunității, aduși acolo spre a rosti Tatăl Nostru înainte de a prânzi și, apoi, pentru a-și face temele pentru a doua zi. Totul sub strașnica veghe a bunicilor-surogat găzduite de micul așezământ, fericite de noul lor rost.
Dar tot prin grija unor inițiative bisericești locale apar așezăminte sociale în bună regulă care vor funcționa prin grija comunității, sub veghea preotului paroh. Ele vor putea prelua de la statul în reflux câteva dintre funcțiunile caritative atribuite acestuia. Iată, spre pildă, părintele protopop Stelian Băducu face exact asta la Urziceni și în satele dimprejur: identifică nevoile acelor comunități, deloc bogate, accesează fonduri europene și, să sperăm, va începe curând să construiască. După câte știu, nu este singurul care caută, cu arhitecți din urmă, bunele metode de a da o dimensiune locală expresiei community building. Pentru că, în asemenea locuri, unde singurul magnet social este biserica, împrejurul ei se vor construi mila colectivă, și caritatea, și grija. Sustenabilitatea acestor proiecte depinde integral de această îngrijorare întreolaltă a semenilor pentru cei rămași în urmă.
O a doua direcție de preocupare edificabilă în umbra bisericilor o văd în arhitectura de urgență. Sub această sintagmă lucrează de multă vreme grupuri de caritate, care aleargă de la un tsunami la altul, de la un cutremur la altul și de la un exil la altul, spre a conferi adăpost. Adăpostirea de urgență are și ea, deja, o tradiție, o colecție de bune practici și nițică teorie care să o întemeieze. La noi, catastrofele naturale au evidențiat problema (n)udă. Statul nu este cel care să știe și să poată gestiona o criză instantanee. Nu o poate face în ditamai Statele Unite (vezi cazul Katrina), necum în România, unde nu are autoritate, resurse ori barem bunul-simț de a recunoaște aceste carențe. Dar sunt ele carențe care i se datorează integral statului? Ecouri între arhitecți pentru o grupă de lucru în domeniu nu am găsit. Puteam, cei de la masterul de spațiu sacru al UAUIM (2001-2009), publica deja un catalog cu cele mai bune scenarii post-catastrofă pe care, în cei opt ani de funcționare, mai tinerii mei colegi le-au elaborat sub îndrumarea prof. dr. arh. Florin Biciușcă și a mea. A și făcut-o, de altfel, arhitecta Alina Florea, ca parte a unui doctorat despre această temă și, parcă, în pregătirea lucrurilor pe care le face acum cu Habitat for Humanity.
Pentru că, repet, nu e vorba despre proiecte de case, de containere, oricât de supra-proiectate vor fi fiind ele. Este vorba mai înainte despre un scenariu care se declanșează instantaneu și automat și care funcționează ceas tocmai pentru că a fost reglat și supra-repetat înainte. Cine este autoritatea coordonatoare? Unde se stochează kit-urile de adăposturi temporare? Cât de temporar este temporarul, dacă în locuri precum împrejurimile Istanbulului, imediatețea tinde să se cronicizeze, iar adăposturile de la Split au devenit case de lux, cu timpul? Cum se aduc kit-urile în zona de dezastru? Cine și cât de repede le asamblează/umflă/depliază etc. (procedeele sunt infinite)? Sunt adăposturile de la capătul acestui lanț lung și complicat din materiale evanescente și, deci, de unică folosință (precum casele din carton ale lui Shigeru Ban, din Nepal)? Sau, dimpotrivă, sunt ele din materiale rezistente și se vor refolosi în următoarele tragedii (caz în care trebuie găsită și o strategie de dezafectare a taberelor, la o anumită perioadă de timp după catastrofă)?

Nu știm. Adică statul nu știe. Nici arhitecții nu văd în arhitectura pentru caritate o temă viabilă. Dar ar putea ști instituții de felul Bisericii. Și ea, ca și statul, are dublă reprezentare: locală și națională. Spre deosebire de stat, are credibilitate și poate mobiliza ajutorul. Este greșit ca statul să răsplătească lipsa de grijă a autorităților locale care, între două catastrofe, nu fac nimic pentru a le alunga pe următoarele. Este greșit ca statul să dea bani celor care nu și-au asigurat bunurile din lene, ignoranță sau, pur și simplu, din construire fără autorizație. Arhitectura de la sate este, în măsură covârșitoare, pur și simplu ilegală. Statul avea mijloace să pedepsească exemplar făptuitorii și autoritățile locale complice. Nu a făcut-o. E în cârdășie cu ei. Statul este de-al celor ce ne speculează lacrimile și mâhnirea în fața dezastrelor, cheltuind apoi din banii comuni spre a perpetua ilegalitatea.

Ajutorarea trebuie dăruită de colectivitatea însăși și doar acelora care au început deja să se ajute singuri. Celor care deja (re)construiesc ei înșiși, să li se dea mâna de ajutor lipsă. Celor care își cerșesc viața și agoniseala de la stat să nu li se mai dea pomană electorală din banii noștri de taxe. Să le dea politicienii din banii lor personali milogilor și puturoșilor, dacă ei chiar cred că e bine și să sisteze generozitatea din punga altora. Să nu mai facă armata diguri celor ce nu și le fac singuri. Să nu se mai risipească banii publici pentru cazuri televizabile, dar neclare. Pentru că, vai, nimeni dintre cei ce au tot strâns bani, din buget sau dincolo de buget (stat, televiziuni, biserici), nu a catadicsit vreodată să dea socoteală ce s-a făcut cu banii aceia strânși prin șantaj sentimental de la amărâți...

A dărui din timpul tău și din grija ta semenilor este forma cea mai elegantă de a fi arhitect în cetate. Există și la noi o tradiție firavă în acest sens, una interbelică. Unii dintre cei ce am lucrat pentru biserici știm că nici aceasta nu a fost o sursă de îmbogățire instantanee. De regulă, proiectarea aceasta nu este aducătoare de cine știe ce profituri și adeseori arhitecții sunt rugați să lucreze pro bono. Dar ceva din rapacitatea și din ferocitatea cu care se fac astăzi arhitecturile de speculă imobiliară trebuie compensat, trebuie ispășit. Bine ar fi ca un astfel de arhitect să practice ambele ipostaze. De laudă ar fi să vedem cum, în ofertă colectivă, OAR sau filiale ale sale să facă, instituțional, oferte de travaliu pro bono instituțiilor purtătoare de grijă. Bisericilor, spre pildă. Acest lucru, încă și încă, nu se întâmplă. Grija nu este sistematică, generozitatea nu și-a găsit articulare colectivă și nici expresie edificabilă. Încă nu rentează să fii bun pentru semenii tăi.