Ce a fost, este și mai ales ce va fi. 50 de ani de Arhitectură la lași

Ce a fost

Arhitectura este, prin ea însăși, o povestire construită din mai multe straturi de povești, un scenariu țesut cu migală constituie substanța esențială a arhitecturii demnă de acest nume și numai materializarea vizibilă, în ceea ce putem considera a fi vârful icebergului, apare contemplării noastre.

În toate perioadele modernității până în contemporan, urbea noastră a avut o pleiadă de foarte buni și profesioniști arhitecți; din păcate, la fel de puțin cunoscuți ca și ceilalți artiști ai urbei sau poate chiar mai puțin; în ce măsură arhitectura ieșeană reprezintă cultura urbei este un subiect deschis și nu cere un răspuns punctual, ci mai degrabă o profitabilă dezbatere. Cert este că implicarea aceasta a fenomenului arhitectural în cultura ieșeană este strâns legată de rolul școlii de arhitectură ieșene, de prestația arhitecților ca breaslă și mai ales de nivelul de civilizație al nostru, al tuturor.

Prima formă de învățământ de arhitectură din România a fost înființată în temeiul decretului domnitorului Alexandru Ioan Cuza din 1 octombrie 1864. Această primă secție de arhitectură a școlii de Belle-Arte din București a dispărut în scurt timp. Aprobată în august 1892 și tutelată de Alexandru Orăscu, Școala de Arhitectură a Societății Arhitecților Români a funcționat cu regularitate până la oficializarea sa sub denumirea de Școala Națională de Arhitectură, secție a școlii de Belle-Arte din București, prin reforma învățământului inițiată de Spiru Haret, în decembrie 1897. În 2012 s-au sărbătorit 120 de ani de învățământ de arhitectură în România.