Argument

50, deja!

text: Ileana (MURGESCU) TUREANU

Dacă numărul precedent al revistei a fost un omagiu adus Universității de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu din București care, timp de 130 de ani, a format și pregătit arhitecții și urbaniștii României, acest număr este dedicat celor 3 Facultăți de Arhitectură și Urbanism înființate la Cluj, Iași și Timișoara, în urmă cu 50 de ani.
Aportul lor la excelența din arhitectura românească este incontestabil, individualitatea lor, pentru că se poate vorbi, pe bun cuvânt, de „Școli” de arhitectură la Cluj, Iași și Timișoara, este recunoscută și soliditatea pregătirii pe care o oferă este apreciată atât în țară, cât și în toate colțurile lumii, în care activează arhitecții pe care i-au format.
Începutul nu a fost ușor. Despre el voi face o mărturisire. La scara istoriei, este o experiență nesemnificativă, dar, la scara unor generații, contează dureros.
În arhitectura românească, 1970 este „crestat în grindă”.
În anii ’70, România începea să tragă cu ochiul spre Occident și descoperea economia de piață, rolul provocator al concurenței și al competiției, al diversității, al descentralizării. Pentru schimbarea de macaz, esențială era asigurarea “rezervei de cadre” și efortul de modernizare a sistemului de învățământ, la conducerea căruia au fost numiți intelectuali de marcă.
Pentru arhitectură, noua tendință s-a concretizat prin crearea Facultăților de Arhitectură de la Iași, Cluj și Timișoara, în cadrul Institutelor Politehnice, cu durata de 3 ani. Ele s-au deschis în toamna anului 1970 și au beneficiat de participarea și sprijinul celor mai valoroși practicieni din zonă și, uneori, veniți de la București.
La Timișoara, Facultatea s-a „clădit” în jurul arhitecților Tiberiu Cocheci, Hans Fackelmann, Cristea Miloș, Sorin Gavra, la Cluj sufletul noii școli a fost arhitectul Vasile Mitrea, și la Iași școala a gravitat în jurul impetuoasei personalități a lui Nicolae Porumbescu. Este greu de imaginat, astăzi, entuziasmul și speranța care au alimentat apariția noilor școli. Numărul de față al revistei ARHITECTURA încearcă să ajute mai tinerii cititori să înțeleagă fenomenul 1970 și arcul peste timp pe care, acesta, l-a generat.
Dar lipsa de continuitate, jocul „un pas înainte și doi înapoi” care ne urmărește ca un blestem, a făcut ca experimentul să fie anulat și, în anul 1983, facultățile să se închidă.
Ele au fost re-create, într-o formulă dezvoltată și completă de învățământ de 6 ani, în anul 1990. La scara istoriei, vorbim despre tendințe, direcții, orientări. Dar ce ne facem cu scara umană? Ce ne facem cu scara personală, noi, ăștia care avem la dispoziție o fărâmă din scara istoriei?
Mă aflu într-o poziție ciudată pentru că, pe nesimțite și din vorbă-n vorbă, m-am trezit un fel de dinozaur, de exponat matusalemic. Am fost martor și participant la acel moment 1970.
Au trecut 50 de ani!
Chiar dacă nu pot să cred, așa spune calendarul. Și am obligația să depun mărturie, cu atât mai mult cu cât am onoarea de a conduce, vremelnic, Uniunea Arhitecților.
Acest număr este depoziția mea.
Am făcut parte din prima serie a acestui experiment. Noi am fost o generație de deschizători… de drumuri (?, mult spus, dar așa e vorba). La noi, examenul de admitere la facultate nu s-a dat imediat după Bac, cum era obiceiul. Am dat admiterea toamna. În acea vară, în vacanța mare, la „Mincu”, un grup de tineri absolvenți și încă-studenți entuziaști coordonați de Nelu Popa, Vlad Calboreanu, Ferenc Echeriu și Romeo Simiraș, au organizat cursuri de pregătire și ne-au predat lecții de desen gratuite din dorința de a da o șansa celor mai fără șansă.

Tot în premieră, candidații din București au dat examenul în aer liber, au fost „plain-air”-iștii care au stat pe dâmbul cu iarbă și au desenat Aeroportul Otopeni, inaugurat de curând.
În noul experiment, după 3 ani, ajungeai conductor-arhitect (niciunul dintre noi nu știam ce înseamnă asta. Ironia a făcut ca unii absolvenți să fie încadrați, la locul repartiției, drept conducător-arhitect. Cu atât mai bine!)
După 3 ani, prima generație de conductori-arhitecți urma să susțină un examen pentru continuarea studiilor cu încă 3 ani, la București, pentru a deveni arhitecți. În primii ani, fiecare și-a dozat timpul și efortul după bunul plac, cu toții fiind euforizați de statutul de student la arhitectură. Anii animați cu serile de la Clubul A, cu festivalurile rock și seminarele internaționale de arhitectură, cu excursiile de studii în toată țara (dacă ai avut norocul să mergi cu Sanda Voiculescu, ai iubit monumentele toata viața) și cu vacanțe de relevee la sate ne-au marcat și ne-au legat. Notele erau numai în „Carnetul de student” pentru că ierarhiile reale se stabileau la atelier și la schița de schiță. Atmosfera era prietenoasă și cu toții „boboceam” fie la colegi, fie la vecinii de planșetă. Noi nu auzisem, încă, de concurență și nu știu dacă așa era, dar nu-mi amintesc decât de voioșie, în acei ani.
Cu foarte puține luni înainte de absolvirea anului 3, s-a anunțat că nu se mai dă examen și că trecerea în anul 4 se face în „ordinea mediilor” din primii trei ani. „Ordinea mediilor” nu era, neapărat, „ordinea valorilor” și noi, cu toții, știam acest lucru. Astăzi nimeni nu poate crede, dar, jur cu mâna pe inimă, că toți am fost bulversați. A fost prima noastră confruntare dură cu nedreptatea. Și ne-a marcat pe toți. Pe unii, însă, i-a lovit direct: lezați și umiliți, unii au luat-o pe alt drum, s-au dus la Arte Plastice (avem colegi deveniți vedete internaționale în scenografie, bijuterie, textile, fashion etc.) sau la Construcții, sau au plecat în pribegie, peste mări și țări.
Experimentul „conductor-arhitect” a fost abandonat în anul 1983. Mulți dintre colegii noștri, care n-au fost suficient de atenți la „notele din carnet”, dar figurau sus în ierarhia adevărată, au rămas „conductor-arhitecți” din cauza acestei decizii arbitrare. După ani, s-au încercat măsuri reparatorii, astfel încât cei care au insistat să devină arhitecți au trebuit să reia studiile de la zero și au mai făcut 6 ani de facultate. Primii 3 ani nu au fost recunoscuți. „Așa e viața, dar, la scara istoriei…”
Mulți dintre ei, deși s-au realizat profesional, au rămas marcați, neîncrezători, sceptici… dar, ce contează la scara istoriei?
Nu pot încheia fără să pomenesc reacția noastră, a unui întreg an, unit și solidar, incredibilă și pentru acea vreme. Colegul Rică Marian, un genial cartoon-ist (care colabora la Pif le Chien) a făcut un banner cât tot holul facultății, intitulat BARAJUL, în care a desenat, în ipostaze „personalizate”, pe fiecare dintre noi și… profesorii aferenți. A stat în hol toată vara. Așa, ca să ne răzbunăm!
Și, tot din răzbunare, noi, PRIMII, când ne întâlnim la cifre rotunde, o facem în formula în care am intrat la facultate și nu în cea de absolvire.
Ca să protestăm!