În dialog cu profesorul Virgiliu Onofrei

Dragoș Ciolacu: Au trecut 50 de ani de când există școala de arhitectură de la Iași și sunteți unul din responsabilii cu nașterea și renașterea acesteia. A meritat efortul?

Virgiliu Onofrei: Da, timpul trece, iar școala de arhitectură împlinește 50 de ani de la înființare, însă existența ei a fost discontinuă și marcată de șocuri și schimbări. Între anul 1983, când școala și-a întrerupt activitatea, și anul 1990, când și-a reluat-o, e un hiatus de șapte ani, iar între cele două entități, cea din 1970 și cea din 1990, sunt diferențe nete de structură și statut, respectiv durată a școlarizării și competențe atestate prin diploma de absolvire.

Nu am avut nicio responsabilitate în înființarea școlii din 1970, eu venind la Iași mai târziu, după ce începuse deja al doilea an de funcționare a ei. Propunerea de a veni la școală mi-o făcuse în 1970 arhitectul Cezar Niculiu, consilier la IPET București, unde lucram de patru ani, care fusese numit conferențiar la școala din Iași odată cu arhitecții Nicolae Porumbescu și Maria Vaida Porumbescu. Era un om cu o foarte bună educație, pe care îl respectam, dar nu era un arhitect practician, cu o operă, cum le place unora să spună, ci lucrase în funcții de conducere și coordonare, o imagine relativă a ceea ce azi s-ar putea numi manager. Am răspuns evaziv, pentru că ezitam să mă despart de București, de familie și de un loc de muncă unde eram apreciat și mă simțeam bine. Un an mai târziu, în septembrie 1971, m-am întâlnit cu arhitectul Nicolae Porumbescu la Uniunea Arhitecților, care pe vremea aceea avea sediul în Strada Episcopiei, aproape de Ateneu. Era o zi frumoasă și locul îmi plăcea mult. Îl vedeam pentru prima dată pe N. Porumbescu și am avut o simpatie spontană pentru el, iar prin modul în care mi-a vorbit mi-a părut a fi sincer, deschis, convingător. A fost o întâlnire care mi-a făcut plăcere și mi-a dat încredere, iar urmarea ei a fost venirea mea la școala din Iași.