Învățarea arhitecturii, la Cluj

De ce scriu?

La sfârșitul acestei introduceri o să vă spun cui datorez îndrăzneala de a scrie acest text. Nu citiți pe sărite! De fapt, ca să descrii o facultate de Arhitectură, sau o „școală”, cum îi spunem mai toți, de cele mai multe ori, nu la un moment dat, ci prin ce a însemnat în toată istoria ei de 50 de ani, e nevoie de mai multe. E nevoie fie de ceva tupeu, cum spun tinerii de azi, fie de o colecție de peste 2.000 de voci, multiplicate prin efectele pe care le-au avut ele în cariera de după absolvire. Cum am început să încerc să scriu și să descriu? E simplu și complicat, în același timp. Sunt prizonierul acestei școli! Nu cred că sunt singurul. Chiar dacă în cariera mea de arhitect am pășit mult mai ferm în afara facultății, prin proiectele la care am lucrat, prin organizațiile profesionale și ceea ce se poate numi politicile profesiei, viața publică și activismul pentru arhitectură, școala m-a capturat, probabil, definitiv. Ieri le citeam studenților mai multe gânduri din Architecture Matters, de Aaron Betsky. Într-unul spunea că dacă vrei să înveți, pentru că trebuie să înveți mereu, atunci învață-i pe alții! M-am simțit prizonier pentru că, de multe ori, am simțit nevoia să evadez definitiv, să mă eliberez de un angajament pe care nu îl pot înțelege, cu care nu sunt de acord și pe care poate nu îl pot îndeplini suficient de bine. M-am simțit de foarte multe ori incapabil să apreciez dacă ceea ce fac e bine, iar din ceea ce îmi arăta sistemul educațional din care făceam parte, prin multe semne pe care acesta ți le oferă, mai ales în tabele și indicatori, vedeam că nu e bine. Nu e bine nici singur și nici împreună cu ceilalți. Nu ne atingem țintele și nici nu avem cum să le atingem. Suntem mereu în urmă, facem ce credem, dar altceva este apreciat ca fiind important, măsurat și recompensat. De fapt, am început să cred că nici nu există obiective valide cu adevărat, nici metode și, din multe cauze, nici o viziune căreia să îi rămâi fidel, dincolo de detalii. Pe scurt, a lucra la școala de arhitectură a fost o permanentă încercare, cu reușite parțiale. A mai fost o permanentă nemulțumire care uneori a ajuns la nivelul de revoltă împotriva unui sistem nedrept, a unor șefi interesați, în primul rând, de ei înșiși, dar mai ales lipsiți de o concepție amplă credibilă și bine transmisă. Educația e extraordinar de atractivă și captivează tinerii, care apoi descoperă, cum a fost și cazul meu, că un sistem, definit ca misiune prin generozitatea și responsabilitatea de a oferi altora, este populat cu foarte mulți care își oferă mai ales lor înșiși un șir de titluri într-o ierarhie supra afișată. Pentru mine au trecut 26 de ani, până în acest moment, în facultatea de la Cluj. Știu că numele oficial e Cluj-Napoca, dar când m-am născut eu era doar Cluj, așa că, îngăduiți. Iar acum, sunteți îndreptățiți să vă întrebați de ce scriu și eu la aniversarea a 50 de ani ai celor trei școli de arhitectură din Cluj, Iași și Timișoara (alfabetic)? Oricine poate scrie, dar mai ales cei care au ceva de spus, sper. Mai sper ca mai mulți să scrie, deși nu prea cred că o să o facă. Mie mi s-a propus. Mai mult, am cerut câtorva persoane care au jucat roluri importante, au ocupat poziții oficiale, să contribuie. Mi-am dat trei zile, prima de gândire și celelalte pentru scris. Am pus tot restul deoparte. Trebuie să recunosc că o astfel de încercare este fascinantă. Mi-o doream, dar nu am îndrăznit să mă apuc de ea din proprie inițiativă. Am mai scris despre educația în arhitectură, chiar și în Arhitectura, „Să vorbim despre școlile de arhitectură”, în 2013. M-am bucurat foarte mult de 2,14 Tipuri de școli de arhitectură, editată de Irina Băncescu, Alexandru Belenyi și Ina Stoian, din 2016, la care am contribuit și eu. A fost un colaj extraordinar de idei și viziuni ale unor oameni semnificativi pentru educația actuală de arhitectură din România, dar care, din păcate, nu fac parte din aceeași echipă. Au păreri, văd și cunosc, dar rămân aproape fiecare singuri, iar uneori, rar, în grupuri mici, ca de prieteni și colegi, cei care fac lucrurile la firul ierbii așa cum pot, deși sistemul nu îi ajută, nu îi recunoaște sau chiar li se opune. Acum o să am șansa să încerc și să văd ce se poate face din poziția de decan. Mă prezint ca decan boboc sau începător, pentru că asta și sunt, de fapt. Iată un motiv în plus pentru care mi-am asumat această scriere. Aș vi vrut să am doar rolul de a face un colaj de texte oferite de mai mulți dintre cei care au determinat existența și direcția acestei școli de arhitectură și mai ales starea de spirit, atmosfera în care am lucrat și trăit aici câteva zeci de cadre didactice și câteva mii de studenți, în tot acest timp. Scriu pentru că președintele UAR, doamna Ileana Tureanu, a dorit ca revista Arhitectura să cuprindă în paginile ei evoluția, greu de cuprins, a celor trei școli aflate la aniversare. Scriu pentru că Dana Opincariu, care a încercat altfel decât cei mai mulți dintre ceilalți care au încercat, mai intens, mai dedicat și mai tăcut, să facă să ne placă locul în care lucrăm, mi-a transmis în toți acești ani o viziune despre o școală posibilă. Mai scriu pentru că numărul trebuie să apară, așa cum am vorbit cu prietenul meu cronicar al școlii de la Timișoara, Vlad Gaivoronschi.