Începutul sau de ce bate Alexandra fierul la conac?

Dintre toate poveștile pe care vi le pot spune, să încep cu a mea. Era un cal mândru care trecea adeseori pe ulița din satul în care am copilărit, galopând singur, îi lipsea călărețul sau căruța. Părea o prezență din altă lume. A durat ceva până am identificat al cui este și ce-i cu el. Și-atunci am privit, întâi pe furiș, mai apoi rugând să asist, cum se încalță. Potcovarul și calul se cunoșteau, sau așa părea. Era acolo o chestiune de limbaj, foarte ușor perceptibilă. Atunci, din ascunziș, am văzut prima oară cum se transformă metalul în foc. Când același om mi-a reparat scheletul saniei și m-a învățat să bat un cui, mi s-a părut că-i o meserie foarte frumoasă și utilă. Făurisem și mă jucam cu familii de cuie, fiecare cu personalitatea lui. Căruțele, cu multele lor forme și încărcături, atâtea cât le-am mai prins, într-o rămășiță dintr-un sat deja parțial pervertit, se duceau și ele din când în când în curtea aceluiași om. Dacă lumea ar fi fost din metal, eu aș fi făcut prinsoare că el o putea repara; și a făcut-o atât timp cât lumea a mai avut nevoie de el.

Și peste toate acestea s-au înșiruit anii. Acum niște ani, amintirile mele s-au întâlnit cu realitatea unei forje, dintr-un sat pe nume Țibănești, unde am ajuns la un festival al fierarilor, francezi și moldoveni, pentru a înțelege câte ceva din lumea meșteșugului. Mă preocupau câteva întrebări între care „cum se întrupează desenul?”, „care e relația dintre arhitectură și făuritor, indiferent de natura lui?”, „cum te hotărăști care e linia cea mai bună, când construiești o formă?”. Aici, primul exercițiu a fost făurirea unui cui. Zilele mele începeau și se terminau la forjă. Îmi amintesc focul acela din fierărie, care schimba temperatura cu mult peste cea de-afară, deja insuportabilă. Lucram la construirea stației de autobuz a comunei. Sunetul puternic al ciocanelor, forfota lucrului la 3 nicovale, așchiile de metal sărind, barele lungi de secțiune mare, cu capete înroșite, spargerea cărbunilor ca într-o ceremonie, amestecul de sudoare și zgura, o lume clar senzorială în care era desuet să scoți un laptop să desenezi obiecte. Trebuia altfel. La capătul unui maraton în care participi cu totul la realizarea unei idei, ai un soi de clarificare. Ideile mele despre proiectare în parte s-au topit, iar restul au suferit procese de îndoire, deformare, răsucire. Nu știu ce le-a înlocuit, dar experiența a fost revelatoare. După ce ai ,,pus mâna" pe fierul înroșit, porți cu tine un semn adânc.

Țibăneștiul este, de atunci încoace, incubatorul și teritoriul de experiment al unor gânduri care testează obiecte și chestionează moduri, sisteme de a genera forme, de a simplifica procese, de a înțelege rațiunile și viața materialului, de a face arhitectură vie.

Obiectul, mândru, nobil, aproape etern, prin însăși natura materialului, este uneori așezat în fața noastră fără să înțelegem de unde vine și care este viața lui de dinainte. Culisele obiectului au întrebări, neliniști, limitări, praf, corpuri trudite, o senzație de modestie în fața necunoscutului (parcă niciodată nu știi îndeajuns). Dar ai și o plăcere consistentă de a fi parte din nașterea a ceva, a cărui existență depinde de tine. Ceva ce chestionezi permanent și cu care te formezi. Ceva ce se visează și se urmărește până într-un punct în care îl lași să se întâmple. Ființa ta se concentrează, câteodată, într-un obiect.

Când te ocupi, prin ceea ce faci, de un șantier cum e cel de la Țibănești, el exercită o putere de atracție atât de mare încât ai o senzație de centru, care se tot adâncește, prin lucrurile care se rotesc în jurul lui, prin ideile care apar, prin întâlnirile remarcabile cu oameni foarte diverși care frământă, cot la cot cu tine, această cocă problematică a meșteșugului și a arhitecturii în contemporaneitate.

După ce din fierăriile din Țibănești a rămas mai mult amintirea, am încercat să reconstruim o peripeție actuală și să facem să comunice satul și orașul, făurarul și arhitectul, românul și francezul, într-o întretăiere din care am extras lucrurile care se îmbogățesc reciproc, și nu pe cele care se despart.

De la fierarul african din Medina și până la oamenii care pulsează la văzul metalului, alergând în toiul nopții după piese de feronerie populară, la arhitecții care încearcă formule vechi de finisaje în obiecte de fier de acum, m-am convins că atracția dată de universul făurarilor există încă, chiar dacă discret, ascuns, luând alte forme și interesând mai mult orașul.

Mi-ar plăcea ca proiectul acesta să ajute la reconsiderarea unei atitudini - atât a fierarului față de el însuși, cât și a celorlalți față de acesta - e o mare artă să știi să faci ceva cu mâinile tale; fierăria e o meserie demodată numai în măsura în care nu există imaginația de a răspunde, prin ea, unui context social. De aceea am încercat o recuperare a unor frânturi de poveste risipite prin lume, care să amintească trecutul și prezentul acestei meserii și să facă, poate, scântei.

Ioana: Dar de ce niște lucruri care par foarte simple, cum ar fi să pui stuf pe casă sau să faci un cui, au devenit atât de importante? Și de ce sunt atât de importante pentru orășean, de ce îl marchează?

Alexandra: Aceste lucruri doar par atât de simple, în esență sunt foarte profunde. Sunt simple numai ca formă, dar nu și în conținut. Să luăm, de pildă, activitățile repetitive de complexitate redusă: cernerea nisipului, fărâmițarea lutului, amestecarea celulozei și altele. În toate faci gesturi repetitive care îți dau ocazia să fii cu tine destul de mult timp. Iar tu nu ai obișnuința asta, vii din alt timp, din altă viață. Îți exersezi răbdarea.

Apoi recirculi legătura minte-mână-ochi, e ceva care se întregește după atâta contact cu un ecran. A face un cui corect, cu o secțiune bună, cu un cap centrat și frumos modelat nu e un lucru ușor, e un exercițiu care solicită multe „coarde”.

Tu ai o descoperire asupra ta în contactul cu materia. Înțelegi mai bine cine ești.

Ioana: Au școlile de vară ceva din Don Quijote luptându-se cu morile de vânt?

Alexandra: Da. Așa este. Această aparentă slăbiciune este punctul nostru forte. Pentru că ne permitem să facem ceea ce într-o universitate sau în alte locuri nu ai cum să faci. Să frămânți niște idei aproape imposibile, să te gândești „cum ar fi dacă” și să și execuți, să-ți asumi irosirea unor resurse de dragul cunoașterii.

Scopul nostru este participantul îmbogățit.

Și fiindcă ai amintit de Don Quijote care are vibrație, aș spune că în toate școlile de vară este vorba de vibrație, este vorba de o viață care este vie, pentru că arhitecții tind să înghețe lucrurile; intră în procese, în optimizări, în supra-gândire, în corelarea multor straturi de informații vitale pentru dezvoltarea unui loc.

Romanul acesta vorbește și de o anumită lejeritate, nu te mai iei atât de „în serios”. Și atunci ai altă raportare față de greșeală. Educația noastră, societatea noastră, au instaurat o frică față de greșeală.

La școlile de vară oamenii învață să greșească și învață să analizeze, să vorbească despre asta și să treacă mai departe. Noi încercăm să integrăm aceste pozne într-un ecosistem de transmitere, mie îmi sunt foarte utile în tururile ghidate.

Mai mult, generozitatea lui Șerban Sturdza de a investi multă energie în a include aceste exerciții de învățare în șantier, clădește din acești învățăcei nesiguri, pas cu pas, oameni mai curajoși.

Ioana: Și până la urmă cum e conacul de la Ţibăneşti şi întregul ansamblu, pe care nimeni nu se grăbește să le termine. Ideea e că arhitectul și respectiv clientul vor să termine cât mai repede un proiect, există mereu o presiune. Voi pare că aveți un timp infinit.

Alexandra: La Ţibăneşti am încercat o geneză post 2004 de tip „slow food” tradusă în slow architecture/reutilisation/conversion. De ce? Fiindcă aşază bine lucrurile în comunitate şi fiindcă de abia după 10 ani începi să tragi primele concluzii, să exişti, asta spun şi studiile antropologice. Toate acţiunile de aici au o relevanţă punctuală, dar şi o relevanţă de ansamblu sau reţea care va putea fi pusă în evidenţă în timp.

Proiectul vizează regenerarea conacului şi a anexelor în folosul comunităţii, deci şi implicarea comunităţii în a dezvolta propria agendă culturală şi a se servi de conac. Deci avem nevoie să ne cunoaştem şi să avem încredere, iar asta se construieşte în timp.

Fiindcă naşterea este lungă, ne gândim cum să aducem la viață clădirea înaintea ca ea să fie terminată, deci pe bucăți, și atunci, în fiecare etapă a creșterii ei și a vindecării ei, folosim spaţii cât mai creativ. Aici locul se descoperă treptat și, de fapt, interesul tău este să îți dai seama ce este valoros de la sine în locul respectiv şi care e axa lui directoare.

Mai mult, pentru noi este mult mai hrănitor să abordăm un proiect în felul acesta, în contrast cu mecanismele dezvoltate de un proiect de finanţare europeană, să zicem, în care componenta de învăţare e limitată la echipa de concepţie şi implementare. La conacul Carp, până acum, s-au succedat peste 4000 de oameni, sensul lui este să fie şcoală şi incubator pentru noi generaţii de specialişti ai mediului construit. Rolul lui este să dea curaj altora să se apuce de aşa o aventură. Așa cum spunea Vintilă Mihăilescu: „aş vrea să nu se termine niciodată acest conac”.

Apoi, dacă mă mai întrebi o dată de ce „slow arhitecture”, ţi-aş spune-asa: fiindcă lumea este un fast-food și e clar că dintr-un contrast dintr-ăsta ai foarte mult de învățat. Simplul fapt că trăiești mai lent este o experiență de învățare. În timp ce noi ne grăbim, Europa a început să facă slow-down, să vadă valenţele pozitive ale trăitului lent.

Ioana: Ai vedea posibilă o astfel de școală de vară în mijlocul Bucureștiului?

Alexandra: Ha! M-am întrebat și eu asta. Am avut câteva tentative de a face școli de vară în București, fel de fel, de exemplu, în scara blocului, un spațiu de joacă relevant pentru oraș.

În școlile de vară ești într-un soi de insulă, unde oamenii sunt ținuți și de „zidurile fortăreței”, nu au nici unde să se ducă și nici ce să facă. Pe când tu, în București, trebuie să știi să îi atragi și să îi ții, este foarte greu.

Mi se pare că ai nevoie de alte unelte aici. Am vrut la un moment dat să fac un laborator de oraș. Un dozaj cu workshopuri de design & build, concerte de muzică, serate tematice, activare de spațiu nefolosit. Mesele jucau un rol important, ne gândeam să închidem străzi, să deschidem fundături, să transformăm gătitul în performance, iar așezarea mesei - prilej de design și arhitectură. Evenimentul cel mai simplu, dar nu fără însemnătate, universal, gest primar și spiritual în același timp, cina, era pusă în scenă cu mijloace de design și arhitectură pentru a demonstra capacitatea formei de a schimba stări, percepții, atmosfere și poate chiar parcursuri de viață.

Fiecare cină era o întâlnire tematică, despre orașe fericite, despre modul în care arta și designul pot fi relevante pentru viața de zi cu zi a unui public divers.

Cred că fiecare are propria arhivă de idei. E un loc bun de creștere.

Ioana: Cum formați elevii de la cursurile de fierărie?

Alexandra: Formarea viitorilor specialiști în feronerie are două părți, una teoretică și una practică. În plus, încercăm cât se poate de mult să le transferăm cunoștințe din sfera artelor și a vieții.

Formarea elevilor presupune parcurgerea unor module de studiu care acoperă: Uneltele, Piesele de protecție, Volutele și Decorurile, Piesele de fixare, susținere, rotație și închidere, Balustradele și Rampele drepte.

Totodată, atelierul de fierărie lucrează la crearea unor confecții care sunt inserate în șantiere de restaurare sau în lucrări de arhitectură contemporană. O nouă direcție este dată de crearea unor module de inițiere în arta fierăriei pentru toți cei interesați de descoperirea patrimoniului cultural.

Astăzi, prestigioasa asociație de meseriași „Les Compagnons du Devoir et du Tour de France”, organizație franceză non-profit, își propune să ofere posibilitatea de realizare a fiecăruia în și prin meseria sa. Voiajul în jurul Franței, practică de perfecționare a companionilor, a devenit astăzi un voiaj în jurul Europei, iar satul Țibănești, un punct viu pentru transmiterea meseriei de fierar de artă, recunoscut la nivel european.

Răbojul de nume al proiectului nostru gravitează în jurul calfelor călătoare - fierari de artă, veniți până în prezent la „Batem fierul la conac!”: Clement Côme, Sylvain Gabriel, Fabien Monestier, Victor Hornez, Antoine Deroo, Pierre Hosta, Sébastien Palomas, Léo Coutant, Gabriel Padioleau, Gaëtan le Gall, Sebastien Bridonneau, Brendan Olivier, Quentin Guillerm, Germain Fortin, Adrien Corbin. Toți aceștia încearcă, prin călătorie, o triplă formare: profesională, culturală și umană.

E interesant de spus ca UNESCO a înscris companionajul, această rețea de transmitere a cunoștințelor și identității umane prin meserii, pe lista Patrimoniului Cultural Imaterial. În condițiile mondializării, măsurile de protecție din cadrul Patrimoniului Cultural Imaterial sunt un factor important de menținere a identității culturale.

În prezent, Batem fierul la conac! powered by Asociaţia Maria în parteneriat cu Fundația Pro Patrimonio încearcă introducerea unui sistem de companionaj în România, adaptat nevoilor şi specificului cultural național.

Ioana: Cum este să lucrezi cu Șerban Sturdza?

Alexandra: Cea mai apropiată imagine este cea a păpușilor Matrioska, mereu e ceva de descoperit.

Ioana: Tu căutai un maestru? Un model?

Alexandra: Da, mi se pare că e o criză de modele în societatea noastră și mi se părea că arhitectura este așa de complexă încât ai nevoie de o călăuză care să te treacă o dată prin labirint.

Pe Șerban Sturdza l-am ascultat prima oară vorbind despre ferestre în istoria culturii şi civilizației şi am empatizat profund. Am știut că e călăuza potrivită. E firească relația, multă lume se jenează azi de tipul acesta de mentorat, eu mă uit la biserici și văd că s-au construit biserici pe fundația altora mai vechi și tot așa. Nu e nimic rușinos aici, poate fi chiar o scurtătură şi o întărire a valorilor, dacă sunt bine dozate și dacă relația este sănătoasă. Vintilă Mihăilescu zicea bine „looking back to the future”.

Ioana: Ce urmează?

Alexandra: Visăm alte fierării care să-și dovedească utilitatea în sate; visăm Hubul Cultural Carp, prima școală de meșteșuguri din Moldova, să terminăm spațiul și să fie dat în folosință, visăm primele diplome europene de arta feroneriei.

Visăm produse create în fierărie care să fie iubite în casele noastre și care să poată întreține câțiva fierari din Țibănești formați în cadrul proiectului nostru. Visăm înțelegerea nevoii de a pregăti tineri în această meserie, îi vedem mândri de rodul muncii lor și nu jenați că practică o meserie aparent demodată. Visăm să creăm un spațiu viu unde, pe lângă stagiuni şi tabere de vară, să avem o comunitate implicată în activitățile și atelierele locale, care să se bucure activ de locurile create și să-și dezvolte propria viziune, propriul program.

Visăm ca laboratorul nostru să fie populat și cerut de oameni frumoși cu idei și zvâc.

Visăm o apropiere firească de un patrimoniu viu.