Delta de altădată

Privită din goana vaporului, Delta pare proptită între gurile Dunării de când lumea. Când îi admiri sălciile bătrâne pe Eracle ori stejarii seculari din Pădurea Letea, îți vine greu a crede că e cu mult mai tânără decât ne închipuim. Și totuși, Burebista sau Decebal, de exemplu, nu s-ar fi bucurat de privilegiul acelorași priveliști, pe timpul lor Delta având un cu totul alt aspect. Se bănuiește doar că demult, cam pe când se potcovea puricele cu nouăzeci și nouă de oca pe-un picior, Marea Neagră, pe atunci un imens lac, întâlnea Dunărea la mare distanță de Delta de astăzi, undeva între Călărași și Giurgiu, Dobrogea fiind o insulă întinsă. Pe măsură ce clima se răcea și tot mai multă apă era prinsă în crusta de gheață ce a acoperit jumătate din emisfera nordică, retragerea mării a forțat fluviul să se deplaseze spre nord și spre est. Conform teoriei respective, Valea Carasu, pe unde trece astăzi Canalul Dunăre-Marea Neagră, nu ar fi altceva decât un vechi traseu de vărsare a fluviului în mare.

Apă trece, apă vine

De la facerea ei, acum câteva mii bune de ani, Delta Dunării trăiește după un alt calendar, din care vara, toamna, iarna și primăvara lipsesc, cel puțin în forma cu care suntem obișnuiți. Explicația nu e nici pe departe savantă. Microclimat specific, curenți atmosferici cu evoluție particulară, mare sărată sau apă multă cu inerție termică pe măsură - sunt toate vorbe bune de pus în manual. De fapt, Dunărea e cea care imprimă ritmul Deltei, așa că anotimpurile de aici sunt legate strict de... apă.

Obișnuim să numim „Deltă“ doar teritoriul din aval de Tulcea, fără să ne pese măcar o secundă de ceea ce se întâmplă pe râu în sus. Dar ce o avea crapul de la gurile Dunării cu păstrăvii din Pădurea Neagră?! Am văzut că fluviul străbate o distanță bunicică și sumedenie de forme diferite de relief, înainte de a se arunca în mare. Trece peste cel puțin două lanțuri muntoase importante și străbate două câmpii însetate, adunând apele a circa 120 de râuri de pe o suprafață de patru ori mai mare decât a întregii Românii. Așa se face că uneori lunca inferioară și delta fluviului sunt inundate de o Dunăre înfuriată la culme, deși la noi nu a mai plouat de luni de zile.

Dunărea își datorează nașterea munților, mai precis zăpezii și ghețarilor de pe culmile înalte ale Alpilor. Gheața veșnică asigură fluviului un debit minim, prin topire, și implicit izvoare permanente. Firesc, debitul maxim din porțiunea superioară a râului este înregistrat la sfârșitul primăverii, când soarele topește zăpada de pe crestele alpine.

În paranteză fie spus, Dunărea nu izvora în trecut acolo unde o face astăzi. Izvoarele ei s-au învecinat dintotdeauna cu cele ale Rinului, dar calcarul Alpilor, o piatră ușor modelabilă de apă, și panta favorabilă de partea Rinului au făcut să „fure“ în timp din afluenții de origine ai Dunării, de multe ori pe căi subpământene. Din cauza asta, izvoarele danubiene se deplasează permanent spre est. Se știe astăzi cu certitudine că porțiunea superioară a fluviului va dispărea în timp (vorbim, desigur, despre perioade geologice), afluenții alpini reorientându-se în cvasitotalitate spre Rin. Până atunci, ne rămâne doar să constatăm că în anii secetoși Dunărea nu are la origine un debit suficient de mare pentru a compensa pierderea din rețeaua subterană. Tânărul râu intră în pământ la propriu, pe o distanță variabilă.

Probabil că dacă marea ar fi început chiar de la poalele Alpilor, Dunărea ar fi fost un frumos, cristalin și năvalnic râu de munte, cu creșteri de debit spre primăvară, când s-ar fi umflat puțin în pene prin topirea zăpezilor, ori spre toamnă, odată cu venirea ploilor. Oricât de secetoasă ar fi fost vara, debitul nu ar fi scăzut dramatic, pentru că accelerarea ritmului de topire a ghețarilor datorită căldurii estivale ar fi compensat evaporarea și lipsa precipitațiilor.

Lucrurile nu stau însă așa, tocmai pentru că marea e hăt, departe.

Uscatul dintre ape. Pământurile Deltei

Înainte de a ne avânta la plimbare pe grindurile Deltei, trebuie să știți că „Delta Dunării“ nu-i chiar totuna cu „Rezervația Biosferei Delta Dunării“ (RBDD), cum i se spune oficial. Delta propriu-zisă, cu pământurile și cu apele ei, cu păsările și cu animalele care trăiesc aici, nu poate fi ruptă de marea din care s-a născut cu mii de ani în urmă și nici de marele complex lagunar din sud. Așa se face că RBDD include, pe lângă Delta propriu-zisă, mai multe entități distincte, întinzându-se pe ceva mai mult de 5.800 km², de la Capul Midia, în sud, la Brațul Chilia, în nord, de la Sulina și Marea Neagră, în est, la Cotul Pisicii (lângă Galați), în vest.

Sigur, Delta propriu-zisă ocupă cea mai mare parte a rezervației, cu cei 3.510 km² ai săi aflați pe teritoriul nostru, restul până la 4.178 km² aparținând Ucrainei. La ea se adaugă complexul Razim-Sinoie, cu 1.145 km², din care numai 282 km² de uscat, porțiunea albiei dunărene situată între Mm 43 și Mm 74 (de la bifurcația Brațului Chilia până la Cotul Pisicii) împreună cu întreaga luncă inundabilă dintre Tulcea și Isaccea (zona Somova-Parcheș), în total 115 km², dar și Lacul Sărăturii - Murighiol, aflat în zona sud-vestică a rezervației. Mai bine de o șesime din rezervație, respectiv 1.030 km², este ocupată de porțiunea adiacentă a Mării Negre până la izobata (linia care unește punctele situate la aceeași adâncime) de 20 m. Așadar, prin extensie, puteți spune că vă aflați „în Deltă“ oriunde în acest vast teritoriu, situat de-o parte și de alta a paralelei de 45° N, care trece la jumătatea distanței dintre Polul Nord și Ecuator.

Pământuri înșelătoare

Fiind, practic, o câmpie cu altitudine foarte mică, situată într-o regiune inundabilă, suprafața uscatului, mai ales în Delta propriu-zisă, variază în funcție de nivelul Dunării. De fapt, uscatul ocupă mai puțin de a șaptea parte din întreaga suprafață a rezervației, iar în timpul unor viituri istorice (ultimele în 2006 și 2010) ar rămâne neacoperite de apă numai vreo 14.000 de hectare, adică 140 km²! Se prea poate așadar ca, dacă am vrea să mergem cu cortul în Deltă primăvara, să nu prea găsim unde campa.

Pentru cei care au mai văzut Delta măcar o dată în viață, aceste cifre par o aberație. Nu sunt oare toate lacurile înconjurate de stufărișuri dese și maluri impenetrabile, uneori chiar împănate cu sălcii mari de jur împrejur? Nu sunt oare mai toate canalele, japșele și japotinele tăiate prin pereți compacți de vegetație? Perfect adevărat, numai că ceea ce vedem adeseori de jur-împrejurul lacurilor, japșelor și privalurilor Deltei ține mai puțin de uscat și mai mult de... apă.

Brațul Chilia

Chilia este cel mai mare, mai lung și mai adânc dintre brațele Dunării, ducând singur mai bine de jumătate din toată apa adunată de fluviu. Este totodată și cel mai tânăr dintre brațele Dunării, prin urmare albia sa nu a cunoscut încă „binefacerile“ colmatării, precum celelalte brațe dunărene. Cu mai puțin de două secole în urmă, Chilia purta către mare 75 la sută din apa Dunării. Nu-i de mirare așadar că Lycostoma („Gura Lupului“), cum i se spunea în Evul Mediu, a fost timp de veacuri principala și cea mai disputată gură a Dunării.

După ce Comisia Dunării - despre care vom mai vorbi - a hotărât amenajarea pentru navigație a Brațului Sulina, importanța brațului nordic a scăzut progresiv, în paralel cu debitele sale. Ăsta e și motivul pentru care cifrele privind împărțirea debitului total al Dunării pe cele patru brațe mari diferă atât de mult de la o sursă bibliografică la alta.

Brațul Chilia are ceva care îl face unic între brațele dunărene: deține propriile lui „delte“, trei la număr. În aval de Pardina el se desface, pentru prima dată, într-un mănunchi de brațe mai mici, care închid în interiorul lor câteva ostroave, unele chiar măricele. Este prima deltă secundară pe care a format-o Chilia, la începuturile Deltei. Aceste brațe, considerate pe vremea lui Antipa albii vechi ale Brațului Chilia care au fost lăsate în urmă de migrarea progresivă a acestuia spre nord, se unesc în dreptul localității Chilia Veche și continuă așa mai bine de zece kilometri. Apoi, brațul se desface din nou, apele lui circumscriind alte trei mari ostroave (Babina și Cernovca - la noi, Ermakov - la ucraineni). La Periprava, Chilia redevine o singură albie, pentru ca, în dreptul localității ucrainene Vâlcov (derivat din cuvântul slav pentru lup), să se împartă în mai multe brațe secundare, formând ceea ce astăzi numim Delta [secundară a] Chiliei, situată în totalitate pe teritoriul Ucrainei.

Brațul Sulina

Are la rândul său câteva caracteristici care îl fac unic. Este cel mai drept dintre brațele dunărene. Paradoxal, deși este cel mai mic ca debit, este totodată brațul cu cel mai mare potențial de creștere. Și asta pentru că Brațul Sulina este, în toată puterea cuvântului, un... canal artificial! Să vă explic...

Sulina de astăzi este în totalitate o creație a Europei, poate mai mult decât oricare alt colț din țară. Acum mai bine de un secol și jumătate, puterile occidentale au încercat să-și sporească puterea asupra acestei părți a continentului, prin extinderea influenței asupra gurilor Dunării, în dauna Imperiului Țarist și a celui Otoman. Prin Tratatul de la Paris din 1856 a fost înființată Comisia Europeană a Dunării, de inspirație franceză, cu misiunea declarată de a îmbunătăți și monitoriza navigația pe fluviu. Pe vremea CED, Sulina era doar cu ceva mai mult decât o biată saha, un braț dunărean puțin adânc și parțial colmatat. Se estimează că înainte de dragare mai treceau pe aici către mare numai cinci procente din apa fluviului! Ca atare, au fost demarate lucrări ample de amenajare. Inițial, a fost decolmatată gura dinspre mare a brațului. Apoi adâncimea lui a fost sporită progresiv spre amonte. Meandrele mari - unele există și astăzi, formând ceea ce se cheamă „Marele M al Sulinei“ - au fost scurtcircuitate printr-un canal inaugurat în 1894, tăiat direct prin unul dintre cele mai mari ghioluri de atunci ale Deltei. Cele două jumătăți de lac nu sunt altceva decât ghiolurile Obretinu Mare și Obretinu Mic de astăzi. Ca urmare a lucrărilor amintite, lungimea brațului a fost scurtată cu o treime, de la 92 la puțin peste 62 km, debitul crescând progresiv până la de patru ori valoarea inițială.

Din punct de vedere al navigației, probleme serioase apar acolo unde brațul se varsă în mare, pentru că aici curentul se domolește brusc și aluviunile încep să se depună, formând bancuri aluvionare. Ele sunt, de fapt, celebra „bară“ a Sulinei! Pentru a scoate gura de vărsare a Dunării de sub influența curenților litorali, brațul Sulina, ajuns la 64 km lungime, a fost prelungit în mare cu diguri solide, care delimitează un canal foarte adânc (11 m). Canalul se prelungește până hăt departe în larg (8 kilometri, în prezent), un biet dig îngust separând apa dulce și tulbure a fluviului de apa mai limpede și sărată a mării.

Brațul Sfântu Gheorghe

Sfântu Gheorghe e cel mai bătrân dintre brațele dunărene. Pe aici trecea odinioară Dunărea, pe când Delta nici măcar nu exista, cel puțin nu în forma ei actuală. Cel mai sudic braț principal a cunoscut o existență tumultuoasă, cu perioade de creștere alternând cu regres și apoi reveniri ale debitelor. Ca atare, Sfântu Gheorghe are două porțiuni distincte: cele două treimi inițiale ale albiei sunt neregulate, meandrate. Pentru ochi pricepuți, aici brațul își arată adevărata vârstă: malurile sunt înalte, solide, cu praguri nenumărate, umbrite de păduri falnice.

Sfântu Gheorghe are mai multe meandre (după unii 8, după alții 10). Prin anii ’80 ai secolului trecut s-a pus problema scurtcircuitării unora dintre ele, pentru a îmbunătăți accesul navelor pe braț. După terminarea lucrărilor, în 1985, cele șase zone rectificate au dat naștere fiecare câte unei insule. Cea mai mare, formată prin scurtcircuitarea meandrului Murighiol, a fost transformată în amenajare piscicolă. Cei care navighează cu ambarcațiunea proprie pe Sfântu Gheorghe trebuie să știe că de la originea brațului, la Ceatalul Sfântu Gheorghe, au de străbătut până la mare aproximativ 109 kilometri, dacă urmează cursul vechi al brațului, sau numai 70, dacă merg pe „Dunărea Nouă“. Pentru orientare, canalele dragate trec prin dreapta primelor cinci insule și prin stânga ultimei, care este și cea mai mică.

Sfântu Gheorghe este practic tot ceea ce nu este Sulina. Dacă brațul mai nordic a fost transformat într-un canal artificial, pe care cuvântul de ordine este uniformitatea, Sfântu Gheorghe își păstrează aproape neatins aerul natural, pitoresc. Neregularitatea lui, fie că vorbim despre insule, despre meandre, despre praguri abrupte, despre gropane (adâncimea maximă atinge -26 m) ori despre plaje aluvionare întinse, despre păduri întregi doborâte în curent, îl consacră drept adăpost pentru pești și implicit destinație pentru pescari.

Canalele Deltei

Dacă Dunărea și brațele ei sunt arterele mari ale Deltei, „sângele“ acestui sistem circulator nu ar putea ajunge peste tot fără capilare mai mici, care să poarte fluidul vital până în cele mai ascunse unghere. Ei bine, sistemul capilar al Deltei este format din puzderia de canale, sahale, gârle ș.a.m.d. care unesc într-o rețea imensă toate apele din Delta Dunării.

Ca să vă faceți o idee despre cât de vastă este această rețea, trebuie să vă spun că, însumate, toate canalele, sahalele și gârlele Deltei ating o lungime de... 3.600 de kilometri! Adică, de aproape nouă ori lungimea străbătută de fluviu pe teritoriul Rezervației, cu cele patru brațe ale sale cu tot! Sau, altfel spus, cu aproape o treime mai mult decât întreaga lungime a fluviului, de la izvoare și până la vărsare! Sigur, nu toate aceste ape mai sunt astăzi funcționale din punct de vedere reologic. Ca la orice organism nu foarte tânăr, unele s-au înfundat cu aluviuni. Altele au fost astupate de mâna nepricepută a omului. Câteva, destul de puține, se mai draghează astăzi pe ici, pe colo, pentru a salva de la uscare anumite zone ale Deltei.

Rețeaua hidrografică secundară din Delta Dunării conține în mare trei tipuri de ape. Sahalele sunt vechi brațe dunărene secundare, colmatate. Gârlele sunt tot cursuri de apă naturale, în fapt sahale mai mici. Spre deosebire de gârle și sahale, canalele sunt dragate de mâna omului. Totuși această clasificare și-a pierdut caracterul absolut, lucrări de amenajare, decolmatare, dragare parțială efectuându-se de-a lungul timpului cam peste tot în Delta Dunării.

Primele canale tăiate artificial în Deltă au numai un secol vechime. La începutul anilor 1900, salinizarea accentuată a Razimului din cauza colmatării legăturilor sale cu Dunărea a avut ca efect prăbușirea producției de crap și șalău în lagună. Speriate de consecințele economice nefaste, autoritățile vremii au hotărât dragarea unor canale de minimum 2 metri adâncime dinspre Sfântu Gheorghe spre capătul nordic al Razimului. Canalul Regele Carol I, actualul canal Dunavăț, a fost inaugurat în 1906. Un an mai târziu se înregistra o creștere de aproape șase ori a capturilor de pește din Razim!

Procesul a continuat, între 1911 și 1914 fiind tăiat Canalul Regele Ferdinand, actualul canal Dranov. Entuziasmați de efectele asupra pescăriilor, diriguitorii vremii s-au pus temeinic pe treabă. A urmat la scurt timp Canalul Elisabeta I (Babadag), canalul Razim, numit pe atunci și Pârlita-Roșculeț (Tătaru - canalul de centură de astăzi), canalul Regele Carol al II-lea (Litcov), canalul Voievodul Mihai (Crasnicol). În fond, multe dintre aceste albii au fost tăiate pe traseul unor gârle mai vechi, care au fost rectificate și dragate. Alte gârle, care uneau Brațul Sulina de bălțile limitrofe, au fost astupate fără remușcări, pentru a crește debitul de apă pe marele canal navigabil.

Tăierea de canale cu nemiluita a atins o efervescență nemaiîntâlnită în deceniile șase și șapte ale secolului trecut. Marea amenajare științifică a Deltei presupunea exploatarea la maximum a tuturor resurselor disponibile. Sute de kilometri de canale au permis accesul facil al bărcilor, al pescarilor, al utilajelor de recoltat stuf până în inima celor mai îndepărtate ghioluri. Altele au fost menite să asaneze regiuni întregi ale Deltei, înconjurând diferite amenajări agricole sau piscicole: Stipoc, Pardina, Pardina-Ocolitor. De altfel, nicăieri procesul de distrugere nu a atins cote mai mari ca în zona Pardina, cea mai mare amenajare agricolă a Deltei.

Câteva canale au fost tăiate pentru a facilita accesul micilor nave de transport spre cele mai îndepărtate localități ale Deltei sau chiar pentru exploatarea unor resurse minerale (canalul Caraorman, dat în folosință la începutul anilor ’80). Încă de pe vremea lui Antipa fusese tăiat un canal din Chilia (km 112) spre Șontea-Sireasa. A fost ulterior închis la un capăt, rolul său fiind preluat de un canal incomparabil mai mare, menit a scurtcircuita toată porțiunea inițială a Brațului Chilia - canalul Mila 35, care unește și astăzi Brațul Tulcea cu Brațul Chilia, în amonte de Pardina. Și exemple ar mai fi cu nemiluita...

În acele vremuri tulburi, nu și-a pus nimeni problema dacă e bine să crestezi Delta de-a lungul și de-a latul, după pohta inimii. Se consideră că astăzi, din totalul teoretic de 3.600 de kilometri ai rețelei hidrografice secundare, mai puțin de 300 de kilometri sunt gârle în regim natural! Rezultatul? Economic - excelent. Cel puțin la început, cantitățile de pește și stuf recoltate din ghioluri au crescut exponențial. Ecologic - benefic inițial, noile canale aducând cu ele apă proaspătă și nutrienți. Foarte rapid însă efectele secundare și-au făcut simțită prezența: pe calea recent deschiselor cărări de apă au ajuns în ghioluri cantități impresionante de aluviuni, sufocându-le (Fortuna prin canalul Crânjală, astăzi închis, Uzlina prin canalul omonim, Iacub prin canalul Caraorman). Volumul lacurilor din Deltă s-a prăbușit în doar o jumătate de secol!

Ghiolurile și japșele Deltei

Ghiolurile Deltei, deși numeroase (mai mari de un hectar sunt astăzi aproape 500, dar acum un veac erau cam 700!!), ocupă mai puțin de o zecime din suprafața Deltei. Ele au prea puțin de-a face cu lacurile de câmpie, atât de familiare pescarilor de la noi. Prototipul iazului cu maluri ferme, chiar dacă uneori greu accesibile, se întâlnește arareori în Delta Dunării. De regulă, lacurile Deltei s-au format prin umplerea cu apă a depresiunilor dintre brațele, gârlele și sahalele fluviului. Prin procesul natural de colmatare, de îmbătrânire a Deltei, suprafața inundată s-a fragmentat, dând naștere mai multor ghioluri. De-a lungul timpului ele au ajuns să fie separate fie prin grinduri, dacă regiunea e mai bătrână, fie numai prin bariere de plaur, ca în porțiunea tânără a Deltei.

În primul caz vorbim despre lacuri de sine stătătoare, cu maluri solide, formate din grinduri adevărate. Fragmentarea este intensă - o multitudine de lacuri mici, puțin adânci. Flora și fauna pot varia semnificativ de la un ghiol la altul, fiecare având ceva caracteristic. Sunt ecosisteme semideschise, influențate major de ritmurile fluviului, dar capabile să-și orânduiască propriile „reguli de funcționare“. Un eveniment petrecut în unul din ghioluri nu le afectează obligatoriu și pe celelalte. Este situația micilor lacuri din vestul îmbătrânit al Deltei, situate între canalul Mila 35, Șontea, Păpădia și Brațul Sulina.

În cel de-al doilea caz, plaurii formează doar o barieră superficială, sub care apa circulă aproape liber. Vorbim de țărm fals, care fragmentează o singură mare apă în câteva subdiviziuni mai mici. Peștii pot trece nestingheriți pe sub stufărișurile plutitoare, dintr-un ghiol în altul, ca atare flora și fauna sunt aproape identice, chiar dacă aparent locurile par diferite. Într-o astfel de depresiune inundată ia naștere un ecosistem unic, deschis. Factorii externi care acționează pe o anumită arie influențează de regulă major tot restul complexului lacustru. Corciovata - Căzănele - Trei Iezere - Bogdaproste, Miazăzi - Lungu - Matița, Uzlina - Isac - Isăcel, Puiu - Lumina - Vătafu sunt doar câteva exemple.

Indiferent de localizare, caracteristica generală a lacurilor deltaice este adâncimea relativ mică. Cu câteva excepții notabile, ea depășește arareori 1,5 metri. Valoarea maximă este atinsă pe lacurile Belciug (7 m), Erenciuc (2,5 m, dar aici colmatarea a fost accelerată de tăierea canalului omonim), Lumina (2,5-3 m la o cotă medie). Belciug și Erenciuc sunt lacuri de meandru, adică foste albii ale Dunării astăzi înfundate. Lumina ocupă centrul vastei depresiuni dintre grindurile Caraorman, Sărăturile și Letea.