Legendele Sulinei

Încerc să vă spun, pe scurt, povestea unui tărâm aparte, a unui oraș unde poți ajunge doar pe calea apelor și în care, timp de aproape un secol, de la jumătatea secolului al XIX-lea până în prima parte a secolului al XX-lea, și-a desfășurat activitatea o prestigioasă instituție internațională: Comisia Europeană a Dunării. Orașul Sulina este, de fapt, creația acesteia.

Locul geografic Sulina este menționat pentru întâia oară în anul 950 d.Hr., în scrierea De administrando imperio a împăratului bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul. La acea vreme Gurile Dunării erau parte a Imperiului Bizantin. În secolele următoare, pe fondul slăbirii puterii bizantine în regiune, are loc o întărire a poziției negustorilor genovezi și venețieni. În secolul al XIV-lea, Sulina devine schelă genoveză, până la ocuparea teritoriului de către Imperiul Otoman, la sfârșitul secolului al XV-lea. Va rămâne sub stăpânirea otomană pentru aproape patru secole și jumătate. Gura Sulina și vechea așezare sunt înscrise în documentele cartografice din sec. XIV-XVII și în vechile scrieri ale călătorilor sub numele Selinas, Saline, Solina, Seline, Sunja, Sunne, Soulineh.
În secolul al XVIII-lea, turcii construiesc o redută pe malul stâng al Dunării. În anul 1802, Beshir Aga construiește un far pe malul drept al Dunării, la vărsarea acesteia în mare. Acest far avea să fie modernizat de Comisia Europeană a Dunării, în anul 1870, fiind astăzi cunoscut sub numele de Farul Comisiei Europene a Dunării, devenind unul dintre monumentele istorice emblematice ale orașului. Așezarea este descrisă de navigatorul olandez Georg Lauterer¹, care poposește în Sulina în anul 1782:
„Sulina, turcește Sunja, este o localitate mică, așezată chiar la Marea Neagră, la capătul din urmă a celui de-al treilea și singurul braț navigabil al Dunării; la extremitatea malului drept al Dunării se află un far, înalt de aproximativ 50 de picioare, în care ard noaptea, pentru a veni în ajutorul navigatorilor, 10 lămpi mari; mai departe, în interior e o cafenea. De partea cealaltă, pe malul stâng, se află o redută veche, de lemn, o moschee de lemn, o casă pentru comandant, în fața căreia sunt instalate 7 tunuri de metal de șase funzi, fără afete, 11 cafenele cu prăvălioare, unde corăbiile în trecere pot să-și cumpere toată hrana necesară. (...) Și cum vânturile puternice de la nord-est obișnuiesc să ridice aici pe Dunăre valuri ce trec de 2 picioare, terenurile pe care sunt clădite casele în Sulina sunt ridicate cu aproximativ 4 picioare deasupra apei, aflată la nivelul cel mai mic.
... Imediat ce treci de gura de la Sulina, este în mare o trecere (n.n.: Bara) mai puțin adâncă, unde apa abia atinge 11 picioare, pentru aceasta este la îndemână în Sulina un vas numit turcește bairactar, care trage sau scoate (din port) toate corăbiile; pentru aceasta și pentru far se plătește 4,5 până la 6 piaștri, după mărimea corăbiei.... La Sulina, lățimea Dunării e de 105 stânjeni și adâncimea de 5 stânjeni. De la Galați până aici poți scoate 35 de ceasuri sau 23 de mile germane, iar călătoria poate fi făcută pe vreme bună în trei zile. (....)... În timpul șederii mele în Sulina, am avut prilejul să număr toate corăbiile care treceau pe acolo și să aflu că într-un răstimp de 40 de zile au ieșit 62 de corăbii și au intrat acolo 43”².
Dominația otomană asupra Gurilor Dunării avea să ia sfârșit în anul 1829, urmare a Tratatului de pace de la Adrianopol. Delta intra atunci în stăpânirea Rusiei, până în anul 1856. Pentru a favoriza dezvoltarea comerțului prin Portul Odessa, deși se angajaseră să asigure navigabilitatea la Gura Sulina, autoritățile ruse lasă să se colmateze Brațul Sulina și să se ridice nivelul barei de aluviuni care se forma pe fundul apei, la vărsarea Dunării în Marea Neagră, formațiune cunoscută sub numele de Bara Sulina.
Rușii întăresc fortificațiile turcești de pe malul stâng al Dunării și construiesc aici o stație de carantină, în anul 1836. Pe malul drept al Dunării, în centrul așezării Sulina, pe o parcelă de teren ferm, retras de la Dunăre, ei construiesc o biserică impunătoare, astăzi dispărută, al cărei altar este marcat printr-un monument amplasat în curtea actualei Biserici ortodoxe vechi „Sf. Nicolae” din Sulina. Silueta pregnantă a acesteia, alături de cea a vechiului far otoman ridicat în anul 1802, tot pe malul drept, marchează silueta Sulinei în vechile gravuri din prima jumătate a secolului al XIX-lea.
După Pacea de la Adrianopol, se declanșează și un proces intens de emigrare a grecilor, mulți dintre aceștia așezându-se în orașele porturi de la Dunăre sau Marea Neagră. Este momentul venirii masive a grecilor în Sulina, etnie care avea să devină, în scurt timp, majoritară. Nori negrii apar pe cerul Sulinei. Începe Războiul Crimeii. În perioada 1853-1856, la Gurile Dunării se dau lupte grele. În anul 1854, în 17 iulie, Sulina este bombardată și incendiată de viceamiralul englez Parker, care răzbuna astfel moartea fiului său, ucis în război de voluntari greci din armata rusă³. Acest moment este ilustrat în relatările de război din publicația „Illustrirte Zeitung”, care apărea la Leipzig.
Prin Tratatul de pace de la Paris, din martie 1856, Gurile Dunării reintră sub stăpânire turcească. Tot acum este înființată Comisia Europeană a Dunării, care avea ca principale atribuții: reglementarea liberei circulații pe Dunăre și asigurarea navigabilității la gurile Dunării. Încă de la începutul secolului al XIX-lea, marile puteri europene, întrunite la Congresul de pace de la Viena din anul 1815, legiferaseră principiul liberei navigații pe cursurile de apă internaționale. Transportul pe apă fiind mult mai ieftin decât cel pe uscat, fuseseră declanșate mari proiecte edilitare de amenajare a cursurilor de apă pentru a fi transformate în coridoare de transport. Cu toate acestea, acest principiul a putut fi impus pe Dunărea maritimă abia 40 de ani mai târziu, la Congresul de pace de la Paris din anul 1856, când este înființată Comisia Europeană a Dunării, cu sediul la Galați și Sulina. Creată ca organism provizoriu, cu mandat pentru doi ani, alcătuită din reprezentanții marilor puteri europene, își prelungește existența în România până în anul 1938, când principalele sale atribuții vor fi preluate de statul român.
Este interesantă relatarea lui Ed. Engelhardt⁴, care a vizitat Sulina în anul 1853, înainte de înființarea CED. Așezarea este descrisă ca având circa 1.000 de locuitori, majoritatea ionieni, greci și maltezi, care practicau o anumită formă de piraterie, „ajutând” navele să treacă peste Bara Sulina, pentru a-și putea continua călătoria:
„Câteva barăci de scânduri sau simple colibe de stuf ridicate pe plajă serveau de adăpost unor aventurieri a căror artă constă în a-i prăda în stil mare și în tovărășie pe nefericiții căpitani care erau nevoiți, față de obstacolele pe care le aveau de întâmpinat în acest punct, să recurgă la oficiile lor. (...)
Jaful era organizat și, față de dezorganizarea care a urmat primelor ostilități pe Dunăre, se practica nepedepsit de nimeni. Folosirea silită a descărcării parțiale la trecerea barei ușura foarte mult practicile acestor pirați îndrăzneți. Barcazurile lor aveau în genere un dublu fund în care se scurgea în mare parte grâul scos pentru un moment din bastimentele de mare și nu restituiau decât excedentul, și aceasta numai în cazul în care nu izbuteau să scape toată încărcătura lor de vigilența căpitanilor de vase. Așa se explică cum mai multe mori de vânt, ale căror urme se mai văd și azi, erau în plină activitate la gura Dunării, într-un punct ascuns al coastei, la capătul stufărișurilor”⁵.
Comisia Europeană a Dunării - CED era alcătuită din reprezentanți ai marilor puteri europene: Anglia, Franța, Austria, Prusia, Germania, Italia, Sardinia, Rusia și Turcia. Atribuțiile sale erau de natură legislativă, judecătorească, administrativă și tehnică. Ea elabora regulamentele de navigație și poliție fluvială în sectorul Dunării maritime, judeca toate contravențiile față de regulamentele de navigație, stabilea și percepea taxele de navigație, administra Portul Sulina și executa studiile și lucrările de amenajare pentru navigație pe Brațul Sulina.
Activitatea CED se desfășura în cadrul următoarelor servicii:

Secretariatul general, înființat în anul 1856, cu sediul la Galați, care, printre altele, cuprindea registratura, biblioteca și arhiva CED;
Contabilitatea generală, înființată în anul 1856, funcționând când la Galați, când la Sulina;
Casa de navigație, înființată în anul 1859, la Sulina, care se ocupa cu perceperea taxelor de navigație și sanitare și a amenzilor aplicate de Căpitănia Portului Sulina și de Inspecția de navigație;
Serviciul tehnic, înființat în anul 1856, la Sulina, care deținea atelierele și șantierele pentru repararea navelor din Sulina, trei cariere de piatră la Tulcea și una la Isaccea și care avea ca atribuții elaborarea proiectelor și executarea lucrărilor de ameliorări la gurile Dunării, menținerea stării de navigație, instalarea și întreținerea farurilor, geamandurilor, semnalelor de ceață, construcția, întreținerea și repararea imobilelor CED;
Inspecția de navigație, înființată în anul 1861;
Căpitănia Portului Sulina, înființată în anul 1857, care asigura, printre altele, pilotajul la intrarea pe fluviu, salvarea navelor aflate în pericol, funcționarea farurilor și semnalelor de ceață de la Sulina, Sf. Gheorghe și de pe Insula Șerpilor;
Serviciul spitalelor, creat în anul 1857, la Sulina, care a înființat Spitalul central și Spitalul de boli infecțioase din Sulina.

Așadar, serviciile operative ale CED au funcționat la Sulina începând cu anul 1856.
În anul următor sunt demarate lucrările pentru ameliorarea navigabilității la Gurile Dunării și pe Dunărea maritimă, de la Brăila până la vărsarea în Marea Neagră. După ample studii, Brațul Sulina este ales, în defavoarea brațelor Sfântu Gheorghe și Chilia, pentru a fi transformat în principală arteră fluvială navigabilă. Deși era mult mai lung, alegerea sa s-a datorat și adâncimii medii, care era mai mare decât a celorlalte două brațe. Până în anul 1902, CED a desfășurat, după proiectele inginerului englez Charles Hartley⁶, ample lucrări de amenajare și regularizare ale Brațului Sulina. Deși a fost inginer-șef al CED doar până în anul 1872, a continuat să supervizeze activitatea tehnică a Comisiei până în anul 1902. Inginerii-șefi care i-au succedat nu au făcut decât să implementeze proiectele acestui inginer de geniu.
Urmare a acestor lucrări, Brațul Sulina este regularizat și transformat în canal navigabil, de la Tulcea până la vărsarea în mare, prin îndiguire, dragare și eliminarea tuturor coturilor. Sunt efectuate „tăieturi” majore, printre care cele ale buclelor „Marelui M”, fiind redusă lungimea Brațului Sulina cu peste 20 km.
În Sulina sunt îndiguite malurile și sunt trasate și construite marile diguri, care avansează kilometri în mare, asigurând, prin formă și direcție, navigabilitatea Gurii Sulina, prin curățarea naturală a Barei Sulina, folosindu-se curgerea dirijată a apelor Dunării. După anul 1902, când Charles Hartley părăsește Sulina, inginerii care îi urmează nu fac decât să prelungească către est, spre larg, „jetelele” (brațele) digurilor de nord și de sud, menținând traiectoriile trasate de Hartley.
Instalarea la Sulina a CED determină o rapidă dezvoltare și modernizare a orașului. Începând cu anul 1857, se desfășoară o intensă activitate edilitară, puternic susținută prin subvențiile acordate de CED. Pentru extinderea terenului solid, propice construirii, pe malul drept, terenul este asanat progresiv prin secarea mlaștinilor și împrăștierea pe teren a lestului adus de navele care intrau pe Brațul Sulina. Pentru apărarea împotriva inundațiilor, sunt depozitate pe maluri cantități importante de aluviuni extrase din fluviu de dragele aspiratoare. Este trasat orașul cu plan prestabilit, alcătuit dintr-o rețea de străzi paralele cu brațul Dunării, numerotate cu cifre romane, legate între ele prin străzi scurte, perpendiculare, care porneau de pe chei și se sfârșeau la sud de oraș, în mlaștini.
Străzile principale sunt acoperite cu pietriș. Strada II, paralelă cu cheiul, este transformată în arteră carosabilă, prin pavarea cu macadam. Până în anul 1880 sunt trasate și umplute cu pământ și balast și străzile III și IV.
Cele mai noi porțiuni de uscat, situate la extremitatea estică a vechii așezări, pe malul drept al Brațului Sulina, sunt asanate și ele și transformate într-un cartier elegant, alcătuit dintr-un ansamblu de construcții care asigură funcționarea organizată a CED ca entitate legislativă, judecătorească, administrativă și tehnică. Cartierul CED înglobează clădiri ridicate în perioada 1856-1877: Palatul CED, cu fațada principală orientată spre Dunăre, aliniată la strada I și cu o zonă de ponton pentru acostări, sediul Serviciului Tehnic al CED și locuința inginerului-șef al CED, Spitalul central al CED și un ansamblu de clădiri de locuit pentru înalții funcționari ai comisiei. În acest cartier se află și vechiul far, ridicat de otomani în anul 1802, refăcut și modernizat de CED în anul 1870. Întregul ansamblu, închis parțial sub formă de incintă, reflectă o funcționare cvasi-independentă, terenul fiind structurat într-o ordine academică, înglobatoare de ample spații verzi, de sport și detentă.
În aceeași perioadă, comisia construiește pe malul stâng al Brațului Sulina un vast ansamblu de ateliere de reparații și întreținere a navelor, birouri și clădiri de locuit, cunoscut sub numele de Atelierele CED.
Datorită avantajelor oferite de CED, Sulina se populează. Crește afluxul de imigranți. Populației autohtone, alcătuite din greci, români, ruși și turci, i se adaugă armeni, evrei, lipoveni, kosovari și muntenegreni, precum și funcționari CED, angajați ai reprezentanțelor diplomatice și ai agențiilor de navigație din statele europene, lucrători portuari și din atelierele navale ale CED. Se constituie acel mozaic multietnic și multicultural, inspirat numit „Europolis” de către scriitorul Jean Bart. Orașul înflorește. Se deschid reprezentanțe diplomatice și agenții ale marilor companii de navigație. În anul 1870 orașul Sulina primește statutul de porto-franco de la autoritățile turcești.
În centrul Sulinei, pe terenurile consolidate de CED, între strada II și strada III, în anul 1863, comunitatea italiană, alcătuită mai ales din navigatorii și negustorii dalmațieni și venețieni, construiește Biserica catolică „Sf. Nicolae”. În perioada 1866-1868, vechile comunități greacă, română și rusă construiesc, pe parcele învecinate, bisericile greacă și cea ruso-română (biserica ortodoxă veche, în care se slujea, la acea vreme, în limbile rusă și română), ambele având tot hramul „Sf. Nicolae”, aceasta din urmă fiind ridicată pe terenul vechii biserici ruse, incendiată în iulie 1854, în timpul Războiului Crimeii. Pe strada I, la chei, în apropiere de cartierul CED, este construită în anul 1869 biserica anglicană, care avea să dispară în bombardamentele din al Doilea Război Mondial. În anul 1870 se construiește o moschee, care va fi demolată în anii ’50, urmare a avariilor suferite în război. Pentru construirea tuturor acestor lăcașuri de cult și ulterior pentru întreținerea și repararea lor, CED acordă subvenții.
Începând de acum și sfârșind la începutul secolului al XX-lea, în Sulina se coagulează un fond construit valoros și particular, alcătuit din clădiri de locuit cu prăvălie la parter, locuințe de tip oriental, îmbrăcate în caplama, cu sacnașiu sau vile coloniale ale funcționarilor CED.
Pe nisip, către mare, pe locul vechiului cimitir al așezării, este amenajat în anul 1864 cimitirul CED: catolic, protestant și ortodox. În anul 1871, lângă el se deschide și un cimitir musulman, iar la sfârșitul secolului al XIX-lea unul evreiesc. Alături de acestea, în primele decenii ale secolului al XX-lea, numeroasa comunitate lipoveană, proaspăt stabilită în Sulina, își va deschide propriul cimitir. În cimitirul CED din Sulina, alături de alți oameni de seamă, este înmormântat și danezul Magnussen⁷, inginer-șef al CED în perioada 1907-1919.
Sulina devine din nou câmp de luptă în Războiul Ruso-Turc din 1877-1878, suferind mari distrugeri. Preliminariile de pace de la San Stefano, semnate de Rusia și Turcia în februarie 1878, confirmă prerogativele CED, menținându-se astfel premisele bunăstării orașului. Urmare a Tratatul de la Berlin, din iulie 1878, Sulina devine teritoriu românesc, iar România devine stat membru al CED. Începând cu 18 noiembrie 1878, prin „Regulamentul pentru organizarea administrativă a Dobrogei” se înființează județele Tulcea și Constanța. În județul Tulcea este înființată Plasa Sulina, din care fac parte Caraorman, Satu Nou, Sfiștofca, Sf. Gheorghe, Insula Șerpilor și Sulina - reședință de subprefectură. În Sulina se edifică sedii administrative pentru noile autorități române: primărie, prefectură, judecătorie, percepție, vamă, poliție. La un prim recensământ românesc, în anul 1880, Sulina numără, în afara „flotanților”, 2.875 locuitori: 1.653 greci, 150 români, 155 ruși, 250 turci, 15 lipoveni.
Trebuie menționat un eveniment, care în timp va influența soarta Sulinei. În anul 1860 fusese dată în folosință calea ferată Constanța - Cernavodă, care este încorporată, odată cu Dobrogea, teritoriului României la 20 octombrie 18788. Este momentul în care transportul feroviar începe să facă o puternică concurență celui pe apă, favorizând dezvoltarea Portului Constanța în defavoarea Sulinei. Cu toate acestea, CED continuă amplele lucrări de îndiguire pentru asigurarea navigabilității la Gura Sulina, inițiate de Charles Hartley.
Orașul se dezvoltă în continuare. În anul 1883, în curtea bisericii grecești, este construită școala grecească. În anul 1892 este construită o biserică armenească, astăzi dispărută. Un an mai târziu CED construiește un spital pavilionar, de boli infecțioase, amplasat în afara orașului, pe plajă. În anul 1895, pe strada I, pe chei, lângă biserica anglicană, în clădirea vechii cazărmi turcești, este înființat, cu subvenții CED, British Seamen’s Institute, cunoscut ulterior sub denumirea Cercul Marinei Militare.
În anul 1894, regele Carol I vizitează Sulina cu ocazia inaugurării celui mai nou tronson al Canalului Sulina, obținut prin tăierea buclei a II-a, din aval, a „Marelui M”. Acest moment major din activitatea CED a fost marcat prin ridicarea obeliscului de la Mila 18, de lângă satul Crișan. În anul 1895, Sulina număra 4.500 de locuitori (2.400 greci, 450 români, 450 ruși, 115 armeni, 200 turci, 230 evrei, 60 bulgari, 350 germani), alături de care locuiau și 2.000 de „flotanți”. La sfârșitul secolului al XIX-lea, CED construiește farurile din larg, de pe digurile de nord și de sud.
Pe chei este construit Hotelul Camberi, clădire emblematică a orașului.
Prin înființarea „Casei Naționale”, este promovat turismul balnear și de vilegiatură. Plaja este amenajată. Sunt organizate tabere pentru copii.
Un moment important din constituirea orașului modern îl reprezintă edificarea Uzinei de Apă și a rețelei de alimentare cu apă a orașului, după un proiect al Ministerului Lucrărilor Publice, semnat de arhitectul Florian Gr. Pantelly⁹ și inginerul C. M. Vasilescu. Ansamblul Uzinei de Apă este finalizat în anul 1903.

Amplasat pe malul drept al Dunării, la vest de oraș, la mai mult de un kilometru distanță de acesta (la acea vreme), era alcătuit din Turnul de apă, Casa mașinilor, Casa filtrelor, fosta locuința a inginerului-șef și o anexă sanitară. CED a contribuit constant cu fonduri la realizarea și ulterior la întreținerea și extinderea sistemului de alimentare cu apă potabilă a Sulinei și a Uzinei de Apă. Uzina funcționează și astăzi, extinzându-se și modernizându-se, dar menținându-și nucleul istoric din anul 1903, reprezentând un exemplu semnificativ de arhitectură industrială de la începutul secolului al XX-lea. Amplasată la intrarea în Sulina pe calea apelor, vizibilă de pe vapor de la mare distanță, Uzina de Apă a devenit un ansamblu emblematic pentru oraș.
Încă din anul 1878, noile autorități hotărâseră construirea unei biserici catedrale românești, închinată Sfinților Ierarhi Nicolae (patronul marinarilor și al tuturor bisericilor din Sulina) și Alexandru (la prăznuirea căruia, la 30 august 1877, fiind cucerită Reduta Grivița). În primăvara anului 1899, este achiziționat terenul pe care va fi ridicată catedrala. Amplasamentul este foarte bine ales: cu deschidere spre Dunăre, pe chei, în imediata apropiere a Palatului administrativ al Sulinei care adăpostea primăria, subprefectura, judecătoria și percepția și a Palatului CED. Proiectul catedralei, în stil neo-românesc, este întocmit de arhitectul Nicolae C. Mihăescu¹⁰. Lucrările de construire încep în anul 1910.
Se poate aprecia că anul 1900 reprezintă momentul de maximă prosperitate al Sulinei. Orașul înflorește, deși activitatea de comerț fluvial este deja puternic concurată de comerțul pe calea ferată către Portul Constanța. În anul 1900, Sulina numără 5.611 locuitori: 2.065 greci, 803 români, 594 ruși, 404 armeni, 268 turci, 211 austro-ungari, 173 evrei, 140 kosovari și muntenegreni, 45 italieni, la care se adaugă personalul CED. Este reședința viceconsulilor din Italia, Anglia, Olanda, Suedia, Norvegia și Austro-Ungaria, a agențiilor caselor de comerț din Brăila și Galați. Prin Gura Sulina trec anual peste 6.000 de corăbii și vapoare¹¹.
În Primul Război Mondial orașul este pustiit. În Sulina staționează trupe rusești, care vandalizează biserica armenească și geamia turcească. Spitalul de boli infecțioase al CED este distrus. După război se fac eforturi mari de revenire la o viață prosperă. CED reconstruiește spitalul de boli infecțioase, desfășoară ample lucrări de prelungire și consolidare a digurilor, deschide canalul de adâncime, care permite accesul navelor de mare tonaj pentru încărcarea mărfurilor. Cu fonduri primite de la Guvernul României și de la CED este refăcut sistemul de alimentare cu apă al orașului.
În anul 1932, autoritățile române îi ridică Sulinei privilegiul de porto-franco, iar în august 1938, în urma Aranjamentului de la Sinaia, principalele atribuții ale CED - executarea lucrărilor tehnice, pilotajul, perceperea taxelor de navigație - sunt preluate de statul român, prin nou-înființata Direcțiune a Dunării Maritime.
Al Doilea Război Mondial aduce mari distrugeri orașului. În anul 1941 este bombardat. Este distrusă biserica anglicană, iar catedrala ortodoxă este grav avariată. În timpul războiului, Palatul CED devine sediul Comandamentului militar german, transformând Sulina într-o țintă. Bombardamentul din 25 august 1944 este devastator, avariind peste 60% din fondul construit al orașului. Încercări ulterioare celor inițiate la începutul secolului al XX-lea, de revigorare prin transformarea orașului în stațiune turistică și balneoclimaterică, sunt puternic distorsionate de pierderile imense suferite în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Imediat după război, în lipsa comerțului internațional, orașul este izolat și se depopulează. În anul 1948, Sulina numără 3.373 locuitori.
În deceniile următoare, orașul crește prin aport de populație, astfel că, în anul 1989, Sulina are peste 5.000 de locuitori. Orașul se densifică, fără a crește în suprafață, astupându-și rănile produse de bombardamente. Politica socialistă de dezvoltare socio-economică, insuficient nuanțată, a urmărit contracararea decăderii și a depopulării postbelice a orașului Sulina. Sunt construite: atelierul de reparat nave și farul de larg (1954) ale Administrației Fluviale a Dunării de Jos, bazinul mic și bazinul mare portuar, fabrica de conserve de pește, antrepozitul frigorific, un atelier de reparat unelte pescărești, un magazin universal, un cinematograf (1957), restaurantul Marea Neagră. În două etape, 1965 și 1970-1974, cu precădere pe terenurile rămase libere în urma bombardamentelor din război, negând parcelarul istoric, sunt construite blocuri cu parter și 4 etaje, prea înalte pentru solul nisipos pe care sunt amplasate și în care se afundă lent. În perioada 1986-1989, un front de clădiri vechi de pe chei, pe strada I, este înlocuit de blocuri noi, cu 4 etaje.
Două realizări remarcabile se datorează acestei perioade. Farul de larg, construit la începutul anilor ‘80 de Administrația Fluvială a Dunării de Jos, care înlocuiește farul ridicat în anul 1954, fiind amplasat 9 km în larg. Este proiectat de arhitect Ileana Luscov, proiectant general fiind Institutul de Proiectări Transporturi Auto, Navale și Aeriene - IPTANA - Secția Construcții. S-a căutat o soluție arhitecturală cu calități estetice, plastice și dinamice. „Silueta albă, strălucitoare, monumentalitatea (...) creează un accent singular în zona de unire a Dunării cu Marea Neagră, constituind atât o notabilă realizare tehnică, cât și un punct de interes turistic, ce personalizează zona portuară a Sulinei.”¹²
În anul 1985, Premiul Uniunii Arhitecților era acordat lucrării „Hotel la Sulina”, arhitect Leon Srulovici, proiectant general fiind ISLGC București, cunoscut ca Hotelul Tineretului, o realizare minunat integrată în peisaj, pentru care proiectanții au extins către est limba de pământ care separă Canalul Sulina de bazinul mic, utilizat pentru ambarcațiunile de mici dimensiuni, la extremitatea estică a orașului. Amplasamentul excepțional, care potențează și este pus în valoare de creația arhitecturală, este descris de arhitect astfel: „Un promontoriu, înconjurat, pe trei părți, de apa golfului de întoarcere a navelor de pasageri sosite la gara fluvială, de cea a Dunării și de luciul bazinului portuar pentru ambarcațiuni de agrement”¹³.
Începând cu anul 1990 Sulina se depopulează. Dacă în 1992 aici locuiau 5.484 de persoane, la recensământul din anul 2011 sunt înregistrați 3.663 locuitori, jumătate din populația orașului la începutul secolului al XX-lea. Intervine acum o nouă confruntare cu abandonul unor obiective de interes public, implicit cu abandonul fizic al construcțiilor care le înglobează. Această situație reprezintă o gravă problemă generatoare de involuție, atât în plan general de dezvoltare a așezării, cât și în planul particular al fondului său construit, inclusiv al patrimoniului istoric extrem de valoros. Șantierul naval își restrânge treptat activitatea până la desființare, fabrica de conserve se închide și o mare parte din construcțiile ridicate în perioada socialistă sunt scoase din uz și abandonate, printre ele numărându-se și cinematograful construit în anul 1957 și Hotelul Tineretului, deținător al Premiului Uniunii Arhitecților.
Cu toate acestea, orașul se extinde prin parcelarea și construirea terenurilor amplasate la est de orașul istoric, către mare, multe dintre construcțiile noi primind destinații turistice. Se poate aprecia că turismul de vilegiatură, pe timp de vară, constituie astăzi principala activitate generatoare de venituri desfășurată în Sulina.
Deși perioada post-1990 a adus o înaltă recunoaștere a valorilor culturale și naturale ale Sulinei, prin promulgarea LEGII nr. 345 din 6 iulie 2001 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 125/2000 privind declararea orașului Sulina, județul Tulcea, și a zonei înconjurătoare ca obiectiv de interes național și prin înscrierea în Lista Monumentelor Istorice a unor situri, ansambluri și monumente istorice din oraș, valoroase clădiri istorice, cu valoare culturală complexă, unele clasate monument istoric, sunt abandonate sau se găsesc într-o stare de conservare foarte rea. Printre acestea: Locuința inginerului-șef al CED, Atelierele CED, Farul de pe digul de sud al CED, Hotelul Camberi, Biblioteca orășenească. Unele monumente istorice au fost restaurate: Casa Parparia, Biserica catolică „Sf. Nicolae”, Școala CED, în timp ce altele sunt de foarte multă vreme în șantier: Catedrala ortodoxă „Sf. Nicolae și Alexandru”, Farul CED, Biserica ortodoxă „Sf. Nicolae”, Biserica ortodoxă grecească „Sf. Nicolae”, iar altele își așteaptă cuminți rândul: Cimitirul CED, Palatul CED, Vilele CED ș.a. În prezent, este în curs de actualizare Planul Urbanistic General al orașului Sulina, aprobat în anul 2000 și prelungit în anul 2012.
Sulina, încotro?
NOTE

1 Georg Lauterer, navigator olandez; conduce o expediție comercială pe Dunăre pentru casa de comerț austriacă Willeshofen, în anul 1782; ajunge la Sulina pe 7 august 1782 și rămâne aici până pe 25 septembrie.

2 Georg Lauterer, Descrierea hărții Dunării de la Rusciuc la Sulina, făcută cu prilejul unui transport de mărfuri pentru Casa Willeshofen, împreună cu celelalte relații privind această călătorie (1782), în Călători străini despre Țările Române, vol. X, Partea I, Ed. Academiei Române, București, 2000, pp. 329-330.

3 Societatea Geografică Română, Marele Dicționar Geografic al României, Vol. V, București, 1902, p. 63.
4 Ed. Engelhardt (1828-1916), medic și diplomat francez, consul francez la Galați, medic șef, apoi director al Serviciului Spitalelor în cadrul CED (1857-1858), din anul 1864 - comisar al Franței în CED.
5 Ed. Engelhardt, Etudes sur les embouchures du Danube, Galaţi, 1863, pp. 52-53.
6 Sir Charles Augustus Hartley (3 februarie 1825 - 20 februarie 1915), inginer englez, în construcții și amenajări hidrotehnice pentru porturi şi estuare și în construcția de căi ferate; inginer-şef al CED (1856-1872), apoi inginer consultant al CED (1872-1902); face parte din comitetul desemnat de Congresul SUA pentru asigurarea navigabilității în Delta fluviului Mississippi (1875); membru în Comisia tehnică internaţională pentru lărgirea Canalului Suez (1884); consultant pentru lucrările de amenajare şi modernizare a porturilor Odessa, Trieste, Constanţa, Burgas, Varna, Durban.
7 Eugène Leopold Claudi Magnussen (29 septembrie1849 - 8 iulie 1919), inginer danez; în anul 1875, la finalizarea studiilor, acceptă invitația danezului Karl Henrich Leopold Kühl (1844-1906), la acea vreme inginer-şef al CED, de a se alătura echipei tehnice a CED, la Sulina (Kühl era succesorul lui Hartley la coordonarea Serviciului Tehnic al CED); din anul 1907 îi va succeda lui Kühl, devenind inginer-șef al CED, până la moartea sa, în anul 1919; este înmormântat în cimitirul din Sulina.
8 Toader Popescu, Proiectul feroviar românesc, Simetria, București, 2014, p. 244.
9 Florian Gr. Pantelly (1858, București - 1935) arhitect și inginer român; studiază la Institutul de matematică din Zürich, apoi la Politehnica; studiază arhitectura la Academia de Belle Arte din Liege (1883-1891); este arhitect la Ministerul Lucrărilor Publice (1892-1898), la Ministerul Domeniilor (1889-1901), la Ministerul de Interne, Secția sanitară (1907-1911, 1913-1918); este arhitect la Regiunea Constanța (1918-1924); este autorul ansamblului Uzinei de Apă din Sulina și al colectorului de apă potabilă, cu locuințele de personal, din București; a proiectat gări de pe căile ferate: Craiova - Calafat, Pitești - Curtea de Argeș, Târgoviște - Pucioasa, Galați - Bârlad, Tg. Ocna - Palanca, Comănești.
10 Nicolae C. Mihăescu (3 martie 1863, Târgovişte - 20 decembrie 1934, Bucureşti) arhitect român; studiază la Şcoala de poduri şi șosele din Bucureşti şi la Şcoala de arte frumoase din Paris; arhitect, restaurator şi profesor la Şcoala de arhitectură (1898-1934); principalele lucrări: Palatul Ministerului Cultelor şi Artelor, azi Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Palatul Sinodal al Mănăstirii Antim din Bucureşti, Palatul Societăţii funcționarilor publici din Piaţa Victoriei din Bucureşti (azi dispărut), Tribunalul şi Şcoala comercială din Târgovişte, Tribunalul din Giurgiu, Catedrala din Drăgășani, Biserica Bradu - Boteanu din Bucureşti.
11 Societatea Geografică Română, Marele dicționar geografic al României, Vol. V, Ed. SOCEC, Bucureşti, 1902.
12 Arh. Ileana Luscov, Far la Sulina, revista Arhitectura nr. 2/1984, pag. 14.

13 Arh. Leon Srulovici, Hotel la Sulina, revista Arhitectura nr. 1/1987, pag. 24.
Bibliografie
Bey, Voisin, Notice sur les travaux d’amelioration de l’Embouchure du Danube et Bras de Soulina 1857-1891, Paris, 1893
Bubulete, Doina, Filip, Anca, Studiu istoric general pentru fundamentarea reactualizării PUG oraș Sulina, 2012 (neavizat)
CED, Projets pour l’amelioration de la navigabilite de Bas-Danube, Leipzig, 1858
CED, Plans comparatifs de l’Embouchure et de differentes sections fluviales du Bras de Soulina, Litografia F. A. Brockhaus, Leipzig, 1867
CED, Memoire sur l’achevement des travaux d’amelioration executes aux Embouchures du Danube par la Commission Europeenne, Galați, 1867
CED, Memoire sur l’achevement des travaux d’amelioration executes aux Embouchures du Danube par la Commission Europeenne, Leipzig, 1873
CED, Cartes du Delta du Danube et plans comparatives de l’Embouchure et des sections fluviales du Bras de Soulina, Litografia F .A. Brockhaus, Leipzig, 1887
Constantinescu, Anghel, Monografia Sfintei Episcopii a „Dunărei de Jos”, Ed. Atelierele SOCEC, București, 1906
Curelaru, Vicențiu, Biserici grecești din Dobrogea în care se slujește astăzi, Teză de licență, București, 1995
Engelhardt, Ed., Etudes sur les embouchures du Danube, Galați, 1862
Filip, Anca, Uzina de apă din Sulina, în Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice, Nr. 1-2, București, 2010
Filip, Anca, Arhitectura bisericii - expresie a afirmării identității cultural-religioase în comunitățile multietnice. Studiu de caz: Sulina, în vol. Monumentul XI, Lucrările Simpozionului Național „Monumentul - Tradiție și viitor”, Ediția a XI-a, Iași, 2010
Gusti, Dimitrie, coord., Enciclopedia României, Vol. II, Imprimeria Națională, București, 1938
Hartley, Charles Augustus, Description of the Delta of the Danube and of the Works, Recently Executed, at the Sulina Mouth, London, 1862
Hartley, Charles Augustus, Description of the Delta of the Danube and of the Works, Recently Executed at the Sulina Mouth, London, 1874
Hartley, Charles William Stewart, A Biography of Charles Hartley, Civil Engineer (1825-1915), the Father of the Danube, Vol. I, Ed. Edwin Mellen, UK, 1989
Ionescu, M. D. cpt., Dobrogia în pragul veacului al XX-lea, București, 1904
Lahovari, George Ioan, coord., Marele dicționar geografic al României, Vol. V, Ed. SOCEC, București, 1902
Răducu, Nicolae, 1856-2006, 150 de ani de la înființarea Comisiunii Europene a Dunării, Proiect Europolis-Sulina Rescue, 2006
Rosetti, Carlo, Rey, M. Francis, La Comission Europeene du Danube et son oevre de 1856 a 1931, Imprimerie Nationale, Paris, 1931
Stanciu, Ștefan, România și Comisia Europeană a Dunării - diplomație, suveranitate, cooperare internațională, Ed. Pax Aura Mundi, Galați, 2002
Stanciu, Ștefan, Duță, Alexandru, Traites, conventions et autres documents concernant le regime de la navigation du Danube maritime, Ed. Partener, Galați, 2009
Sturdza, Dimitrie A., Însemnătatea lucrărilor Comisiunei Europeane dela Gurile Dunării 1856 la 1912, București, Leipzig, Viena, 1913
Țeposu, Emil, Pușcariu, Valeriu, România balneară și turistică, Ed. Cartea Românească, București, 1932