RDW

Cu juriul Bienalei prin România

Parafrazez încă de la plecare titlul unei cărţi1 a cunoscutului arhitect și muzician Alexandru Andrieş. Acest fapt se întâmplă probabil dintr-o inconştientă identificare cu acesta survenită undeva la un nivel greu perceptibil. Identificarea se întâmplă cel puţin din punctul de vedere al  „gazdei” care îşi însoţeşte invitatul/invitaţii. Similitudinea de situaţii se opreşte însă aici, eu fiind o copie ceva maistresată a îndrăgitului artist, cu telefonul şi cu lista de contacte în mână şi cu cameramanul2 după mine. Pornim cu membrii juriului internațional ai celei de-a 10-a ediții a  BNAB  în marea aventură a vizionării in situ a construcţiilor care au trecut de faza preselecţiei. Pentru aceasta avem la dispoziţie doar 5 zile, ne aşteaptă un număr impresionant de kilometri, iar luni, în data de 15 octombrie, la ora 17.00 netrecute fix, toate deciziile trebuie să fie luate, acceptate, ba chiar şi anunţate oficial.

Juriul, reprezentat  de arh. Rosa Cervera (Cervera&Pioz) din Spania, conf. dr. arh. Iulia Stanciu (UAUIM), arh. James Horan (Irlanda) şi arh. Tiberiu Bucşa (Cluj), e elegant și variat profesional, cu o atitudine de evidentă familiaritate cu proiectele – spre deosebire de mine, pentru care clădirile pe care urmează să le vedem sunt o experienţă în premieră. Ei cunosc casele din fazele anterioare de prezentare online, discuții, preselecţie etc., aşa că ştiu exact unde merg și ce urmează să vadă. Începem cu Bucureştiul – de altfel, aici sunt cele mai multe dintre clădirile ce trebuie vizionate. Prima construcţie vizitată este Şcoala de Muzică şi Arte din sectorul 3, beneficiar Liceul Teoretic „Al. I. Cuza” – Centrul de execuţie bugetară, arhitecţi Lucian Marius Luţă şi Liviu Marian Fabian. Interiorul are calităţi spaţiale neaşteptate, fiind construit în jurul unui hol generos deasupra căruia „pluteşte” amfiteatrul, marcat atât volumetric, cât și cromatic – roşu. Pentru o clipă, îmi trece prin minte ca un flash imaginea de interior a extinderii Muzeului Regina Sofia din Madrid, de Jean Nouvel – o fi o referinţă voită sau o întâmplare? La final, la această construcţie avea să se oprească una dintre nominalizările Bienalei şi m-am bucurat că a fost remarcată această şcoală-pilot, care arată că învăţământul în România poate fi şi altfel.

Continuăm în registrul şcolilor şi vizităm extinderea Liceului teoretic „Dante Aligheri” – tot din sectorul 3, de aceiaşi arhitecţi. Aceasta ne demonstrează că surprizele continuă şi că, neașteptat (!), în România, există şcoli publice cu spaţii şi dotări de calitate şi cu oameni curajoşi care ştiu să lupte pentru a le obţine.

Aşa că, încrezători, pornim mai departe, spre vizionarea locuinţelor. Experienţa intruziunii în spaţiul locuirii3 este greu de descris în cuvinte. Ea rămâne suspendată undeva între invazie (din partea noastră), ospitalitate din partea locatarilor (nu m-am putut abţine să nu mă întreb dacă eu mi-aş fi deschis ușa casei cu atâta încredere dacă aş fi fost în locul lor) și observaţie (uneori involuntară). Este uimitor cât de mult seamănă beneficiarii cu casele lor şi nici nu îşi dau seama de asta. Ca şi ei, casele sunt mari sau mici, mândre sau smerite, conformiste sau originale, integrate în spiritul locului sau trăind în propria realitate. Toate astea după ce, totuşi, au trecut prin mâna arhitectului, care a pus în ele gândire, principii, concept. Adică aşa crede el, că a pus, fiindcă, din momentul în care au început să le locuiască, beneficiarii le-au impregnat de spiritul lor. Spre deosebire de clădirile publice, locuinţele au propriul miros – miros de casă, întotdeauna altul. Vedem casa CN (arhitect Eliodor Streza, colaborator arh. Monica Butnaru) – corectă, plăcută, bine realizată, apoi locuinţa experimentală din Bragadiru, unde ne întâmpină Cosmin Pavel şi Cristina Constantin, arhitecţi şi beneficiari în acelaşi timp. Este realizată din garaje de beton reciclate, cu un buget extrem de redus. Au mai reciclat şi dale de pavaj – frumoasa piatră cubică a anilor interbelici. Spaţiul rezultat este bogat, de o austeritate primitoare (un plăcut paradox!). Deşi juriul este foarte discret, feţele membrilor îmi spun că are să urmeze aici cel puţin o nominalizare. Într-adevar, originalitatea demersului nu poate fi trecută cu vederea! Pe seară, ajungem şi în Voluntari, colţ cu Pipera, la casa construită de Asociaţia Zeppelin (arhitecţi Constantin Goagea, Ştefan Ghenciulescu, Adrian Dobre). Deşi nu mai avem lumină naturală, ne bucurăm totuşi de spaţiul interior generos, cu detalii curate, în care nu se mai citeşte faptul că la origine a fost vorba despre extinderea unei case existente. Este un moment de bilanţ – ne dăm seama că o zi a fost total insuficientă pentru vizionarea tuturor obiectivelor din Capitală şi împrejurimi – așa încât se decide ad-hoc rămânerea în Bucureşti pentru încă o zi. Despre cele două obiective din Timişoara (printre care Casa Moza, care a fost, de altfel, nominalizată – arhitect Bogdan Demetrescu, colaborator arh. Alina Negru) ne vor informa arhitecţii şi urbaniştii din juriile de arhitectură de interior şi urbanism, care sunt deja în drum spre Timişoara.

Aşa încât urmează o nouă zi de Bucureşti – de data aceasta cu clădiri de birouri, în principal (complexul de birouri Swan din Pipera, arhitect Adrian Emilian Zerva şi colaboratori, prezentat la Secțiunea Arhitectura Sustenabilă; sediul Unicredit Ţiriac Bank, un turn înclinat ce face spectacol din tehnologie şi detaliu, autor arhitect Vladimir Arsene, colaboratori arhitecţi: Călin Negoescu, Onar Gerelioglu, Silviu Chiţu; clădirea Crystal Tower Buisness Center, care a obţinut în acest an Premiul Anualei de Arhitectură, autor arh. Adrian Spirescu, colaboratori: arhitecţii Cosmin Popa, Marina Raicopol, Lucia Mîţ, Daniela Spirescu, Cristian Prisecaru; o clădire de birouri în strada Izbiceni, autori arhitecţii Mihai Ene, Ştefan Cristescu, Adela Ene); dar și cu locuinţe (o casă unifamilială de dimensiuni ample – casa C, autori arhitecţii Mihai Ene şi Ştefan Cristescu, situată central, pe Vasile Lascăr) şi un hotel care beneficiază de un cadru natural deosebit (Hotel Floreasca, de arhitecţii Maria Mădălina Iftimi şi Dorin Ştefan Adam). Din păcate, trebuie să renunţăm la vizionarea locuinţei din Snagov (arhitect Radu Canciovici), neavând certitudinea că vom găsi pe cineva care să ne deschidă pentru a viziona interiorul. O zi plină, completată şi cu o sesiune de jurizare în expoziţie, pe seară.

Şi pentru că „Audentes fortuna iuvat”, după cum a notat ca deviză în carnetul său de călătorie profesorul Key Imaguire Junior din Curitiba, membru în juriul de urbanism şi un mai vechi prieten al României, în a treia zi pornim în sfârşit prin ţară, la drum întins şi lung. Prima oprire este Crama Avincis – vinărie din zona Drăgăşanilor (autor arhitect Alexandru Beldiman, coautori arhitecţii Georgiana Albiţă, Dan Butică, Doina Butică, șef proiect, colaboratori arh. Liana Alexandru şi stud.-arh. Oana Elena Albu, stud.-arh. Roxana Palfi pentru partea de arhitectură). Construcţia impresionează dintru început prin monumentalitatea sa – pare un adevărat templu al vinului, impresie confirmată apoi de vizitarea spaţiilor interioare de producţie, dotate cu tehnologie italiană de ultimă generaţie. Un adevărat dar al locului, perspectivele deschise către colinele cu vii – un peisaj unic, în care clădirea se încadrează, devenind la rândul ei o formă de relief. Simt impresia pozitivă a juriului, dar şi expectativa (oare va urma ceva mai bun?).

Urmează clădirea intitulată Spaţii pentru conferinţe şi cazare în Olăneşti, autor arh. Adrian Spirescu, colaboratori arhitecţii Marina Raicopol, Lucia Mâţ, Cosmin Popa, Cristian Prisecaru, clădire al cărei parament de tip trafor, din lemn, preia simbolic textura pădurii înconjurătoare. Şi apoi, la Sibiu, o locuinţă surprinzătoare semnată de arhitectul Radu Teacă, în colaborare cu arhitecţii Peter Marx şi Raluca Velescu  – o casă atipică pentru Sibiu, fiindcă volumul său tranşant, cu un spaţiu interior extrem de generos şi cu ferestre înalte pe mai multe niveluri, este placat integral cu tablă de cupru.

Pe seară, o agreabilă, dar rapidă incursiune prin elegantul Sibiu contemporan – cu o cină frugală în chiar unul dintre spaţiile laureate la precedentele Bienale – o rafinată, corectă restaurare de casă tipică de centrul istoric din Sibiu.

Dimineaţa, după o ocheadă aruncată pe fugă centrului istoric al Sibiului şi un drum fără peripeţii, ajungem la Cluj Arena, faimoasa realizare a urbei transilvane (autori arhitecţii Dragoş Şerban Ţigănaş, Florin Marius Dico, Levente Kornis, Cristian Remus Urcan). Păşim cu toţii pe gazon, către axul central al stadionului, iar din tribunele goale care ne înconjoară vuiesc virtual glasurile a mii de suporteri absenţi, printre care se găsesc, poate, şi câţiva suporteri ai arhitecturii. Pentru că ne plac anvelopanta dinamică, încheiată în detalii îngrijite şi spaţiul tranşant, bine rezolvat, fără inutile pretenţii de epatare şi, de ce să nu recunoaştem, ne copleşeşte puţin senzaţia vastităţii, concepută pentru a fi umplută cu mişcare şi freamăt.

Ne desprindem însă, fiindcă ne mai aşteaptă un drum lung. Trecând prin Odorheiu Secuiesc şi Gheorghieni, ajungem într-un târziu la primul obiectiv din zona secuimii: Reţea de refugii turistice în Munţii Harghita (doar primul a fost finalizat) – autori arhitecţi Arnold Macalik, István Pásztor, colaboratori arhitecţi Benedek István, Szénási-Papp Zsolt. Parcursul nu a fost lipsit de aventuri: juriul este transportat cale de câţiva kilometri cu un 4×4, apoi se merge o porţiune pe jos, pe un drum nu tocmai pietruit şi pe o vreme nu tocmai însorită (ploaie măruntă şi ceaţă). Oaspeţii din străinătate cam strâng din dinţi, dar rezistă eroic, spre cinstea lor, apreciind în final arhitectura din lemn, cu o linie curată şi primitoare.

Urmează pe traseu, relativ în apropiere, o altă locuinţă, situată ceva mai la sud de Miercurea Ciuc: casa BS, arhitecţi Alpár András, Barna Lőrincz, Zsolt Tövissi. Ne aşteaptă aici o familie primitoare, simplă şi educată, care locuieşte un spaţiu ce îi seamănă: fără pretenţii inutile de grandoare, cu o legătură totală cu natura, deschisă pe toate laturile construcţiei. Remarc în trecere faptul că şi casa bătrânească de pe lot a fost păstrată, restaurată şi folosită în mod firesc. Mai dând un ultim tur locuinţei pe exterior, am ocazia să observ, atrăgându-mi atenţia cu fineţe chiar proprietăreasa, că acoperişul nu este o şarpantă obişnuită, ci este, de fapt, o acoperire în terasă peste care au fost aşezate, ca într-o joacă, nişte sugestii de şarpante. Din păcate, între timp, s-a întunecat de tot şi nu mai putem admira în voie gestul original al arhitectului, asumat cu plăcere de către beneficiar şi nici nu ne mai putem bucura de priveliştea generosului iaz cu care zona de zi a casei este în directă legătură.

Aşa că pornim mai departe, spre Braşov, unde regăsim în sfârşit celelalte jurii „hoinare” care au judecat intervenţiile de urbanism şi spaţii publice amenajate şi pe cele de arhitectură de interior. Membrii acestora sunt foarte veseli, în ciuda numărului mare de kilometri parcurşi (spre deosebire de noi, ei au bifat şi obiectivele din Timişoara) şi au descoperit că reţeta de a străbate uşor drumul lung şi greu este să spui bancuri tot timpul – în română, în franceză sau în portugheză, nici nu mai contează. Arhitectul Victor Moraru din Sibiu, soţii Cristina Mănciulescu şi Andi Negoescu (ambii parizieni prin adopţie, deţinători ai unui birou de arhitectură de succes în capitala Franţei) împreună cu profesorul brazilian Key Imaguire Junior şi cu soţia sa formează un grup simpatic şi eterogen, în jurul căruia se închea-
gă voia bună. Gazda noastră din Braşov, arhitectul
Nicolae Ţaric, are grijă ca totul să fie în ordine şi să nu ne lipsească nimic.

În ultima noastră zi de pelerinaj pe tărâmul arhitecturii contemporane româneşti, vizităm la Braşov două construcţii cu demers singular şi extrem de diferit. Prima – extrem de tehnică – este reprezentată de Institutul CDI: Produse High Tech pentru Dezvoltare Durabilă PRO-DD, arhitecţi Nicolae Ţaric, Roxana Clipea, Lorand Bartha, Olah Ştefan. Ne aflăm într-un spaţiu mai rece din punct de vedere al arhitecturii, însă clădirea îşi propune să folosească diferite inovaţii sustenabile din punct de vedere al instalaţiilor electrice ori de încălzire (ultimul dintre sistemele menţionate este o inovaţie proprie). Este o instituţie realizată cu un buget auster, din fonduri europene, care îşi propune cercetarea în domeniul dezvoltării durabile, o iniţiativă care respiră acea normalitate ce ne arată că „şi în România se poate”. Al doilea obiectiv este fundamental diferit: botezat cu o doză de poezie „turnul din interiorul turnului”, este de fapt o intervenţie de punere în valoare a unuia dintre turnurile medievale din centrul istoric al Braşovului (autor arhitect Justin Baroncea, colaboratori arhitecţi Radu Enescu, Constantin Goagea, Ada Demetriu, Vitali Cataraga, Marina Iliescu, Radu Enescu).

Se observă cu uşurinţă opţiunea frustă pentru contrast – o intervenţie reversibilă, dar hotărâtă pe substanţa istorică a turnului medieval (carcasa exterioară) – un turn contemporan îmbrăcat în corten, de fapt, extinderea unei case de scară cu spaţii dedicate unei bine-venite cunoaşteri interactive a oraşului Braşov prin intermediul mai multor ecrane şi difuzoare. Originalitatea demersului se impune de la sine, construcţia neputând fi ignorată în economia Bienalei.

Părăsind imaginea pitorească, cu aer german, a Braşovului, ne îndreptăm spre Valea Doftanei, unde ne aşteaptă următorul obiectiv: Pensiunea Atra (arhitecţi Bogdan Babici, Alexandru Maftei, colaborator arh. Bogdan Brandiburg). Deşi beneficiem de unele indicaţii, ne pierdem pe drumurile neasfaltate de dincolo de Câmpina, într-un peisaj reconfortant de munte, dar fără garanţia că vom găsi ceea ce căutăm. Localnicii molcomi, uneori însoţiţi de turme de oi, care ne indică în mod constant că „mai sunt vreo 3 kilometri” până la pensiune, nu au darul de a ne spori siguranţa. După ce dăm câteva ture bune, vedem din întâmplare (cum altfel?) un indicator care ne conduce către pensiunea căutată. Pe ultima porţiune de drum ne aflăm literalmente în pericol de a ne prăbuşi în valea care se deschide pe partea stângă a drumului – asta dacă scăpăm de gropile pline cu apă de ploaie. În mod miraculos ajungem fără incidente, iar surpriza noastră nu este mică. Parcăm pe acoperişul pensiunii şi apoi nu ne putem împiedica să nu facem un tur rapid pe exterior. Volumul conlucrează perfect cu topografia – este, pur şi simplu, rezultat din aceasta, iar camerele beneficiază de priveliştea unui iaz de munte. Accesul se face în mod direct pe la partea superioară a construcţiei, în vecinătatea parcării, iar o scară într-o rampă conduce către cele două bare de cazare şi spre zona comună de restaurant (situate la niveluri inferioare). Detaliile spaţiului relevă o preocupare discretă, dar sigură, fără echivoc, pentru amenajarea de interior care vine în mod unitar în completarea construcţiei. A meritat riscul drumului, fără doar şi poate, iar surpriza de a găsi o arhitectură de asemenea calitate într-un loc atât de greu accesibil este cu atât mai mare.

Odată cu vizita la Pensiunea Atra ne părăsesc, din păcate, şi ultimele raze de soare, ceea ce face inutilă descinderea către următorul obiectiv: Locuinţă sustenabilă în Carpaţi, arhitecţi Sergiu Cătălin Petrea şi Cristina Petrea, colaboratori arhitecţi Jim Ruscitto, Alexandra Pal, stud.-arh. Sabrina Ene. Juriul decide însă ca autorul să fie invitat a doua zi dimineaţă spre a-şi prezenta lucrarea cu documentaţie suplimentară, în afara celei expuse deja pe panoul de concurs.

Ajungem într-un târziu în Bucureşti, obosiţi, dar cu sentimentul datoriei împlinite. A doua zi, la deschiderea oficială a Bienalei, păşim într-o atmosferă complet diferită: eleganţă, emoţii şi, de ce să nu recunoaştem, oarece importanţă… Am urmărit cu plăcere evoluţia juriului: prezentarea şi justificarea fiecărei nominalizări, a fiecărui premiu. Nu am ştiut dinainte decizia membrilor, fiindcă pe durata deplasării am păstrat şi şi-au păstrat discreţia conversaţiilor referitoare la jurizare. Totuşi, niciuna dintre deciziile lor nu mă miră. Am trăit, în fond, aceeaşi experienţă. Am trăit împreună arhitectură.

1.
Este vorba despre albumul de călătorie „Cu mătușa prin România”, la Editura Vellant, 2012.

2.
Ideea de a face un film al Bienalei Naţionale de Arhitectură 2012, ba chiar un reality show, după cum s-a exprimat doamna comisar al BNAB, prof. dr. arh Cristina Olga Gociman, mi s-a părut de la început pe cât de dificil de realizat, pe atât de originală.

3.
Absolut toate casele văzute sunt locuite, iar beneficiarii au fost prezenţi la vizita noastră.

 

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog