RDW

Locul public

The public space

Locul public începe să fie deîndată ce, în afară de mine, mai apare şi altcineva pe un teritoriu dat şi, astfel, există posibilitatea ca nu numai să privesc împrejurul meu, dar, în acelaşi timp, să şi fiu eu însumi privit. Înspaţierea evenimentului de a privi şi de a fi privit este nivelul elementar al locului public. 
Un asemenea loc, odată folosit în scopul arătat mai sus, trebuie să se plieze înapoi în vag, în starea pre-formată a spaţiului. Acest loc urmează să existe numai atât timp cât există evenimentul care îşi inventează spaţiul necesar, aura în care se va petrece, în felul în care şi obiectele îşi inventează propriul spaţiu.

Evenimentul este aici înţeles ca un sistem de relaţii dinamice, în care vizibilitatea joacă rolul esenţial, care se stabileşte la un moment dat (şi pentru o perioadă determinată) între cel puţin două fiinţe umane. Evenimentul „are loc”, aşadar extrage cu sine, depliază spaţiul întâmplării sale – locul public.

 

Loc public  >  spaţiu public

Motivul pentru care în acest text se foloseşte cu precădere sintagma loc public derivă din modul în care acesta este definit mai sus: atributul de a fi public presupune cu necesitate ca „înscenare” spaţială doar o întindere, iar nu un spaţiu de/limitat (prin felurite mijloace ale construcţiei, dar şi prin alegerea unui loc natural împrejmuit)1. Cuvântul loc indică aici faptul că există doar o cerinţă spaţială minimală pentru înfiinţarea, pentru întâmplarea unui eveniment public, o suprafaţă limitată.

Limitele locului sunt date de chiar anvergura eveni-mentului în deplierea sa, iar nu de gesturi de edificare prealabile: evenimentul scoate acea porţiune de spaţiu din spatium, iar nu zidirea; aceasta din urmă, cu condiţia de a rămâne minimală şi joasă (tocmai spre a nu impieta vizibilitatea reciprocă) poate veni ca o consecinţă, ca o constatare a unei recurenţe a unui anumit eveniment într-o localizare dată, iar nu ca o precondiţie de natură să „invoce”, să „lubrifieze” apariţia evenimentului.

În locul public se pot petrece deodată, coexistând pe un acelaşi teritoriu, evenimente de felul negocierilor pe care acest schimb de vizibilităţi îl face posibil (comerţ, decizie comună2) sau al înfruntării (câmp de bătălie, spaţiu al pedepsei). Sunt acţiunile care se petrec „pe faţă, la lumina zilei, în opoziţie cu procedurile secrete” – (Vernant, 1995, 70). Regimurile de autoritate, despre al căror raport cu locul şi cu locurile publice va fi vorba altundeva, au tendinţa să controleze integral3 această depliere în deschis a evenimentului sau, cum formulează Lyotard, „să ţină evenimentul sub autoritatea (birocraţiei totalitare)” – (Lyotard, 1997, 83).

E nevoie însă doar de a fi întrezărit caracterul virtual al unui loc natural şi de puţină amenajare pentru ca el să se lumineze prin actul evenimentului, prin vizibilitate. Cu alte cuvinte, pentru ca un loc să devină loc public este suficient „luminişul”, nu este nevoie neapărată de Raum. Raum poate deveni ulterior edificat, deşi luarea lui în posesie temporară de către migratori pentru aşezarea taberei nu necesită decât o sumară degajare şi ordonare a sa. Unii antropologi, precum Angelo Moretta, sau chiar arheologi, precum François de Polignac, explică chiar apariţia localităţilor prin gruparea în jurul câte unui sit „luminat” de evenimente, de regulă sacre, „la cité cultuelle” (cum îl numeşte De Polignac), prin fortificare, geometrie interioară, construire în interiorul limitelor. Un domeniu al locuirii, aşadar, care, prin tocmai calitatea sa de a se petrece în vecinătatea celuilalt, garantează cumva frecvenţa unor întâlniri care, ele, abia reușesc să garanteze autosusţinerea ca eveniment a „luminişului” iniţial q.e.d. loc public.

Concluzia acestei amenajări minimale de care are nevoie locul pe care evenimentul public este pe cale de a se întâmpla va fi, desigur, dezamăgitoare pentru arhitecţi, care au crezut multă vreme că reţeta spaţiului public este una geometric cuantificabilă şi că aceasta ţine de rigoarea cu care ei vor fi proiectat spaţiile „civice”: monumente, edificii, eroism împietrit.

Or, dimpotrivă: adeseori se observă că reţeta locului public este mai evanescentă decât au crezut ei şi că le-a scăpat bunăoară arhitecţilor români ai deceniilor şapte, opt şi nouă, care au construit „centre civice” în fiece capitală de judeţ după formule vulgarizate (şi, foarte important, laicizate!) ale forum-ului roman, sacrificându-se în proces centrele reale ale respectivelor oraşe (devenite municipii). Poate exista Loc public neconstruit, pe care privirea poate baleia nestânjenită, aşa cum este cazul ringului de dans deja amintit (locul unde se petrece hora duminicală în satul românesc, de pildă), al unui câmp de bătălie sau, mai frecvent, al unei pieţe publice. Habermas insistă chiar asupra faptului că „viaţa publică, bios politikos, se desfăşoară în piaţă, în agora, fără să fie însă în vreun fel legată de acest loc anumit. Sfera publică se constituie în cadrul vorbirii (lexis), care de asemenea poate lua forma unei consfătuiri sau a unei judecăţi, la fel ca în cazul unei acţiuni comune (praxis), cum ar fi conducerea războiului sau a jocurilor războinice” (1998, 47).

Rem Koolhaas a criticat frontal această obsesie demiurgică pentru spaţii civice stabile, edificate şi complet controlate pe care doresc să le instituie arhitecţii în oraşe, în cartea sa Conversations with Students (1996). Deşi nu o formulează ca atare, concluzia lui Koolhas pare să fie aceea că atributul de a fi locuri publice nu presupune o prealabilă intervenţie edificată şi, viceversa, prin simplul fapt că au amenajat un anumit spaţiu şi l-au denumit „civic”, sau „public”, sau „loc de întâlnire” nu înseamnă cu necesitate că ele vor şi fi folosite ca atare de către membrii unei comunităţi.

 

Locul public dă seama despre
identitatea colectivă

Identitatea de grup (colectivă, locală sau regională care aparține unei comunități etnice etc.) este exprimată elocvent de modul în care este făcut vizibil, administrat şi folosit Locul public şi, mai ales, de relaţia Loc public-Spaţiu privat. Acest mod este o funcţie de timp, nu este dat şi imuabil, deci are caracter procesual şi are, de asemenea, o istorie specială a propriei deveniri.

Schimbarea regimului de proprietate asupra terenurilor este la fel de influentă asupra identităţii raportate la folosirea spaţiului comun ca şi modificările culturale sau psihologice (pe care, de pildă, le analizează proxemica) sau cele social-politice (i.e. depinzând de accentul pus pe individ sau pe colectivitate, bunăoară).

Identitatea, aşa cum este ea prezentată de înspaţierea şi, mai ales, de înzidirea relaţiei, devine lămuritoare doar atunci când este exprimată nu în termeni absoluţi, ci în grade de comparaţie. Identitatea este un atribut al localului, al vecinătăţii şi este o problemă de grad, iar nu o diferenţă de rang. Christian Norberg Schulz accepta diferenţele de caracter (incluzând gradele de ordonare) care pot exista între un obiect, arhitectura şi locul căruia îi aparţine sau între loc şi localitate ori zonă în ansamblu, în termenii topologiei.

Dacă discutăm despre arhitectura rurală a unui aceluiaşi teritoriu populat de etnii diferite (Transilvania sau Dobrogea sunt două exemple lămuritoare în această privinţă), vom putea institui diferenţe locale, moleculare, devreme ce factorul climatic şi de relief se simplifică; ceea ce rămâne este aşadar diferenţă culturală. Numai în astfel de „unităţi de vecinătate”, în insule de proximitate comparabile poate fi purtată o discuţie relevantă despre identitatea exprimată prin arhitectură. Alte tipuri de comparaţii îndepărtate, de pildă, cele făcute între arhitectura vernaculară din unele zone româneşti şi unele insule ale Japoniei – un gest propriu anilor şaptezeci şi optzeci autohtoni, când părea că exemplul japonez al devenirii fără ruptură dinspre tradiţie către modernitate poate fi reconciliat cu retorica naţional-comunistă românească – devin complet nerelevante şi sunt, probabil, mult îndatorate similitudinilor de climă, relief, izolare.

O abordare în cadre locale şi regionale, din perspectiva diferitelor aspecte de gestionare a unei geografii similare, este aşadar calea de urmat în discuţia despre identitate. Identitatea se instituie prin procese de asimilare şi refuz ale unor modele concurente pe un acelaşi teritoriu sau între teritorii proxime.

Un exemplul elocvent asupra acestei viziuni comparatiste moleculare asupra identităţii ni-l dă, în mod paradoxal, Blaga, dar nu prin conceptul de „matrice”; dimpotrivă, printr-un articol marginal în opera sa din Cuvântul 2 (274) / 4 octombrie 1925. Textul lui Blaga ne sugerează că identitatea este dată în mod esenţial de modul de configurare şi utilizare a Locului public, de raporturile de deschidere sau de excludere reciprocă ale insulelor de Spaţiu privat – totdeauna însă în raport cu Locul public – acest teritoriu al învecinării făcute vizibile. Ştim cât de diferit este caracterul oraşelor săseşti transilvane de cel al multora dintre satele etnic româneşti dimprejur, dincolo de evidenta diferenţă urban/rural. Atunci când există asemănări, ele sunt o evidentă influenţă a ordinii urbane asupra teritoriului (aşa cum se petrece, de pildă, cu arhitectura sacră de lemn), oraşul, dimpotrivă, fiind practic autist la posibilele influenţe ale vernacularului.

Această disonanţă o observa Blaga mergând şi mai departe şi comparând satele etnic săseşti cu cele etnic româneşti din Ardeal. Astfel, satele săseşti „şi-au studiat (…) foarte mult locul unde aveau să fie clădite (…) se aliniază potrivit unor exigenţe geometrice, se desprinde impresia de calcul. Satele româneşti sunt aşezate mult mai întâmplător în peisajele ce le încadrează (…)”4. Textul lui Blaga ne sugerează că identitatea este dată în mod esenţial de modul de configurare şi utilizare a locului public/comunitar, de raporturile de deschidere sau de excludere reciprocă ale insulelor de spaţiul privat – totdeauna însă în raport cu acest teritoriu al învecinării făcute vizibile prin prezenţă – care este khoros.

 

Bucureşti ieri:
de-figurarea Locului public

Părăsind Republica lui Platon, să ne îndreptăm către noul centru civic bucureştean. Ajunşi acolo, observăm că întreg spaţiul din jurul pretinsului Edificiu Public al României este înconjurat de un gard hidos, despărţind încă odată, de data asta nu doar simbolic sau ca scară, clădirea propriu-zisă de oraşul în care a fost amplasată.

Locul public, insula de civitate în centrul căreia problemele cetăţii ar fi trebuit depuse, spre a primi o rezolvare, a fost răpit şi transformat într-un spaţiu „privat” de factură rurală, al celui suficient de puternic spre a şi-l apropria violent. Loc public păzit cu arma? Insula publică – raţiunea de a fi a centrului civic – este violată şi dispare.

Bucureştii sunt un oraş fără pieţe, în sensul de spaţii publice, ale dezbaterii, ale negocierii, ale schimbului, aşa cum le-a definit CNS în Habiter. Această observaţie tristă, pe care a mai făcut-o adeseori şi prof. dr. arh. Alexandru Sandu, trebuie de îndată însoţită de o alta, pe care observaţia empirică o impune ca pe o evidenţă şi studiul Danei Harhoiu a semnalat-o ca pe o caracteristică a oraşului: omniprezenţa maidanului.

Şi ce este cu acele pieţe civice, imitaţii ale forului roman – dar fără templu – construite de regimul comunist în paralel cu ofensiva reinventării judeţelor şi, mai ales, a „municipiilor”?

Sunt acestea spaţii publice în sensul enunţat adineauri, sunt insule ale mijlocirii împreună-locuirii? În primul rând, trebuie observat caracterul lor „utopic”, în sensul în care ele sunt construite:

a)
spre a înlocui centrele istoriceşte constituite ale respectivelor „municipii” (Ploieşti, Piteşti); sau

b)
ex-centric în raport cu acestea (Satu Mare, Tulcea, Sibiu, Bucureşti).

În al doilea rând, aceste „centre civice”, care se inspiră nu atât de la modelul roman, ci de la acela fascist-italian de anii treizeci (Brescia este un exemplu elocvent în această privinţă), nu sunt situate en meso, ci sunt, de fapt, subordonate sediului puterii, având ca punct de fugă balconul/tribună destinat apariţiilor lui Ceauşescu la „marile adunări populare”, în felul în care propunerea lui Terragni pentru Palatul Fasciilor era, în plan, o oglindă convergentă, în al cărei focar se afla tribuna liderului. Este ilustrativ în acest sens rolul impozant al tribunei de la Satu Mare (a regretatului Nicolae Porumbescu), care este detaşată de restul clădirii şi pluteşte deasupra „pieţei”.

În al treilea rând, derivat din afirmaţia anterioară, reiese caracterul de piaţă de defilare sau de adunări de mase, nu de reuniune a egalilor, rol pe care îl are agora, forul. Într-o schimbare dramatică, care o ilustrează pe aceea petrecută în natura puterii, edificiile politice sau administrative ale acestui secol – după experienţa Palatului de Iarnă – scot în stradă nivelul piano nobile, locul public al egalilor, transformându-l într-o piaţă subordonată unde liderul se arată mulţimii într-un mediu complet controlat. Vom observa astfel că spaţiile publice descrise mai sus nu şi-au îndeplinit rolul de foruri decât o singură dată – în 1989 – când, într-adevăr, ele au fost foruri de decizie publică şi colectivă. Judecând după goliciunea lor de dinainte şi, mai ales, de după revoluţie, se poate concluziona eşecul lor total: izolate de rutele preferate de promenadă şi comerciale, ele au rămas semne ale unei puteri părăsite de solidaritatea comunităţilor în singurătatea pieţelor civice.

Întrebarea care decurge cu necesitate din cele spuse până acum este dacă, observând deficitul de spaţii publice, ratarea celor existente şi luarea lor „în posesie” de cetăţeni şi chiar de insituţii care, publice fiind, teoretic, ar trebui să prezerve acest caracter cel puţin pentru spaţiul dimprejurul lor, trebuie să insistăm pe inventarea de spaţii publice în oraşele româneşti?

Ar trebui spus că există surogate pe care le luăm prea puţin în considerare mai cu seamă noi, arhitecţii, fascinaţi de asocierea milenară dintre ideea de loc public şi forma urbană de piaţă istoriceşte constituită. Or, media și rețelele de socializare, mai cu seamă Facebook, suplinesc un procent în creştere din aceste absenţe sau, ca în cazul televiziunii, camuflează sau suprimă necesitatea Locului public.

 

Bucureşti: remodelarea Locului public
ca fapt postmodern

O modalitate de a judeca oraşul şi arhitectura din perspectiva postmodernă este aceea a coexistenţei tuturor straturilor şi intervenţiilor într-un sit, chiar dacă ele vor trebui să fie coprezente într-o casă nouă. Procedeul acesta, al coprezenţei, a fost foosit de Peter Eisenman în cel puţin două proiecte: cel pentru Wexner Center din Columbus, Ohio, şi cel pentru intervenţia în La Villete, Paris, proiectată împreună cu Derrida. În primul caz, armureria ce existase odinioară pe sit este evocată în arhitectura casei noi. În cel de-al doilea caz, toate stările anterioare ale sitului sunt prezente în acelaşi timp şi coexistă – cu aceeaşi intensitate – cu starea „nouă”.

Un exemplu este deja cunoscutul proiect pentru Bucureşti 2000 al lui Von Gerkhan. De la început trebuie spus însă că, neavând niciun fel de temei economic, nu putem discuta despre acest proiect decât ca despre un agreabil exerciţiu formal, dar fără niciun temei real: acesta nu a existat din nefericire – aşa cum ar fi impus logica financiară – nici atunci când s-a făcut concursul şi cu atât mai puţin acum. În condiţiile în care, de aproape trei ani, primăria tărăgănează deschiderea activităţii Agenţiei Bucureşti 2000, iar climatul investiţional s-a deteriorat din cauza incompetenţei şi a lipsei de viziune a clasei politice şi administrative, un asemenea montaj financiar este cu atât mai îndepărtat.

Desigur, proiectul are şi părţile lui cel puţin ciudate: Piaţa Unirii ar fi trebuit transformată în lac, dar, dacă judecăm că metroul de dedesubt este oricum inundat, poate că nu ar fi cea mai bună dintre variante. Un proiect pentru Catedrala Neamului (propus de regretatul Petre Ciută) a luat în serios acest aspect al proiectului lui Von Gerkhan şi a izolat propusa catedrală pe un „ostrov” în centrul unui lac, ocupând o mare parte din piaţă şi spre care ar duce doar câteva cărări subţiri. Exerciţiul dlui Ciută ne atrage atenţia asupra caracterului de alt tărâm al spaţiului sacru. În ce-l priveşte pe dl Gerkhan şi partenerii săi, inundarea pieţei nu cred că poate fi la fel de elegant susţinută şi cred că nici nu poate fi imaginată o astfel de ipostază a Locului public.

Block-urile (în sensul lor vestic, de unitate urbană delimitată de trei sau patru străzi) sunt placate pe un sit pe care au existat un alt sistem de străzi şi o altă arhitectură; aşa se face că, în carnea acestor blocuri sunt tăiate traseele vechilor străzi în chip de pasaje luminate zenital. Structura preexistentă este astfel celebrată de arhitectura nouă, prezent şi precedent coexistând.

Un alt exemplu interesant, proiectul câștigător, realizat de HAX srl, la concursul pentru sediul UAR, presupunea coprezenţa casei vechi – ruinate în revoluţie, dar cu semnificaţie politică/simbolică – în chiar întemeierea sediului UAR, proiect câştigător al concursului organizat în acest sens de UAR (în Piaţa Senatului, pe ruina fostei Direcţii a V-a a Securităţii). Într-o formă superioară, această temă a coprezenței a fost realizată de Dan Marin și de Zeno Bogdănescu în clădirea care s-a ridicat și pe care, personal, o consider cea mai provocatoare clădire construită în România după 1989 și adevăratul memorial al evenimentelor de-atunci.

În ce fel pot fi prezente simultan straturile succesive de istorie ale unui sit în carnea casei noi? Această întrebare trebuie să ne-o punem cu seriozitate dacă dorim să nu fim invadaţi mai departe de subproducţia kitsch a arhitecţilor neatenţi nici la trăsăturile imanente ale sitului, cum ne recomandă fenomenologii, nici la istoria sa, aşa cum propun deconstructiviştii. De asemenea, este o întrebare-cheie dacă dorim să conferim o identitate oraşului, alta decât aceea de oraş sistematic distrus şi luat de la capăt. Probabil că, în loc de a turna beton peste vestigiile vechilor hanuri bucureştene, ar trebui să medităm la ideea unor edificii introvertite, cel puţin pentru zona centrului, cu curţi interioare/atriumuri pe toată înălţimea, către care să se orienteze întreaga viaţă a casei, chiar dacă morfologic o vom racorda pe aceasta din urmă la tipul de expresivitate vestic. Condiţia esenţială ar fi însă aceea ca atriumul să fie spaţiu public cel puţin la nivelul străzii şi, probabil, al mezaninului.

Aceasta poate fi impusă drept condiţie pentru oricine doreşte să proiecteze în zona centrală şi trebuie stipulată în tema de concurs public pentru asemenea edificii.

Hanurile Bucureştilor, pe care avansul eclectismului francez le-a suprimat, pot reveni astfel la o nouă viaţă, sub forma galeriilor comerciale acoperite, a pasajelor străbătând centrul istoric revitalizat, a atriumurilor la clădirile individuale şi a curţilor în profunzimea edificiilor, de felul celor pe care le găsim la clădirile interbelice de pe Calea Victoriei. Aici există aceste spaţii semiprivate, salvate din vânzoleala străzii, prin care treci cu necesitate mai înainte de a intra în holul clădirii propriu-zise. La Regia Monopolurilor lui Duiliu Marcu, acesta elogia în cartea sa de proiecte din 1940 exact o atare curte interioară pentru uzul amploiaţilor. În centrul Bucureştilor există o suită de clădiri „gemene”, flancând intrarea într-o curte interioară a ansamblului respectiv; indiferent dacă expresia lor este neo-românească, neo-maură sau modernistă, aceste ansambluri articulate în jurul unui spaţiu semiprivat împărtăşesc o aceeaşi perspectivă asupra relaţiei public-privat care nu trebuie privită în termeni de excludere mutuală, ci, dimpotrivă, în sensul unei parcurgeri graduale, mai puţin traumatizante. Probabil că această înţelepciune nu ar trebui pierdută, cu tot aerul oriental al tipologiei (sau, dacă ne amintim de cvartale, împotriva asocierii lor cu stalinismul). În acest sens, trebuie examinată capacitatea block-ului vestic (unitate urbanistică formată din construcţii dispuse în jurul unei curţi, pe perimetrul delimitat de patru străzi) de a propune un tip similar de spaţiu semipublic înlăuntrul său. Proiectul lui Meinhard von Gerkhan pentru „noul centru civic”, rezultat în urma concursului internaţional Bucureşti 2000 (1995-’96), instituie asemenea block-uri – prea puţin folosite până acum în textura urbană a Bucureştilor – în zona din jurul Casei Republicii. Este evident că, dată fiind natura locului unde ar fi să fie amplasate, este extrem de improbabil că intimitatea unor spaţii de locuit poate fi asigurată în acelaşi fel în care aceasta s-ar putea instala într-un amplasament „neutru” din punct de vedere al vieţii publice.

Subsolurile cu bolţi din centru pot fi regăsite ca tipologie şi folosite pentru restaurante, baruri, cluburi. Materialele naturale – piatră, lemn – pot intra în dialoguri şi contraste fertile cu cele high-tech (metal şi sticlă), aşa cum se întâmplă, de altfel, în operele marilor arhitecţi (Aalto, Siza, Wright, Ando, H. Fathi, Herzog&De Meuron etc.) Sticla, atât de prezentă în arhitectura contemporană, poate fi folosită şi în modul propus de oraşul de târgoveţi – geamlâcul – cu o expresie adusă la zi. Așa o dorea Constantin Joja și aşa a fost ea folosită în cazul sediului BCR Sector 6, din Bd. Ghencea (arh. Dorin Ştefan, DS Studio).

Înnoirea nu trebuie să însemne preluarea mimetică a tipologiilor şi a tehnologiilor, de regulă, epuizate expresiv în Vest. Nu trebuie cu necesitate să repetăm erorile arhitecturii modernismului ortodox, cum îl numea Robert Venturi (nicio legătură cu religia eponimă), ci putem găsi întemeieri pentru o arhitectură proprie capitalei, în care actualitatea să fie ecoul ipostazelor trecute ale locului, iar acesta din urmă să piloteze din infratext actul de proiectare. Metodele noi
de investigare a arhitecturii şi urbanismului oferă această deschi-dere alternativă către şansa de a fi contemporani fără a alunga în proces trăsăturile – multe, puţine, câte sunt – care particulari-
zează acest oraş.

Închei scurtele mele notaţii despre spaţiile-insulă ale locuirii laolaltă cu remarca – desprinsă dintr-un comentariu mai larg al arhitectului şi filosofului arhitecturii poststructuraliste care este Rem Koolhas – potrivit căruia ideea de Loc public şi, mai ales, obsesia privind necesitatea prezenţei sale în oraş sunt două dintre marotele arhitecţilor care, încet, încet, încetează să mai aibă importanţa din teoriile urbanistice ale deceniilor trecute5.

Desigur, situaţia şade complet diferit în cazul specific al României, unde deprinderea dialogului (inter)comunitar trebuie să fie dublată de apariţia expresiei acestor spaţii civice – de la transparenţa şi fortificarea atributelor publice ale instituţiilor la pieţe şi de la televiziune şi media la Facebook. Dar concluzia pe care o sugerez este aceea că orice discuţie despre Loc public trebuie să se desfăşoare numai după ce există în comunitate o masă critică de spaţiu privat, de locuinţe unifamiliale de felul cartierelor construite după criteriul „breslei” până după război. Locul public depinde de existenţa spaţiului în întregime privat, în care se întemeiază fiinţa şi din ocrotirea căruia, ca să parafrazez o spusă heideggeriană, omul,  locuind, poate înfrunta şi alte tipuri de spaţii.

1.
Desigur, poate exista şi
spaţiu public ca ricoşeu al spaţiului privat (Sp), în sensul în care privit şi privitor sunt conţinuţi ca parte a aceluiaşi spaţiu: este cazul unei săli a tronului din interiorul cutărui palat regal sau, dimpotrivă, al unui panoptikon. Cu toate acestea, spaţiul public va fi folosit aici cu precădere în înţelesul său social, fără a avea cu necesitate ataşat o configuraţie în cadrele spaţiului fizic. 

2.
„Architecture is the arrangement of space for excitement”,
Philip Johnson în „What I’ve Learned”.

3.
„Gardianul sensului nu are nevoie să se alimenteze din eveniment decât pentru a-l cita să compară în procesul pe care doctrina îl intentează realului. Nu trebuie să se întâmple decât ceea ce este anunţat să se întâmple” (Lyotard, 1997, 83).

4.
Textul prezintă un interes cu totul special pentru cercetătorii problemei identităţii, pentru că, spre deosebire de conceptul de matrice stilistică, pare să accepte că identitatea este totdeauna o problemă de diferenţe specifice în interiorul unui context, care trebuie aşadar comparate, iar nu un dat imanent, impermeabil la context, al unei etnii; în cazul în speţă, anumite trăsături ale modului de organizare a satelor româneşti pot fi prezentate doar prin comparaţie cu satele săseşti împreună cu care împart o aceeaşi geografie şi o aceeaşi climă.

5.
De altfel, nici „pieţele civice” nu sunt o idee complet nouă a regimului comunist român; anii cincizeci şi şaizeci sunt plini de asemenea experimente „civice” în Occident, mai cu seamă în oraşele germane şi chiar în SUA. Am comentat pe larg aceste „tendinţe elefantine” (William J. R. Curtis) în studiul dedicat problemei şi inclus în
New Europe College Yearbook 1995-’96, Bucureşti, Humanitas, 1999.

The public place comes into existence as soon as some person other than myself enters a given territory and it becomes possible for me not only to look around me, but also for me to be looked at. The spatialisation of the event of seeing and being seen is the elementary level of the public place.
Such a place, once employed for the purpose shown above, must then fold itself back into vagueness, into the pre-formed state of space. This place will exist for only as long as the event that invents the space it requires exists, the aura in which it will take place, in the way in which objects, too, invent their own space.

The event is here to be understood as a system of dynamic relations, in which the essential role is played by visibility, which is established at a given moment (and for a determinate period) between at least two human beings. The event “takes place”, and thus it extracts, unfolds the space of its occurrence – the public space.

 

Public place  > public space

The reason why this text chiefly makes use of the term public place derives from the way in which this has been defined above: the attribute of being public necessarily presupposes as a spatial “stage” only an expanse, rather than a space that is de-limited (via various means of construction, but also through the choice of a closed off natural space)1. The word place here points to the fact that there exists only a minimal spatial requirement for the coming into being, for the occurrence of a public event, a limited surface area.

The limits of the place are provided by the breadth of the event itself, in its unfolding, rather than by prior acts of building; it is the event extracts that portion of space from spatium rather than the building of it; the latter, on the condition that it should remain minimal and low level (precisely in order not to impede reciprocal visibility), can come as a consequence, as an ascertainment of the recurrence of a certain event within a given localisation, rather than a precondition capable of “invoking”, of “lubricating” the emergence of the event.

In the public place it is possible for events to take place simultaneously, to coexist within the same territory, events such as the negotiations that this exchange of visibility makes possible (trade, shared decision-making2) or confrontations (the battlefield, the space of punishment). These are actions that take place “openly, in the light of day, as opposed to secret procedures” (Vernant, 1995: 70). Authoritarian regimes, whose relationship with place and public places will be discussed later, have a tendency to exert integral control3 over this unfolding in the open of the event or, as Lyotard puts it, “to keep the event under the authority (of totalitarian bureaucracy)” – (Lyotard, 1997: 83).

It is sufficient, however, to glimpse the virtual character of a natural place and that there be a small amount of arrangement in order for it to be illuminated through the act of the event, through visibility. In other words, in order for a place to become a public place, a “forest clearing” is sufficient; there is not necessarily any need for Raum. The Raum can subsequently become built space, although when nomads temporarily take possession of it to build their camp all that is required is cursory clearance and arrangement. Some anthropologists, such as Angelo Moretta, and even archaeologists, such as François de Polignac, go so far as to explain the appearance of settlements through the grouping around a site “illumined” by typically sacred events, “la cité cultuelle” (as de Polignac calls it), through fortification, inner geometry, building within limits. It is therefore a domain of dwelling, which, precisely because of its quality of taking place in the vicinity of the other, somehow guarantees the frequency of encounters which themselves barely manage to guarantee self-perpetuation as an event of the original “forest clearing”, Q.E.D. public place. 

The conclusion of this minimal arrangement required by the place in which the public event is about to occur will obviously be disappointing for architects, who have long believed that the recipe for the public space is geometrically quantifiable and that it depends upon the rigour with which they will have designed “civic” spaces: monuments, edifices, heroism set in stone. But on the contrary, it is often observed that the recipe for the public space is more evanescent than they thought and that it eluded, for example, the Romanian architects of the 70s, 80s and 90s, who built “civic centres” in each county administrative seat according to the vulgarised (and, significantly, laicised) formulas of the Roman forum, in the process sacrificing the real centres of the towns in question (which were turned into municipalities). Perhaps there is a non-built Public Place, which the gaze can scan at will, such as the dance ring (the place where the Sunday ring dance took place in the Romanian village, for example), the battlefield, or, more commonly, the public marketplace. Habermas emphasises the
fact that “the public life, bios politikos, unfolds in the marketplace, the agora, but without it being bound in any way to this particular place. The public sphere is constructed within the framework of speech (lexis), which likewise can take the form of a debate or a trial, as well as a joint action (praxis), such as the waging of war or war games” (1998, 47).

In Conversations with Students (1996), Rem Koolhaas severely criticised this demiurgic obsession with the fixed, built and wholly controlled civic spaces that architects wish to establish in cities. Although he does not formulate it as such, Koolhaas’ conclusion seems to be that the attribute of being a public space does not presuppose a prior built intervention and, contrariwise, the mere
fact that a certain space has been fitted out and titled “civic”, “public” or “meeting place” does not necessarily mean that it will be used as such by the members of a community. 

 

The public place brings collective identity
to awareness

The identity of a (collective, local, regional, ethnic) group is eloquently expressed by the way in which the Public Space is made visible, administered and utilised and, above all, by the relationship between Public Space and Private Space. This mode is a function of time, rather than being given and unchangeable, and therefore it has a processual character and likewise a particular history of its own becoming.

Changes in land ownership have just as much influence on identity in relation to the use of the common space as cultural or psychological shifts, or socio-political changes (for example, whether the emphasis is on the individual or the collective). Identity, as it presents itself when it inserts itself into space and, above all, when it embeds the relationship within a building, becomes enlightening only when it is expressed not in absolute terms, but in degrees of comparison. Identity is an attribute of the local, of vicinity, and it is a matter of degree, rather than a difference of rank. Christian Norberg Schulz accepts the differences of character (including the degrees of ordering) that can exist between an object, architecture, and the place to which it belongs, or between place, locality and overall area, in terms of topology.

If we are talking about the rural architecture of a territory inhabited by different ethnic groups (Transylvania and Dobrudja are two enlightening examples in this respect), we shall be able to establish local, molecular differences as soon as the climatic and relief factors have been simplified; what is left over is therefore cultural differen-ce. It is only in such “units of vicinity”, in comparable islands of proximity, that it is possible to carry on a relevant discussion about the identity expressed through architecture. Other types of distant comparison, for example between the vernacular architecture of some Romanian regions and the islands of Japan – a practice specific to the 70s and 80s in Romania, when it seemed that the Japanese example of unbroken evolution from tradition to modernity could be reconciled with Romanian national-communist rhetoric – become completely irrelevant and are probably due more to similarities of climate, relief, and geographic isolation.

An approach within the local and regional framework, from the perspective of the various aspects of management of a similar geography, is therefore the path to be followed in the discussion about identity. Identity is established through processes of assimilation and rejection of competing models from the same territory or neighbouring territories.

An eloquent example of this comparativist molecular vision of identity is paradoxically provided by Lucian Blaga, but not in his concept of the “matrix”. Rather, it is to be found in an article marginal to his main work, published in Cuvântul 2 (274)/4 October 1925. Blaga’s text suggests that identity is essentially given by the mode in which the Public Space is configured and utilised, and by the islands of the Private Space’s relationships of reciprocal openness or exclusion – albeit always in relation to the Public Space, that territory of vicinity that has been made visible. We know how different is the character of the Saxon towns of Transylvania from that of many of the ethnic Romanian villages around them, quite apart from the obvious difference between urban and rural. When there are similarities, they obviously arise from the influence of the urban order on the territory (this is what happens, for example, with wooden ecclesiastical architecture), with the city remaining impervious to any potential influence from the vernacular.

Blaga observes this dissonance even further when he compares ethnic Saxon with ethnic Romanian villages in Transylvania. Thus, the Saxon villages “have studied (…) deeply the place where they were to be built (…) they are aligned according to geometric exigencies, they give the impression of calculation. Romanian villages are situated more randomly in the landscapes that surround them.”4 Blaga’s text suggests that identity is essentially given by the mode in which the public/communal place is configured and utilised, by the relationships of
reciprocal openness or exclusion existing among the
islands of private space, but always in relation to the
territory of vicinity made visible through presence that is the khoros.

 

The Bucharest of yesterday:
the disfigurement of the Public Space

Let us leave behind Plato’s Republic and head towards Bucharest’s new civic centre. Having arrived there, we observe that the entire space around the supposed Public Edifice of Romania is surrounded by a hideous fence, which separates yet again, not merely symbolically or in terms of scale, the building proper from the city in which it is situated. The public space, the civic island at whose centre the problems of the city ought to have been submitted for resolution, has been snatched away and transformed into a rural-style “private” space, a space that belongs to whomever is strong enough to seize it violently. A public place guarded by guns? The public island – the raison d’être of the civic centre – is violated and disappears.

Bucharest is not a city with plazas, in the sense of public spaces for debate, negotiation and exchange, as the CNS defines them in Habiter. This sad observation, which has also often been made by Professor Alexandru Sandu, must straightaway be joined with another, one that is empirically obvious and which Dana Harhoiu’s study has pointed to as being characteristic of the city: the omnipresence of the maidan (vacant lot, patch of waste ground). What is with these civic plazas, imitations of the Roman forum, albeit without a temple, built by the communist regime in parallel with the onslaught of the reinvention of the counties and, above all, the “municipalities”? Are they public spaces in the sense given above? Are they islands to mediate co-habitation? What must first be noted is their “utopian” character, in the sense that they are constructed:

a)
as a replacement for the built historic centres of the “municipalities” in question (Ploiești, Pitești); or

b)
ex-centrically in relation to these centres (Satu Mare, Tulcea, Sibiu, Bucharest).

In the second place, these “civic centres”, which are inspired not so much by the Roman model as much as by the Italian fascist model of the 1930s (Brescia being a good example), are not situated en meso, but are in fact subordinated to the seat of power, and have as their vanishing point the balcony/podium intended for Ceaușescu’s appearances at “grand people’s assemblies”, in the same way as Terragni’s proposal for the Palace of the Fasces took the plan of a converging mirror at whose focus was placed the leader’s podium. Illustrative in this respect is the imposing role of the podium in Satu Mare (designed by the late Nicolae Porumbescu), which is detached from the rest of the building and floats above the “plaza”.

In the third place, following on from the foregoing statement, such plazas are essentially designed for parades and mass gatherings, rather than for meetings of equals, which was the role of the agora or forum. In a dramatic shift, which illustrates that which has taken place in the nature of power, the political and administrative edifices of that century – after the experience of the Winter Palace – evict the piano nobile level, the public place of equals, onto the street, transforming it into a subordinated plaza where the leader shows himself to the crowd within a completely controlled environment. We may note that the public spaces described above fulfilled their role as forums only once, in 1989, when they genuinely became forums for public and collective decision. Judging by their emptiness before and, above all, after the Revolution, we may conclude that they have been a total failure: isolated from preferred routes for walking and shopping, they have remained as signs of a power abandoned by the solidarity of the community to the solitude of the civic plazas.

The question that necessarily arises from what has been said up to this point is whether, having observed the deficit of public spaces, the failure of those that exist, and their taking “into possession” by private citizens and even institutions which, being public at least in theory, ought to preserve their public character at least in the surrounding space, we ought to insist upon inventing public spaces in Romanian cities.

It should be said that there are surrogates to which we architects in particular pay too little attention, fascinated as we are by the millennial association between the idea of the public place and the historically established urban form of the plaza. The media and social networks, Facebook in particular, are increasingly compensating for such absences or, as in the case of television, camouflaging or suppressing the need for the Public Space.

 

Bucharest: reshaping the Public Space
as a postmodern fact

One way of judging the city and architecture from the postmodern perspective is in terms of the coexistence of all the strata and interventions within a site, even if they will have to be co-present in a new building. The procedure of co-presence has been used by Peter Eisenman in at least two projects: the Wexner Centre in Columbus, Ohio, and the La Villete intervention in Paris, designed together with Jacques Derrida. In the first case, the armoury that formerly existed on the site is evoked in the architecture of the new building. In the second case, all the previous states of the site are presented simultaneously and coexist with the “new” state just as intensely.

One example is Von Gerkhan’s by now famous project for Bucharest 2000. From the outset it should be said that in the absence of any economic basis, we can only discuss this project as a pleasing formal exercise, without any real foundation: unfortunately, it did not exist – as financial logic would have demanded – even when the competition took place, and exists even less so now. In the situation in which for almost three years the city hall has been dragging its feet when it comes to getting the Bucharest 2000 Agency up and running, and the investment climate has deteriorated due to incompetence and lack of vision on the part of the political and administrative class, such a financial montage is further away than ever.

Of course, the project also has its rather strange aspects: Unirii Plaza would have been turned into a lake, but if we take into account that the metro beneath it is flooded anyway, perhaps this would have been one of the best options. A design for the Cathedral of the Nation (proposed by the late Petre Ciută) took this aspect of von Gerkhan’s project seriously and isolated the proposed cathedral on an islet in the middle of the lake, occupying a large part of the square and with access along just two narrow walkways. Ciută’s exercise draws our attention to the otherworldliness of the sacred space. As far as Gerkhan and his partners are concerned, I don’t think the flooding of the plaza would have been as elegantly achieved and nor can the Public Space be imagined in such an embodiment.

The blocks (in the western sense of an urban unit delimited by three or four streets) are superimposed upon a site where a different street grid and architectural system existed. This is why the flesh of these blocks is incised by the courses of the old streets in the form of passageways illumined from overhead. The pre-existing structure is thus celebrated by the new architecture, with the present and the precedent coexisting. Another interesting example, the winning project for the Union of Romanian Architects headquarters, designed by HAX S.R.L., presupposes the co-presence of the old building – partly destroyed during the Revolution, but with a political/symbolic significance: the ruin of the former Department 5 of the Securitate. In a higher form, the theme of co-presence has been achieved in Dan Marin and Zeno Bogdănescu’s building, which I personally regard as one of the most provocative to have been constructed in Romania since 1989, a true memorial to the events of the Revolution.

How can the succeeding strata of a site’s history be presented simultaneously in the flesh of a new building? This is a question we seriously need to ask ourselves if we want to put a stop to the invasion of kitsch sub-production by architects unconcerned with the immanent features of a site, as the phenomenologists recommend, or its history, as the deconstructionists propose. Likewise, a key question is whether we wish to confer an identity upon the city, other than the identity of a city systematically destroyed and built all over again. Instead of pouring concrete over the remains of Bucharest’s old inns, we probably ought to meditate on the idea of introverted buildings, at least in the city centre, buildings with inner courtyards/atriums, towards which the whole life of the building is oriented, even if morphologically we will couple this with western-type expression. The essential condition, however, is that such an atrium would be a public space, at least at street level and probably also at the level of the mezzanine. This could be laid down as a condition for anyone who wishes to design buildings in the city centre and should be stipulated in the theme of the public competitions for such buildings.

The inns of Bucharest, which the advance of French eclecticism stifled, might thereby gain a new lease of life, in the form of covered shopping galleries, of passageways crisscrossing a revitalised historic centre, of atriums in individual buildings and deep courtyards, of the kind which we find in the inter-war buildings on Calea Victoriei. Here can be found those semi-private spaces sheltered from the bustle of the street, through which you must pass before entering the lobby of the building proper. In his design proposals for the Monopolies Department building, architect Duiliu Marcu praised precisely such an inner courtyard for the use of employees. In central Bucharest there is a series of “twin” buildings, flanking the entrance to inner courtyards. Regardless of whether they are Neo-Romanian, Neo-Moorish, or modernist in design, these ensembles articulated around a semi-private space share the same perspective on the relationship between public and private, which should not be viewed in mutually exclusive terms, but rather in the sense of a gradual, less traumatic transition. Such wisdom probably ought not to be lost, despite the oriental air of the typology (or, if we recall the kvartaly, despite their association with Stalinism). In this respect, we need to examine the capacity of the western block (an urban unit made up of buildings arranged around a courtyard and delimited by four streets) to put forward a similar type of semi-public space within itself. Meinhard von Gerkhan’s design for the “new civic centre”, the result of the international Bucharest 2000 competition (1995-’96), establishes such blocks – hitherto underused in the urban fabric of Bucharest – around the House of the Republic. It is obvious that, given the nature of the place where they would have been situated, it would have been extremely unlikely that the privacy of the dwelling spaces would have been guaranteed in the same way as on a site “neutral” from the point of view of public life.

The vaulted cellars of central Bucharest can be rediscovered as a typology and used for restaurants, bars and clubs. Natural materials (stone, wood) can enter into a dialogue and create fertile contrasts with high-tech materials (metal, glass), as is the case in works by major architects such as Aalto, Siza, Wright, Ando, H. Fathi, Herzog and De Meuron.

Glass, which is so common in contemporary architecture, can also be used in the way proposed by the Bucharest of merchant times, in the form of an updated geamlâc (corridor or veranda closed off by a wall consisting of small panes of glass joined together in a grid). This was what Constantin Joja proposed and it has been put to use in the branch of the Romanian Commercial Bank on Ghencea Boulevard (architect Dorin Ștefan, DS Studio).

Innovation does not have to mean the mimetic adoption of typologies and technologies that have exhausted their potential for expression in the West. We do not necessarily have to repeat the errors of orthodox modernist architecture, as Robert Venturi called it, but rather we can discover the foundations for an architecture specific to our capital, in which the contemporary would find its echo in the past embodiments of the place, and the place would guide the act of design from the infra-text. The new methods of investigating architecture and urbanism provide this alternative opening towards the opportunity to be contemporary without banishing in the process the features that particularise the city,
however few or many of these there might be.

I shall conclude my brief notes on the island-spaces of dwelling together with the observation – taken from a more extensive commentary by architect and philosopher of postmodern architecture Rem Koolhaas – that the idea of the Public Space and, above all, the obsession with the need for its presence in the city are two of the totems of architects who are gradually ceasing to be of importance in the urbanist theories of recent decades5.

Of course, the situation is completely different in the specific case of Romania, where the knack of (inter-)community dialogue ought to be fostered and to combine with the emergence of the expression of these civic spaces – from the transparency and reinforcement of the public attributes of institutions to plazas, and from television and the media to Facebook. But the conclusion I suggest is that any discussion about the Public Space ought to unfold only after a critical mass of private space, of one-family homes of the type found in the districts built according to “guild” criteria up until the Second World War, exists in the community. The Public Space depends on the existence of the wholly private space, in which being is rooted and from whose sheltering protection, to paraphrase Heigegger, man may, by dwelling, confront other types of spaces.

1.
Of course, the
public space can also exist as a ricochet of the private space, in the sense in which the viewed and the viewer are contained as a part of this space: this is the case of a throne room within a royal palace or the case of a panoptikon. Nevertheless, the term public space will be used here mainly in its social sense, without necessarily being attached to a configuration within the physical space. 

2.
“Architecture is the arrangement of space for excitement”, Philip Johnson in “What I’ve Learned”. 

3.
“The guardian of the meaning does not need to be nurtured by the event except to quote it in order to compare it in the trial that the doctrine brings against the real. Only what has been announced will happen, must happen” (Lyotard, 1997, 83).

4.
The text is of particular interest to researchers into the problem of identity, because in contrast to the concept of the stylistic matrix it seems to accept that identity is always a matter of specific differences within a context, which therefore need to be compared, rather than an immanent given, impervious to context, of an ethnic group; in this particular case, certain features of the way in which Romanian villages are organised can be presented only via comparison with the Saxon villages with which they share the same geography and climate. 

5.
In any case, not even the “civic plazas” are a wholly new idea of the Romanian communist regime; in the West in the 1950s and 60s there were numerous such “civic” experiments, particularly in West Germany, but also even in the USA. I have written about these “elephantine tendencies” (William J. R. Curtis) at greater length in a study included in the
New Europe College Yearbook, 1995-’96 (Bucharest, Humanitas, 1999). 

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog