RDW

Patru revelații în favoarea ideii de a NU desena frumos

,,Arhitectura se naşte şi trăieşte în imagini”
(Spiro Kostoff)

Ceea ce vă voi împărtăşi este o confesiune dramatică şi nu aş dori  să  nedreptăţesc pe nimeni, sugerând totuşi că această dilemă interioară poate să fi trecut măcar odată prin mintea fiecărui arhitect. Deşi nedeclaraţi, dar totuşi în secret mândri de abilităţile de reprezentare artistică pe care le-am dobândit, suntem deseori intrigaţi de desenele care parvin odată cu proiectele mari ale arhitecților vremii. Schiţe de concept sau randări de mână în diferite tehnici, le-am privit mereu cu colţul ochiului, în timp ce un gând pasager îmi şoptea: la cât de bine (crezi că) desenezi, cu siguranţă soarta este nedreaptă lipsindu-te de popularitatea unor astfel de personaje; pulsul îmi creştea şi inima sălta de bucurie la ideea că aş  putea oricând să fiu mai bună ca ei. Cu siguranţă că desenând mai bine sunt mult mai bună. Timpul va demonstra asta. Există dreptate în lume.

Vizionarea de curând a unui  interviu oferit de un deisgner cunoscut a reuşit să mă coboare dureros din paroxismul gloriei şi am înţeles un lucru de o veridicitate incontestabilă. Oki Sato, designer-șef al companiei Nendo, a declarat cu francheţe: „Desenele mele sunt cu adevărat îngrozitoare”. O pauză strategică potenţa gravitatea declaraţiei. „Am sentimentul că dacă eşti un bun desenator, când desenezi sau schiţezi într-un mod îngrijit şi valoros, ideea poveştii se dizolvă. Desenele tale trebuie să fie ceva ce toată lumea poate înţelege. Cu cât este mai simplă schiţa, cu atât mai bună – povestea”. 

Prima revelaţie: Nu faptul de a desena frumos mă va face un bun arhitect, ci abilitatea de a comunica ceva prin desen. În arhitectură se detaşează două filiere majore ale desenului: prima se referă la desenul tehnic, care trebuie să fie reprezentarea fidelă a unei imagini existente sau potenţiale, iar următoarea ramură face referire la cel artistic, care este un mod limbaj. Filosoful David Kolb, vorbind despre arhitectură, nega că aceasta ar fi în adevăratul sens al cuvântului un limbaj, dar sugerea că atât arhitectura, cât şi desenul „se comportă ca un limbaj(…) întrucât dau posibilitatea de a  fi citite ca un text”. Discuţia nu este departe de sensul ideii de „ornament şi crimă”. Desigur că argumentele lui Loose mi-au motivat ce-a de-a doua revelaţie.

Desenul de arhitectură merge cu siguranţă mai  departe de cel artistic, în măsura în care nu se opreşte doar la observarea şi reprezentarea lucrurilor, ci la înţelegerea lor şi relaţiilor conexe – cred că este a treia revelaţie.  „Obiectele există, şi dacă le dăm mai multă atenţie decât oamenilor este desigur din  cauză că există mai mult decât oamenii. Obiecte moarte sunt încă vii. Oameni vii sunt câteodată deja morţi”. Şi asta pentru că scopul nu se opreşte la observare: dacă pentru un artist importantă este sensibilizarea lumii prin imagine, un arhitect doar se  foloseşte de imagine: acesta doar va  ajuta la  edificare unei viitoare imagini tridimensionale care trebuie să sensibilizeze.

Citiți textul integral în numărul 1 / 2014 al Revistei Arhitectura

 

 

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog