RDW

Bernard Tschumi: între concept și arhitectură

Bernard Tschumi Musée de l'Acropole ©Peter Mauss - EstoBernard Tschumi Musée de l'Acropole ©Peter Mauss - Esto

Bernard Tschumi Musée de l’Acropole ©Peter Mauss – EstoBernard Tschumi Musée de l’Acropole ©Peter Mauss – Esto

Între 30 aprilie și 28 iulie 2014, Centrul Pompidou din Paris dedică întreaga Galerie Sud unei ample retrospective a arhitectului franco-elvețian Bernard Tschumi (n. 1944). Prin intermediul a peste treizeci de proiecte și 350 de documente incluzând: schițe, machete și filme documentare, organizate tematic și cronologic în cinci secțiuni, expoziția îl prezintă pe Bernard Tschumi în ipostaza de artist, profesor, teoretician, dar și arhitect. 

Cum poate fi prezentată arhitectura într-un spațiu de expoziție? Față de artă, a cărei existență însăși depinde de o relație indispensabilă cu spațiul expozițional, arhitectura este deja prezentă în lumea reală, materială, funcțională și tridimensională (1). Un spațiu expozițional este astfel de cele mai multe ori incapabil de a expune originalul (2),delegând în schimb funcția de reprezentare unei colecții de documente, desene, machete, fotografii, filme și texte capabile să reproducă cel puțin o parte din atributele proiectului. Cu ocazia publicării catalogului colecției de arhitectură a muzeului Frac Centre din Orleans (3), Frédéric Migayrou, co-curator al expoziției dedicate lui Bernard Tschumi, se întreabă dacă o arhiva de hârtie sau o colecție de diverse documente disparate poate întradevăr reprezenta sau substitui cu succes o realitate construită? Nu sunt oare aceste documente deseori tehnice altceva decât niște obiecte de rang secundar, simple resturi ale unei realități concrete? Pot fi ele considerate vreodată opere de artă de sine stătătoare? Pot dobândi o valoare simbolică suficient de importantă pentru a fi considerate pe deplin obiecte de artă? Mark Wigley (4) merge mai departe și discută o problemă apărută recent: astăzi arhitecții au abandonat hârtia în favoarea ecranului negru. Dacă până acum dezbăteam dreptul unei schițe de a fi considerată un original și nu doar un obiect delegat, astăzi originalul nu mai există. Ecranul calculatorului permite arhitectului să treacă de la concept la realizare printr-o organizare fluidă de date. Astfel se pune întrebarea sub ce formă se pot prezenta astfel de proiecte, și în ce mod sau sub ce statut pot muzeele sau departamentele de arhitectură să colecționeze și să arhiveze astfel de documente, în lipsa oricărui moment fix de referință în evoluția unui proiect sau al unui suport fizic.

 

În ultimii ani, interesul crescut din partea mass-media și numărul tot mai mare de expoziții de arhitectură au readus aceste dezbateri în actualitate. Centrul Pompidou, de exemplu, a găzduit în ultimii ani o întreagă serie de expoziții monografice: Jean Nouvel (2001-2002), Morphosis (2006), Richard Rogers (2007) și Dominique Perrault (2008), iar 2014 va fi un an eveniment pentru arhitectură, Centrul găzduind două mari expoziții, Bernard Tschumi, începând cu luna aprilie și Frank Gehry din octombrie. În aprilie 2015, comemorarea a 50 de ani de la moartea lui Le Corbusier va marca cea de-a treia expoziție de arhitectură în mai puțin de 18 luni.

 

Retrospectiva dedicată lui Bernard Tschumi se anunță a fi un prilej inedit pentru dezbaterea tuturor aceste teme. Membru activ al scenei artistice new-yorkeze și europeene pe întreaga durată a anilor’70, teoretician apropiat de scena post-structuralistă și în special de Jacques Derrida, profesor la Architectural Association în Londra alături de: Cedric Price, Nigel Coates sau Rem Koolhaas, decan al universitații Columbia și fondator al Paperless Pedagogy -primul program de studiu universitar al arhitecturii digitale-, câstigător a unor mari concursuri de arhitectură: parcul La Villette (1983) în Paris sau Noul Muzeul al Acropolei (2001) în Atena, Bernard Tschumi dezvăluie publicului o impresionantă, complexă și multifațetată carieră de arhitect, desfășurată pe o perioadă de peste 40 de ani.

 

Născut în 1944, fiu al arhitectului modernist Jean Tschumi, obține diploma de arhitectură în 1969 la ETH Zurich și începe să predea un an mai târziu la Architecture Association, sub tutela lui Alvin Boyarski. În interviul acordat lui Frédéric Migayrou cu ocazia expoziției de la Centrul Pompidou (6), Tschumi evocă perioada de criză în care se afla arhitectura după evenimentele din mai 1968, și reputația negativă de unealtă a autorităților sau a marilor corporații pe care aceasta o dobândise. Tschumi este atras în principal de filozofia post-structuralistă, literatură, film și artă, fiind mai ales influențat de proiectele Fun Palace (1961-64) sau Potteries Thinkbelt (1966) ale arhitectului britanic Cedric Price. Acesta se opunea ideii moderniste, în care forma urmează funcțiunea, dând naștere unei arhitecturi fixe și permanente, cu un scop precis și imuabil. Proiectele sale, nerealizate dar realizabile, dezvăluie construcții la scară urbană, adaptabile, flexibile și capabile să răspundă în orice moment la cererile utilizatorilor, cu ajutorul tehnologiei și în special noțiunilor de cibernetică dezvoltate de Norbert Wiener. Acest nou mod efemer și temporal de a gândi arhitectura, împreună cu teoriile post-structuraliste, și interesul pentru reprezentarea corpurilor în mișcare în cinema și în arta performance, îl vor determina pe Tschumi să își definească arhitectura ca fiind caracterizată de noțiunile: spațiu, eveniment și mișcare.

În acest context, pe toată durata anilor’70, participă sau organizează o serie de expoziții situate la granița dintre artă și arhitectură, cum ar fi proiectul demarat în 1971, împreună cu RoseLee Goldberg, care culminează cu expoziția ‚A space. A thousand words’, din 1975. Tschumi și Goldberg invită 30 de artiști și arhitecți -printre care: Daniel Buren, Bruce Nauman, Dan Graham, Trisha Brown, Nigel Coates, Will Alsop, Elia si Zoe Zenghelis-, să contribuie cu un desen sau un document fotografic alb-negru și un text de maxim 1000 de cuvinte dactilografiat, tema fiind: ‚producția spațiului’ și modul în care el este perceput. Tschumi se pretează exercițiului, realizând unul dintre numeroasele sale proiecte artistice din anii’70. Inspirat de diagramele metodologice ale cineastului rus Serghei Eisenstein (7), în care decorul, muzica, compoziția cadrelor și diagramele de mișcare erau prezentate în același document, Bernard Tschumi realizează între 1976 – 1981, seria de 4 episoade, The Manhattan Transcripts, expuse la New York și Londra. Aflate la granița între ficțiune și realitate, nefiind proiecte de arhitectură, acestea investighează însă spațiul arhitectural. Tschumi descompune firul unor povestiri prin intermediul unor diagrame și imagini individuale aflate în relație unele cu celelalte. Seria proiectelor speculative continuă cu: Joyce’s Garden (1976), Advertisments for Architecture (1976-77), Screenplays (1976-78), sau Follies (1979-92), toate prezentate în cadrul expoziției de la Centrul Pompidou.

 

Expozițiile de arhitectură de acest tip, prezentate deseori în strânsă legatură cu sociologia, ecologia, tehnologia sau arta contemporană, în funcție de practica fiecărui arhitect, sunt considerate (8) drept ocazii care redefinesc granițele arhitecturii. Patteeuw, Vandeputte și Van Gerrewey întăresc acest punct de vedere apreciând galeria ca un spațiu productiv, propice creativității și experimentării, subliniindu-se astfel capacitatea expozițiilor de a încuraja analiza dezvoltării practicii arhitecturale. În ambele cazuri, implicarea lui Bernard Tschumi în scena artistică londoneză și americană în anii’70 este exemplul ideal al unei încercări de interogare a limitelor arhitecturii, prin intermediul unui proces multidisciplinar experimental.

 

Readucând în discuție problema originalului, un element inedit al expoziției de la Centrul Pompidou este prezentarea episodului doi al seriei Manhattan Transcripts. Documentul considerat original este o serigrafie (9) de o lungime de peste 9 metri, aflat în posesia Muzeului de Arta Modernă din New York. Deși celelalte trei episoade au făcut obiectul unui împrumut special pentru această expoziție, episodul doi provine din arhiva personală a arhitectului, fiind suportul după care serigrafia finală a fost realizată. Acest document compus din colaje, corectat, îmbinat și intens modificat, stă drept mărturie al procesului prin care proiectul a fost realizat. Alte vitrine documentare conțin resturi ale celorlalte episoade, ele fiind fie piese intermediare, fie piese respinse. În plus, va fi pentru prima oară când toate cele 4 episoade ale seriei vor fi prezentate.

 

Dacă în decursul anilor ’70 Bernard Tschumi a explorat noțiunea de arhitectură utilizând practici specifice diverselor arte (performance, literatură, cinema), în 1982 acesta obține prima comandă de arhitectură dintr-o carieră de constructor care se va dovedi a fi una bogată. Pentru Tschumi arhitectura inventează concepte și le materializează transformându-le în spații fizice (10), iar concursul de La Villette este ocazia perfectă de a trece de la abstract la concret. Originile proiectului se regăsesc în cercetările sale anterioare și relevă încă o dată interesul său nu pentru forma arhitecturală, ci pentru procesul de concepție, program și eveniment. Proiectul se definește în jurul a trei straturi de elemente juxtapuse. Primul strat de „puncte de intensitate„ sau „generatoare de evenimente„ este constituit dintr-o serie de mici construcții împrăștiate de-a lungul unei trame rectangulare pe toată suprafața parcului, având fie funcțiuni precise (restaurant, spațiu de expoziție), fie rămânând nedefinite. Un al doilea strat de linii este format din două axe perpendiculare și un parcurs sinous, însoțit de o serie de grădini tematice. Ultimul strat este compus din suprafețe orizontale definite de intersecția celorlalte două nivele. Proiectul are un ecou răsunător pe scena culturală franceză, fiind considerat încarnarea arhitecturală a teoriilor post-structuraliste, fidel în special deconstrucției lui Jacques Derrida. În 1988 proiectul este inclus în celebra expoziție ‚Arhitectura Deconstructivistă’, realizată de Philip Johnson și Mark Wigley.

 

Continuând participarea la mari concursuri internaționale precum: ‚Très Grande Biblioteque’, aeroportul din Kansai în Japonia, Noul Teatru din Tokyo, unde îi este decernat locul 2 ex-aequo cu Hans Hollein sau Noul Muzeu al Acropolei în Atena, Bernard Tschumi își consolidează poziția de arhitect. Această perioadă productivă într-un sens clasic al profesiei este marcată de o altă tranziție importantă. Apariția și propagarea utilizării calculatorului în practica arhitecturală declanșează o mutație în modul de reprezentare și realizare a proiectelor. Această tranziție, vizibilă în toate proiectele post-1995, este cu atât mai interesantă, întrucât în 1993, Tschumi, pe atunci decan la Universitatea Columbia (1989-2003), se numără printre fondatorii studioului Paperless Pedagogy, prima unitate de învățamânt dedicată studiului arhitecturii digitale. Monografia lui Bernard Tschumi oferă opotunitatea ideală pentru o discuție pe marginea practicilor curatoriale legate de continuțuri digitale, întrucât așa cum afirmă Mark Wigley, dezvoltarea din punct de vedere muzeografic a unei strategii legate de conservarea și expunerea arhivelor digitale este critică.(11)

 

Scenografia expoziției, concepută în totalitate de Bernard Tschumi, organizează proiectele în cinci secțiuni distincte, pentru a putea prezenta publicului documente atât de diferite, ce variază de la proiecte și texte pur teoretice, la concursuri sau construcții realizate pre- și post- era digitală. Fiecare secțiune este intitulată în funcție de conceptele principale dezvoltate: Manifest – Spațiu și Eveniment, Program / Juxtapunere / Suprapunere, Vectori și Anvelopante, Concept / Context / Conținut, Forme – Concept. O suprafață mare în exteriorul celor cinci secțiuni găzduiește integralitatea celor patru episoade ale lucrării „Manhattan Transcripts”, alături de cinci documente aparținând proiectului „Advertisments for Architecture”. În plus, 16 mese documentare punctează spațiul oferind informații adiționale contextului în care proiectele au fost concepute, conținând documente variate: de la schițe intermediare și solutii abandonate, manuscrise, articole și cărți ale lui Bernard Tschumi, la machete conceptuale sau articole de presă. Împreună cu cele cincisecțiuni, sunt prezentate peste patruzeci de proiecte, dar și o multitudine de documente, care reconstituie contextul cultural și politic al perioadei în care au fost realizate. De asemenea o proiecție de mari dimensiuni introduce publicul în realitatea construită a proiectelor.

 

Marea majoritate a documentelor și a obiectelor prezentate provin din arhiva personală a arhitectului, care se deschide pentru prima oară unei astfel de intervenții curatoriale. Prin implicarea sa în fiecare aspect al realizării expoziției, împreună cu cei doi co-curatori ai Centrului Pompidou Frédéric Migayrou și Aurélien Lemonier, Bernard Tschumi devine atât colecționarul, cât și naratorul propriului parcurs arhitectural. Citându-l pe Walter Benjamin (12), Frédéric Migayrou asociază această figură de colecționar de arhitectură cu cea a istoricului, care prin intermediul unei dispersiuni de fragmente provenite dintr-o combinație hetereogenă de surse, provoacă o rememorare printr-o anumită asamblare a fragmentelor de care dispune. Actul de prezentare al unei colecții este astfel revelator atât domeniului estetic, temporal și spațial căruia fiecare proiect îi aparține, cât și strategiei de reasamblare care a declanșat narațiunea. Expoziția are un rol revelator a dinamicii cercetării și a concepției arhitecturale din punct de vedere istoric, dar devine și un suport flexibil al reflexiei asupra practicii arhitecturale. Iar dacă în Franța numele lui Bernard Tschumi este indisociabil și momentan exclusiv legat de proiectul de La Villette, expoziția organizată de Centrul Pompidou oferă ocazia reinterpretării acestui arhitect internațional, a cărui practică a atins și a influențat temele arhitecturale majore în ultimii 40 de ani.

 

Note:

 

  1. Van Gerrewey Christophe, Vandepute Tom, Patteeuw Véronique, The Exhibition as Productive Space, OASE 88: Exhibitions. Showing and Producing Architecture, octombrie 2012, p.1.
  2. Unul dintre puținele cazuri în care o clădire a fost prezentată publicului în original într-un spațiu expozițional este proiectul: Casa Tropicală a lui Jean Prouvé, instalată atât în interiorul, cât și în exteriorul unor muzee precum: Centrul Pompidou sau Muzeul Istoriei Fierului din Nancy. Alte expoziții au ales să reconstruiască parțial sau integral proiecte la scară reală precum: Casa Stahl de Pierre Koening, cunoscută și sub numele de Case Study House no. 22, cu ocazia expoziției Blueprints for Modern Living, History and Legacy of the Case Study House program organizată de MOCA în Los Angeles între 1989 – 1990.
  3. Migayrou Frédéric, Eléments de la collection spéculative, în Colectiv, Architectures expérimentales, 1950-2012, Collection du Frac Centre, Orleans: Hyx, 2005, p.11.
  4. Wigley Mark, Back to Black, în Architectures expérimentales, 1950-2012, op.cit., p.27.
  5. Steierhoffer Eszter, The Exhibitionary Complex of Architecture, OASE 88, op. cit. p. 5.
  6. Migayrou Frédéric (ed.), Bernard Tschumi. Architecture: concept & notation, Paris: Editions Centre Pompidou, 2014, p. 73.
  7. Diagramele metodologice ale lui Seghei Eisenstein (1898-1948) au fost realizate pentru filme precum: Alexander Nevsky (1938) sau Crucișătorul Potemkin (1925)
  8. Steierhoffer Eszter, The Exhibitionary Complex of Architecture, OASE 88, p. 5.
  9. The Manhattan Transcripts, episodul 2: The Street (Border Crossing), 1978, tehnică: cerneală, cărbune, colaj fotografic, Letraset și creion color pe calc, 61 x 817.9 cm.
  10. Tschumi Bernard, Architecture and concepts, în Migayrou Frédéric (ed.), Bernard Tschumi. Architecture: concept & notation, Paris: Editions Centre Pompidou, 2014, p. 63.
  11. Wigley Mark, op.cit, p.29.
  12. Migayrou Frédéric, Eléments de la collection spéculative, op. cit. p. 13,

 

 

Comments

comments

Powered by Jasper Roberts - Blog