RDW

Cercetarea intuitivă

2_2014_CercetareSB01

Intuitive research

Într-un interviu recent, François Englert vorbea despre creativitate şi despre ideile noi care au la bază „ceea ce denumim într-un mod mai degrabă banal «intuiţie»”. François Englert şi Peter W. Higgs au fost laureaţii Premiului Nobel pentru Fizică în 2013, pentru descoperirea teoretică ce a fost confirmată 50 de ani mai târziu, odată cu construirea acceleratorului de particule de la CERN. Plecând de la observaţia lui Englert, putem deschide discuţia pe marginea rolului practicii intuitive ca metodă de cunoaştere a realităţii prin observare directă în cercetarea de arhitectură şi a instrumentelor ei de lucru.

Dar ce înseamnă, de fapt, cercetare pentru noi? Sau cum am devenit cercetători de circumstanţă? Dacă ne-am însuşit termenul de „cercetare”, a fost la început ca o modalitate de a găsi un răspuns la întrebările legate de unele din proiectele studioului: „ce sunt? arhitectură, urbanism, artă?”. Odată cu acumularea proiectelor ce nu se încadrau la categoriile „arhitectură cu A mare” sau „urbanism ştiinţific”, care accentuează mai mult studiul cadrului-suport şi acordă atenţie rezultatului final şi mai puţin relaţiilor din interiorul său, sau proceselor care conduc acolo, termenii s-au multiplicat şi s-au nuanţat în diverse formule împrumutate sau construite. Am încercat, astfel, să descriem ceva mai precis natura studiilor şi acţiunilor noastre, denumite demersuri critice (critical works), cercetare prin design (research based design) sau intervenţii în spaţiul public (public space praxis). Indiferent de aceste etichete, cercetarea fără bibliografie ori note de subsol, definită mai degrabă de o căutare – search vs. research – a constituit un proces continuu, care ne-a structurat relaţia cu spaţiul public şi, implicit, tipul de practică asociat acestuia. De unde vine însă interesul pentru spaţiul public? Funcţionând ca un barometru, spaţiul public a înregistrat într-o formă condensată convulsiile prin care a trecut societatea românească în ultimii 24 de ani, timp în care s-a derulat parţial şi viaţa noastră profesională. Prin intermediul spaţiului public am avut acces direct, constant şi nemijlocit la manifestările acestor transformări, unde criza permanentă şi răspunsurile auto-formulate, crăpăturile ori soluţiile incomplete şi elastice luau formă. Proaspăt ieşiţi din şcoala de arhitectură ca specialişti în mediul construit, am realizat că nu aveam suficiente instrumente pentru a înţelege mai bine ce se întâmplă în oraşul din jurul nostru. Uneltele „clasice” ale profesioniştilor s-au dezangajat treptat de oameni şi de viaţa oraşului văzut de la nivelul ochiului şi s-au specializat excesiv, ocupându-se mai mult de aspecte spaţiale, de sisteme sau fluxuri, fără să mai poată traduce şi înţelege în totalitate fenomenul urban. Am găsit însă observaţia, documentarea sau înregistrarea directă a ritmurilor cotidianului, practicate mai mult în afara specializării noastre, în literatură, în cinema sau în arta contemporană, antropologia urbană sau studiile sociologice venind să completeze o listă din ce în ce mai lungă ce cuprinde „cu ce nu se mai ocupă arhitectura şi urbanismul”. Dacă arta presupune subiectivism, atunci metoda de căutare prin care lucrăm în spaţiul public vine pe filiera artei. Datorită naturii obiectului de studiu – manifestările cotidianului – subiectivitatea este necesară ca instrument de observaţie şi analiză. Fără să dezvoltăm o strategie de abordare a cotidianului, am aplicat mai degrabă tactici de adaptare pas cu pas la mediul înconjurător, iar Bucureştiul ne-a fost la început laborator şi loc de joacă. Deşi nu are neapărat o expresie unică printre alte oraşe, condiţia contemporană a Bucureştiului îl face un studiu de caz ideal. Cu timpul, căutarea ca modalitate de adaptare la context a lăsat loc şi altor forme de cercetare intuitivă. În primul rând căutarea la timpul prezent, şi anume documentarea şi formularea paradigmei de funcţionare a oraşului contemporan, iar în al doilea rând detectarea potenţialului ce rezultă din această condiţie. Prin practica în spaţiul public, Bucureştiul s-a transformat dintr-un obiect de studiu într-un subiect, iar cercetarea a devenit din instrument de observare şi o modalitate de transformare concretă a spaţiului public. Astfel, studiul Bucureştiului a generat tehnici de observare, metode de adaptare şi instrumente de intervenţie ce se pot aplica şi în alte contexte urbane.

Citiți textul integral în numărul 2 / 2014 al Revistei Arhitectura
In a recent interview, François Englert spoke about creativity and new ideas as being based on „what we call in a rather banal way «intuition»”. François Englert and Peter W. Higgs were awarded the Physics Nobel Prize in 2013 for their theoretical discovery validated 50 years later, by the creation of the CERN particle accelerator. With Englert’s remark as starting point, we can launch the debate on the role of intuitive practice as a direct observation method used not only to apprehend reality in architectural research but also to gauge its toolkit.

But what does research exactly mean to us? Or how did we come to be researchers of circumstance? When we first took on the term “research”, we did it merely as a way to answer questions arising from some of the studio’s projects: “which one am I? architecture, urbanism or art?”. Then, as we moved forward through an ever increasing number of projects that fit neither the “architecture with a capital A” category, nor the “scientific urbanism” one – the two focusing more on the study of the support-framework and on the final result and less on the relationships within or the  processes leading there – the terms became legion just as the nuances themselves kept multiplying through a variety of  formulas, either adopted or created as such. We went on trying to describe more accurately the nature of our analysis and undertakings, be they called critical works, research based design or public space praxis. No matter the name, this research with no bibliography or footnotes, defined more by its search component – search vs. research – has been a continuous process, structuring our relationship with the public space and, implicitly, the type of practice associated to it. Where does our interest for the public space come from? Given its function as a barometer, the public space is the condensed repository of the entire Romanian society’s turmoil over the last 24 years, which partly coincide with our professional life. The public space has offered us a direct, constant and unmitigated access to the manifestations of this turmoil which helped shape a space of permanent crisis and ready-made answers, fractures or incomplete and accommodating solutions. As specialists in the built environment just fresh out of architecture school, we realized we hadn’t enough tools to better understand that which was going on in the city around us. The professionals’ “classical” tools had quickly disengaged from people and the city’s life as seen with the naked eye,  specializing excessively, dealing more with aspects related to space, systems or fluxes, incapable of translating and fully understanding the urban phenomenon. Notwithstanding, we have found that, outside our discipline, literature, cinema or contemporary art were examining, documenting or directly recording the rhythms of day-to-day existence; urban anthropology or sociology kept adding new entries to the list of  items “architecture and urbanism have not to do with”. If art implies subjectivity, than the research method we use on the public space comes from its ranks. Given the nature of the studied object – the manifestations of everyday life – subjectivity is necessary as an examination and assessment tool. Without going so far as to develop a strategy to approach daily life, we have rather devised tactics used for a gradual adaptation to the environment and it was Bucharest which, in the beginning, was both our laboratory and playground. Although, unlike other cities, it hasn’t got an unique expression, its current state makes it an ideal case study. As time went by, this research, envisaged as a means of adapting to context, gave way to other forms of intuitive research. We have thus moved on to research in the present tense, undertaking to document and formulate the contemporary’s city operating paradigm, followed by the identification of the potential resulting from this aspect. It was public space praxis that turned Bucharest from a studied object into a subject and research, besides an observation tool, into a means of concrete transformation of the public space. Bucharest’s analysis has thus generated observation techniques, adaptation methods and intervention instruments applicable to other urban contexts as well.

 Read the full text in the print magazine.

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog