RDW

Radu Patrulius. Omul și vremurile

Radu Patrulius, cca. 1975. Sursa: arhiva familiei

Radu Patrulius, cca. 1975. Sursa: arhiva familiei

În 1988, anul morții lui Radu Patrulius, prietenul său arhitectul Ion Mircea Enescu (și el, între timp, plecat dintre noi) își încheia astfel necrologul din revista Arhitectura1: „Și, dacă toate acestea se pot uita, dispărând odată cu martorii vieții sale, nu se poate, însă, uita ceea ce a realizat cu diligență și cu răbdare, lăsând în urma sa jaloane de preț pentru cercetătorul harnic de mâine”.

Nu l-am cunoscut pe Radu Patrulius. Nu sunt unul dintre „martorii vieții sale”, și nici ai perioadei în care a trăit și a profesat. Însă punerea împreună a tuturor informațiilor pe care le dețin despre el, provenind de la oameni care l-au cunoscut sau cu care a lucrat, precum și felul în care el însuși se descrie, direct sau indirect, mă trimit și mă retrimit către aceeași concluzie: Radu Patrulius se înscrie în galeria acelor arhitecți care nu s-au bucurat de o recunoaștere publică la nivelul pe care l-ar fi meritat. Dacă, în timpul vieții, aceasta a constituit o opțiune asumată, nu același lucru poate fi spus despre neglijarea sa postumă. Prezenta evocare își propune să fie o replică și o continuare față de cele spuse de Ion Mircea Enescu, readucând în atenție câteva aspecte ale vieții și creației lui Radu Patrulius, multe ocultate în 1988, privite din perspectiva relevanței lor contemporane. Decalajul de 25 de ani, libertatea dată de contextul politic cu totul diferit, precum și reculul generat de absența unei „istorii comune” cu cel evocat reprezintă diferențele majore de poziționare în raport cu autorul necrologului, ceea ce face ca portretul schițat aici să fie complementar celui din 19882. O citire paralelă a celor două „proiecții” ar putea recompune, probabil, cel mai bine o efigie „tridimensională”.

Radu Patrulius s-a născut la 19 octombrie 1919, într-o familie burgheză de intelectuali. „Originea nesănătoasă”, precum și implicarea politică a unora dintre rudele sale apropiate au constituit un balast care i-a frânat adesea ascensiunea și afirmarea profesională, fapt de care a fost perfect conștient toată viața. Astfel, tatăl său, Radu Patrulius, avocat și ziarist de orientare liberală, membru PNL, a fost arestat după instalarea regimului comunist și trimis la Canal, unde a și murit în 1953, iar vărul Dionisie Germani (fiul inginerului D. Germani, academician și decan al Facultății de Mecanică din cadrul Politehnicii), important fruntaș legionar, s-a aflat, din 1942, în exil la Berlin („plecat pentru studii”, spunea eliptic Radu Patrulius într-o autobiografie redactată pentru ocuparea unui post universitar3).

Absolvă Liceul „Spiru Haret” în 1938, este admis în 1940 la Facultatea de Arhitectură și, după un scurt episod pe front în 19444, absolvă în anul 1947. Reținem, din această perioadă, episodul relatat (în altă parte, după 1989) tot de Ion Mircea Enescu, în care, în 1945, este ales președinte al asociației studențești într-o adunare tensionată, în ciuda unei arestări temporare și a opoziției „grupului comunist”5.

Studiază în atelierul profesorului Constantin Iotzu, apoi al lui Haralamb Georgescu, proaspăt primit cadru didactic într-o facultate care începuse abia de curând să accepte, târziu și à contrecœur, modernismul. Întâlnirea cu „Bubi” Georgescu, în biroul căruia a și lucrat în timpul facultății, pare să fi fost determinantă în formarea arhitectului Patrulius6. Acesta se va dovedi, atât în viața profesională, cât și în cea academică, un adept fără rezerve al arhitecturii moderne, căreia îi dedică și o mare parte din publicistica ulterioară.

După absolvire, Radu Patrulius desfășoară o consistentă activitate de proiectare7, în care rigoarea uneori monotonă a „funcției de bază” este dublată de activități mai stimulative din punct de vedere artistic și intelectual – participarea la concursuri de arhitectură interne și internaționale, organizarea de expoziții, amenajarea de spații culturale etc. Din aceste ultime categorii reținem amenajarea bibliotecii Filarmonicii „George Enescu” (1956), a Muzeului „George Enescu” și a Muzeului Literaturii din București (ambele în 1958).

Dintre concursurile importante la care participă le menționăm, selectiv, pe cele pentru locuințe muncitorești în Ferentari (1946, mențiune), sistematizarea Pieței Bălcescu (1956), Teatrul Național din Craiova (1958), Primăria din Toronto (1958), Monumentul Eroilor CFR (1959, premiul II), Teatrul Național din București (1961) și sistematizarea centrului orașului Timișoara (1962, mențiune). Toate acestea dau seama despre diversitatea preocupărilor arhitectului, în încercarea de a menține o deschidere și un nivel profesional ridicate și de a evita plafonarea în temele mai mult sau mai puțin banale ale vieții profesionale cotidiene.

Proiectele coordonate sau elaborate de Radu Patrulius în cadrul instituțiilor publice și al institutelor de proiectare8 nu sunt, prin însăși natura lor, realizări excepționale. Temele abordate sunt cele specifice vremii (arhitectură industrială, locuințe colective, clădiri administrative, școli și complexuri școlare, studii de sistematizare și piețe preuzinale etc.), conferind o libertate de mișcare și de expresie relativ mică. Rămâne, totuși, remarcabilă contribuția sa la realizarea ansamblului Pieptănari-Șincai-Mărășești-Unirii („Magistrala Nord-Sud”, 1960-19639), în cadrul căruia realizează, ca autor principal, 4 blocuri P+7 tip „bară îngustă” pe tronsonul Mărășești-Șincai (1960), 6 blocuri P+8 pe tronsonul Mărășești-Unirii (1962), precum și restaurantul „Mărășești” (ulterior, „Budapesta”) și mai multe spații comerciale (1962-1963). De o certă factură funcționalist-modernistă, într-o epocă în care desprinderea de rigorile realismului socialist era încă la început, aceste proiecte se numără printre cele de bună calitate realizate în acei ani în București.

Probabil din dorința de a ieși dintr-un cadrul profesional din ce în ce mai închis și apăsător, în care evoluția nu oferea perspectiva unei deschideri intelectuale, din a doua jumătate a anilor ’60, Radu Patrulius începe să se apropie de mediul universitar și academic. În anul 1966 se înscrie la doctorat, sub coordonarea profesorului Ascanio Damian, rectorul Institutului de Arhitectură „Ion Mincu” la acea vreme. Diferența mică de vârstă (numai 5 ani), distanțarea față de excesele regimului politic, precum și afinitatea comună pentru temele și limbajul arhitecturii moderne îi apropie pe cei doi, consolidând o relație amicală și profesională de lungă durată. După un an de tatonare, în care funcționează ca asistent într-unul dintre atelierele de proiectare ale profesorului Damian, Radu Patrulius ia decizia de a se dedica exclusiv învățământului de arhitectură, abandonând definitiv cariera de arhitect-proiectant. În termeni pur pragmatici, pentru un profesionist de vârsta și cu experiența sa (50 de ani, cu peste 20 de ani de activitate), trecerea la statutul de șef de lucrări universitar putea fi privită ca un pas înapoi. După cum atestă și I. M. Enescu, Radu Patrulius a fost conștient de acest lucru și a făcut pasul în deplină cunoștință de cauză, preferând provocările și deschiderea intelectuală din învățământ unei foarte probabile fosilizări comode și premature în atelierele de la IPIMPC. După toate probabilitățile, a intuit și faptul că dosarul său de cadre va atârna greu și că îi va face dificilă orice promovare ulterioară.

Imediat după încadrare, se îndreaptă către Catedra de Teoria Arhitecturii, unde îl secondează pe profesorul Gheorghe Petrașcu, respectatul titular al disciplinelor teoretice. După ce acesta se pensionează, în 1972, în urma unui conflict cu noul rector Cezar Lăzărescu, cursurile sale sunt preluate de un grup de (mai) tineri profesori: Mihail Caffé, Mircea Lupu și Radu Patrulius10. Proaspăt doctor în arhitectură, după susținerea tezei cu titlul „Locuința colectivă în perspectivă”, începută în 1966, Radu Patrulius preia, ca titular oficial, disciplina de anul II „Programe de arhitectură”, pentru care redactase, încă din 1971, și note de curs. După doar un an, însă, i se ia cursul și este mutat la atelier, sub pretextul că „predarea materiilor teoretice nu putea fi încredințată decât unui membru de partid”11.

Este, totuși, o perioadă fertilă în cariera științifică a lui Radu Patrulius, care susține o serie multianuală de conferințe publice la Universitatea Populară, la Radiodifuziune și în cadrul altor instituții și care, în același timp, își începe consistenta activitate publicistică printr-un șir de articole în revista Arhitectura, inițial în legătură cu studiul său doctoral12, apoi cu figurile dominante ale modernismului românesc, temă care va constitui principalul filon al cercetărilor sale ulterioare și a cărei evoluție va fi expusă în detaliu mai jos. În anul 1975, publică și prima sa carte – „Locuința în timp și spațiu”13, o versiune extinsă a cercetării doctorale, volum distins cu Premiul Uniunii Arhitecților.

O relație tensionată cu Cezar Lăzărescu și cu conducerea administrativă a Institutului continuă, însă, să marcheze cariera universitară a lui Radu Patrulius, eliminat în 1975 de la concursul pentru un post de conferențiar (încercare pe care nu o va relua niciodată) și aproape exclus din învățământ un an mai târziu, sub motiv că „educația pe care a primit-o de la părinți nu corespunde unui cadru didactic din România socialistă”14. Susținerea din partea lui Ascanio Damian, în atelierul căruia activa ca șef de lucrări, combinată cu disponibilitatea acestuia de a oculta anumite aspecte din trecutul recent al lui Radu Patrulius (o încercare ratată de părăsire a țării), contribuie la menținerea sa în Școală, însă porțile avansării academice îi fuseseră definitiv închise.

În 1980, apropiindu-se de momentul pensionării, este totuși numit titular al unui atelier de proiectare al anilor mici15. Eliberat, probabil, de presiunea venită dinspre eșaloanele superioare, pentru care persoana sa nu mai reprezenta o miză16, Radu Patrulius își creează, în sfârșit, acea „nișă” în care să își poate exersa vocația didactică, fundamentată pe solida sa cultură arhitecturală. Fără excese „magistrale”, știe, în ciuda diferenței mari de vârstă, să își apropie studenții, mulți dintre aceștia păstrându-i și azi profesorului o amintire caldă. Se pensionează în 1986, continuând, în puținii ani pe care i-a mai trăit, să ofere ajutor și sprijin studenților sau tinerilor arhitecți care îl solicitau.

Evocarea de față nu se poate încheia fără punerea în context a, probabil, celei mai durabile laturi a activității sale: publicistica legată de problematica modernismului românesc interbelic. Într-o vreme în care această perioadă era, cel mai adesea, ignorată ori expediată de istoriografia de specialitate (sau chiar privită cu ostilitate, de pe pozițiile marxiste ale materialismului și luptei de clasă17), Radu Patrulius este printre primii care se apleacă, serios și fără prejudecăți, asupra arhitecturii moderne a deceniilor 3-4. Două ar fi elementele definitorii ale metodei de cercetare adoptate: punerea modernismului românesc în context doctrinar și internațional și, respectiv, studierea acestuia prin prisma destinelor profesionale individuale. Pentru prima direcție, amintim unele articole publicate la începutul anilor ’7018 1, iar pentru cea de-a doua, evocările din revista Arhitectura19 și, mai ales, cartea monografică dedicată vieții și creației lui Horia Creangă20. Aceste contribuții pot fi considerate o parte importantă a fundației pe care s-a clădit, după 1990, interesul de cercetare exploziv pentru modernismul interbelic. Monografia Horia Creangă împreună cu o parte din arhiva atelierului său, ajunsă prin intermediul lui Neculai Mândrășescu în posesia lui Radu Patrulius, au reprezentat punctul de plecare al mai multor expoziții și cercetări mai extinse dedicate acestui arhitect în ultimele două decenii21.

Destinul profesional și academic al lui Radu Patrulius poate fi considerat emblematic pentru un grup mai mare de arhitecți din generația sa. Crescuți în cultura burgheză și în mediul intelectual al perioadei interbelice, aceștia sunt primii care se confruntă, la intrarea in viața profesională activă, cu schimbarea dură de regim și cu o lume în care nu se regăseau. Mulți își află refugiul în cadrul anonimizant și nivelant al institutelor de proiectare, canalizându-și energiile creatoare în mici „evadări” profesionale. După două astfel de decenii, Radu Patrulius face pasul decisiv al ieșirii din această lume, orientându-se către viața academică și universitară, în care vasta sa cultură și vocația sa didactică se puteau împlini. A dus după el, însă, în mod asumat și conștient, petele unui dosar de cadre necorespunzător, care i-au limitat ascensiunea și i-au tensionat relațiile administrative. Ceea ce rămâne astăzi, la 25 de ani de la moartea sa, sunt respectul și amintirea frumoasă pe care i le poartă cei care i-au fost studenți, colaboratori sau prieteni, precum și rezultatele unei activități de cercetare asupra unor subiecte străine de șabloanele epocii, dusă cu acribie și metodă, și care își păstrează și acum valabilitatea și valoarea științifică.

 

NOTE:

1  Ion Mircea Enescu, „Dr. arh. Radu R. Patrulius, 19 octombrie 1919-7 ianuarie 1988”, Arhitectura (6/1988): 59-61.

2  Mulțumesc doamnei arh. Irina Patrulius pentru generozitatea și solicitudinea cu care mi-a oferit unele informații, altfel greu accesibile, despre viața și activitatea lui Radu Patrulius.

3 [arh. Radu Patrulius, concurs, șef de lucrări] (București: Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”, 1969), ms.

4  Imediat după 23 august, este implicat în înfruntări succesive cu trupele germane pe Valea Prahovei și, mai târziu, cu trupele sovietice, lângă Ploiești. În această ultimă luptă, toți cei 10 soldați din grupa sa au fost uciși (conform relatării lui Radu Mihai Dimăncescu, http://viaradalicella.blogspot.ro/2009/07/intamplari-dramatice.html, consultat 13.02.2014).

5  Ion Mircea Enescu, Arhitect sub comunism (București: Editura Paideia, 2006), 25.

6  La moartea lui Haralamb Georgescu, Radu Patrulius publică un necrolog din care transpar respectul și afecțiunea sinceră pe care le purta profesorului său (Radu Patrulius, „Arhitectul Haralamb Georgescu”, Arhitectura (5-6/1978): 80-85).

7  O listă actualizată și (sperăm) completă a lucrărilor lui Radu Patrulius este anexată la finalul articolului.

8  Comitetul Provizoriu al orașului București, Institutul de Proiectare al Sovromurilor (ulterior IPROCIN / IPCI / IPCT), Institutul de Proiectări pentru Industria Materialelor și Prefabricatelor de Construcții (IPIMPC / ICPMC).

9  Pentru detalii, v. B. Cotaru, „Noi blocuri de locuințe pe Magistrala Nord-Sud”, Arhitectura R.P.R. (5/1960): 10-11; B. Cotaru, „2.500 de apartamente pe Magistrala Nord-Sud”, Arhitectura R.P.R. (3/1961): 39-47; B. Cotaru, „5.000 de noi apartamente pe Magistrala Nord-Sud. Străpungerea Piața Mărășești-Piața Unirii”, Arhitectura R.P.R. (2/1965): 18-23; Radu Patrulius, „Magazine pe magistrala Nord-Sud”, Arhitectura R.P.R. (2/1965): 24-29.

10  Florinel Radu, În căutarea unei școli (de arhitectură) pierdute, teză de doctorat, ms. (București: Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, 2000), 211.

11  Enescu, Arhitect sub comunism, 216.

12  „Conceptul de locuință în perspectivă”,  Arhitectura (3-4/1972).

13  Radu Patrulius, Locuința în timp și spațiu (București: Ed. Tehnică, 1975).

14  Enescu, Arhitect sub comunism, 216-217.

15  În ultimii ani de dinaintea pensionării, asistentă i-a fost arhitecta Tomnița Florescu, căreia îi mulțumesc pentru datele obiective și opiniile personale pe care mi le-a transmis cu privire la această perioadă. Mulțumesc, de asemenea, doamnei arh. Ana Maria Zahariade pentru ajutorul dat în contextualizarea activității teoretice a lui Radu Patrulius.

16  În aceeași perioadă, Cezar Lăzărescu însuși iese din grațiile sistemului, pierzându-și poziția de rector (în favoarea arh. Cornel Dumitrescu), precum și, treptat, influența la vârful profesiunii.

17  Gheorghe Curinschi-Vorona, Istoria arhitecturii în România (București: Ed. Tehnică, 1981), 297-307.

18  „Contribuții românești în arhitectura anilor ’30”, Arhitectura (6/1973; 1/1974).

19 „George Matei Cantacuzino, 1899-1960”, Arhitectura (4/1975; 5/1975); „Arh. Al. Zamfiropol”, Arhitectura (6/1977); „Arhitectul Haralamb Georgescu”, Arhitectura (5-6/1978); „Marcel Iancu – arhitectul”, Arhitectura (1/1981); „Roger Bolomey”, Arhitectura (1/1982); „Expoziția O. Doicescu – Mac Constantinescu la Ploiești”, Arhitectura (2/1984); „La despărțirea de Henrieta Delavrancea-Gibory”, Arhitectura (1/1988) etc.

20  Horia Creangă – omul și opera (București: Editura Tehnică, 1980), volum distins cu Premiul Uniunii Arhitecților. Despre problemele și piedicile pe care le-a întâmpinat autorul în publicarea acestei cărți din partea unor personaje influente (arhitectul Ladislau Adler), precum și despre sprijinul primit din partea profesorului Grigore Ionescu, în Enescu, Arhitect sub comunism, 215-216.

21  „1892-1992. Centenar Horia Creangă” (expoziție și catalog, coord. Nicolae Lascu, UAR, 1992) și „Horia Creangă, crezul simplității (expoziție și catalog, coord. Militza Sion, Editura Simetria, 2012).

 

Anexă:

Activitatea de proiectare și de cercetare a arh. Radu Patrulius 

Prezenta listă pornește de la cea elaborată de arh. Ion Mircea Enescu în necrologul publicat în revista Arhitectura. Aceasta a fost reorganizată, revizuită și completată în vederea publicării articolului de față, având la bază sursele noi utilizate în cercetarea întreprinsă de mine cu ocazia proiectului „Profesori ai Școlii de Arhitectură” (coord. prof. dr. arh. Nicolae Lascu, 2012). Acolo unde nu se menționează altfel, calitatea în proiect este de autor unic sau de autor principal.

 

Activitatea de proiectare 

Arhitectură 

1 Construcții civile

Locuințe

1948: Locuințe P+1, cu 2 apartamente la scară; Locuințe individuale unifamiliale, cuplate (Bariera Vergului). 1950: Blocuri de apartamente P+2, cu 2 apartamente la scară (Mediaș); 1951: Bloc de apartamente P+2, cu 3 apartamente la scară (Giurgiu); 1952: Blocuri de apartamente P+3, cu 2-3 apartamente la scară (Bacău); Blocuri pentru nefamiliști P+3 (Bacău). 1953: Locuințe unifamiliale P+1, cuplate, tip villa (Bacău). 1954: Locuință unifamilială de 2 camere, proiect tip pentru CSAC. 1957:Blocuri de apartamente pentru Comitetul Central (str. B. Văcărescu) – colaborator. 1960: Studiu secțiuni P+4 și P+7 pentru blocuri de apartamente (Pieptănari) – colaborator; 4 blocuri P+7 tip „bară îngustă” (ansamblul Mărășești-Șincai). 1962: 6 blocuri P+8 (ansamblul Mărășești-Unirii). 1963: Supraetajare 20 apartamente bl. 9-10 (ansamblul Mărășești-Unirii). 1966: Cămin pentru 340 elevi (Roman).

 

Școli

1949: Școala Costeasca: auditorium, préau couvert, corp clase P+1 (Bucureștii Noi). 1953 Complex școlar MFA (Mamaia). 1959: Extindere 2 școli și 2 cămine (reg. București). 1967: Școală profesională 750 elevi (Iași). 1967: Școală profesională 600 elevi (Craiova).

 

Spitale

1953: Amenajări interioare la Maternitatea Spitalului Brâncovenesc (București). 1954: Spitalul veterinar al orașului Tg. Mureș. 1955: Amenajarea Institutului de Hematologie (București).

 

Birouri

1951: Sediul IRE (Constanța). 1952: Clădire administrativă IRE (Mamaia). 1953: Sediul Comandamentului Marinei (proiect ansamblu) – Constanța; Complex pavilioane MFA (Calea Griviței). 1966: Pavilion administrativ Trust 1 (Militari).

 

Case de odihnă

1952: C.O. pentru Trustul 1 (Bușteni). 1953: C.O. pentru Sovromonstrucție (V. Roaită / Eforie Sud). 1957: C.O. pentru I.S. Decorativa (Bușteni) – colaborator. 1958: C.O. pentru I.S. Decorativa (V. Roaită / Eforie Sud) – colaborator. 1964: Cabană vânătoare Ministerul Industriei Forestiere (proiect). 1966: Complex de creație pentru presa turcă: căsuțe de weekend și case unifamiliale (proiect).

 

Comerț, alimentație publică

1949: Piață alimentară Bachus; Halele Rahova (proiect execuție). 1950: Detaliere subsol și parter Halele Obor (colaborator). 1961: Magazine în ansamblul Pieptănari. 1962: Cantină-restaurant pentru 2.500 porții (Militari). 1962-1963: Restaurant-braserie „Mărășești” – „Budapesta” – (ansamblul Mărășești-Unirii); 10 magazine – total 3.000 mp – 2 x bl. 11 + 8 x bl. 2 (ansamblul Mărășești-Unirii).

 

2 Construcții industriale

1953: Grup social (Petrila); Grup social și birouri (Lonea). 1954: Piață preuzinală cu grup social administrativ (Roman); 1955: Extindere și refacere fațadă fabrică de bere (Dârste); Proiect tip remize de locomotive; Hala complex Progresul (șos. Giurgiului). 1956: Complex preuzinal (Roman); Ateliere Fabrica de bere Rahova; Depozite Fabrica de zahăr (Roman); Complexul CIL (Brăila) – studiu comparativ; coautor. 1964: Grup social CET Militari. 1965: Grup social ansamblul TUG 2. 1966: Ansamblu industrial CSA (Cățelu) – proiect. 1968: Ansamblul industrial al bazei de construcții Militari; Sediu IDEB București; Pavilion administrativ, vestiare, atelier armături (Hunedoara). 1969: Ansamblul unităților MIC Oradea-Vest.

 

3 Amenajări diverse

1948: Plan general și detalii „Luna Snagovului”. 1953: Muzeul „Casa Tehnică a Ministerului Transporturilor” (colaborator); Pavilion temporar al Expoziției Economice (colaborator). 1956: Biblioteca Muzicală a Filarmonicii „George Enescu”; Expoziția Crucii Roșii, Bonn (colaborator). 1957: Depozite icoane, clișee, textile, sculpturi, tablouri pentru Muzeul R.S.R.; Expoziția „Ștefan cel Mare” (Muzeul R.S.R.); Expoziția Vietnam (Dalles); Expoziția Agricolă (Obor); Expoziția U.T.M. (Zagreb). 1958: Muzeul Literaturii (Casa Scriitorilor); Muzeul „George Enescu” (Casa Cantacuzino); Expoziția Delavrancea. 1959: Standuri pentru Camera de Comerț la Târgurile de la Salonic și Bruxelles. 1962: Mobilierul Cantinei Militari. 1964: Grafică pentru Pavilionul Construcții, Expoziția Economică. 1966: Polivalența Pavilionului Economiei Naționale (colaborator). 1969: Cavoul Uniunii Compozitorilor.

 

Sistematizare

1951: Lotizare de 1.000 apartamente muncitorești (Bacău). 1954: Sistematizare pentru ansambluri de gospodării agricole de stat (reg. Agnita). 1959: 20 sistematizări pentru gospodării agricole colective (reg. București). 1960-1962: Sistematizarea ansamblurilor Pieptănari, Mărășești-Șincai, Mărășești-Unirii (colectiv). 1962: Sistematizare preuzinal ansamblul MIC Militari. 1964: Detaliu de sistematizare pentru 1.000 apartamente (Hațeg). 1968: Sistematizare Uzinele „9 Mai” București.

 

Concursuri

1 Premii obținute

1946: Locuințe muncitorești în Ferentari (mențiune) – în colectiv. 1954: Școală tip (mențiune); Locuințe unifamiliale (două premii I, două premii II). 1959: Monumentul Eroilor CFR (premiul II) – în colectiv. 1960: Cămin Cultural (mențiune). 1962: Sistematizare Centru Timișoara (premiul III) – în colectiv. 1964: Locuințe (două mențiuni) – în colectiv. 1970: Locuințe sătești Bucovina (mențiune) – în colectiv.

 

2 Alte concursuri

1952: Hidrocentrala „V.I. Lenin”, Bicaz (în colectiv). 1954: Casă de nașteri, dispensar, club, cantină, baie, magazine. 1956: Sistematizare Piața Bălcescu (în colectiv); RPR – Bruxelles 1958 (concurs cu invitați, în colectiv). 1957: Locuințe tip (concurs cu invitați, în colectiv); Sistematizarea zonei Mamaia (în colectiv). 1958: Teatrul Național din Craiova; Primăria din Toronto (concurs UIA, în colectiv). 1959: Piața Unirii, București; Panteonul eroilor clasei muncitoare. 1961: Teatrul Național. 1963: Hale industriale (concurs cu invitați). 1964: Piața Unirii, Iași (în colectiv). Școli tip. 1965: Piața Podul Roșu, Iași. 1967: Magazin universal rural (în colectiv). 1972: Centru de loisir la Tanger (concurs UIA).

 

Activitatea publicistică 

și de cercetare 

 

Cărți publicate:

Locuința în timp și spațiu (București: Editura Tehnică, 1975) – Premiul Uniunii Arhitecților. Horia Creangă – omul și opera (București: Editura Tehnică, 1980) – Premiul Uniunii Arhitecților.

 

Articole și proiecte publicate

„Discuţie de creaţie asupra proiectelor tip de locuinţe individuale / locuinţă unifamilială, locuinţă cuplată”, Arhitectura R.P.R. 6 (1955). „Concursul de locuinţe tip unifamiliale orăşeneşti”, Arhitectura R.P.R. 3 (1956). „Institutul de proiectare a construcţiilor (I.P.C.) / autobază, hală, depozit, complex siloz, fabrică” (în colectiv), Arhitectura R.P.R. 7 (1956). „Concurs de locuinţe unifamiliale pt. un oraş industrial de  50.000-200.000 locuitori / locuinţă colectivă”, Arhitectura R.P.R. 4 (1957). „Discuţii pe marginea concursului de cămine culturale”, Arhitectura R.P.R. 6 (1960). „2.500 de apartamente pe magistrala Nord-Sud – Bucureşti” (în colectiv), Arhitectura R.P.R. 3 (1961). „Concursul pt. sistematizarea centrului cultural-administrativ al oraşului Timişoara” (în colectiv), Arhitectura R.P.R. 4 (1962). „Concurs de idei pentru locuinţa de perspectivă” (în colectiv), Arhitectura R.P.R. 3 (1964). „5.000 de noi apartamente pe magistrala Nord-Sud – Bucureşti. Străpungerea Piaţa Mărăşeşti – Piaţa Unirii” (în colectiv), Arhitectura R.P.R. 2 (1965). „Magazine pe magistrala Nord-Sud”(în colectiv), Arhitectura R.P.R. (2/1965); „Frank Lloyd Wright – 100 de ani de la naștere”, Arhitectura (5/1969). „Trei concursuri pentru locuinţe săteşti” (în colectiv), Arhitectura 2 (1970). „«Delta» sau urbanismul  omului disponibil»” (cu A. Borgovan), Arhitectura 2 (1972). „Conceptul de locuință în perspectivă”, Arhitectura (3-4/1972). „Funcțiuni noi într-o clădire veche: «Tehnic Club Pitești»”, Arhitectura (6/1972); „Contribuții românești în arhitectura anilor ’30”, Arhitectura (6/1973, 1/1974). „George Matei Cantacuzino, 1899-1960”, Arhitectura (4/1975, 5/1975). „Arhitectura modernă, de M. Melicson, 1975”, recenzie, Arhitectura (6/1975); „Arhitectul Pascal Georgescu (1905-1975)”, Arhitectura (1/1976). „Arh. Al. Zamfiropol”, Arhitectura (6/1977). „Arhitectul Haralamb Georgescu”, Arhitectura (5-6/1978). „Arhitectura engleză – permanență novatoare”, Secolul XX (10-11-12/1978); „Conexiuni palladiene”, Arhitectura (6/1980). „Arhitecta Maria Cotescu (1896-1980)”, Arhitectura (1/1981). „Marcel Iancu – arhitectul”, Arhitectura (1/1981). „Roger Bolomey”, Arhitectura (1/1982). „Conferențiarul arhitect Victor Teodor Aslan (1919-1982)”, Arhitectura (5/1982). Proiectarea fațadelor din elemente prefabricate, de M. Smighelschi, S. Miclescu, A. Stan, I. Găleșeanu”, recenzie, Arhitectura (5/1983). „Expoziția O. Doicescu – Mac Constantinescu la Ploiești”, Arhitectura (2/1984). „Octav Doicescu: Despre arhitectură – scrieri, cuvîntări”, recenzie, Arhitectura 4 (1984). „Casa da vendere. Ready houses”, recenzie, Arhitectura (6/1984). „Adrian Gheorghiu, 1909-1981”, Arhitectura (1/1985). „Revista finlandeză DATUTOP nr. 6”, recenzie, Arhitectura (4/1985). „Profesorul arhitect Ion Ressu, 1916-1984”, Arhitectura 2 (1986).  „Arhitectul Mircea Săndulescu, 1920-1985”, Arhitectura 5 (1986). „Despre arhitectură, de O. Doicescu, ediție îngrijită de Peter Derer”, recenzie, Arhitectura (1/1987). „Clubul Diplomaţilor – dialog pe marginea unui proiect de diplomă” (cu M. Fotiade), Arhitectura 5 (1987). „La despărțirea de Henrieta Delavrancea-Gibory”, Arhitectura (1/1988). „O expoziție mult așteptată de arhitectură”, Arhitectura (1/1988); Articole diverse în revista Contemporanul.

Între 1969 și 1974 Radu Patrulius a prezentat peste 30 de conferințe publice (la Uniunea Arhitecților, la Universitatea Populară „Dalles”, la Radiodifuziune, etc.)

 

Lucrări în manuscris

Programe de arhitectură, note de curs universitar, ms. (București: IAIM, 1971).

Locuința colectivă în perspectivă, teză de doctorat, ms. (București: IAIM, 1972; coord. șt.: prof. dr. arh. Ascanio Damian).

Comments

comments

Comments are closed.

Powered by Jasper Roberts - Blog