RDW

Imaginăm, zi de zi, posibile realități

IMG_3450

Unde începe și unde se încheie rolul arhitectului în contextul unei expoziții? Ce împărtășește designul expozițional privitorului dincolo de asamblajul, aparent neutru, de forme și culori, structuri și module? Cum reușește display-ul expozițional să traducă cercetarea curatorială și pe cea artistică, și în ce moment lasă loc unor noi convergențe ideatice, influențând înțelegerea și percepția privitorului asupra convențiilor culturale, asupra sensurilor pe care obiectele le sugerează la nivelul spațiului public? Ce tip de cunoaștere este produsă prin intermediul practicilor expoziționale și cum contribuie acestea la nuanțarea discursului public? Un șir de întrebări care reflectă, deopotrivă, schimbările la nivelul metodologiei curatoriale și al practicii artistice contemporane și care ne îndeamnă să privim cu atenție implicațiile autonomiei câștigate de practica expozițională și să urmărim în registrul local gradul lor de rezonanță.

Atenția acordată de puțină vreme istoriei prolifice a expozițiilor și ideologiilor din spatele display-ului expozițional, precum și interesul pentru mecanismele de expunere, în mod particular pentru evoluția și modificările prezente la nivelul condițiilor de producție, au evidențiat statutul aparte al expoziției ca teritoriu de schimb cultural, cu rol critic în distribuirea și medierea unor teme(ri) cu care ne confruntăm zi de zi în viața noastră de actori publici. Expoziția are astăzi capacitatea „de a se infiltra, a răspândi, influența, transforma și schimba cultura” (Mary Anne Staniszewski), în aceeași măsură în care ea însăși „devine parte a unei structuri dialogice” (Paul O’Neill) unde curatorul, artistul și arhitectul, alături de public, devin coproducători. Ceea ce este semnificativ în procesul de cercetare critică a genealogiilor practicii expoziționale este recenta recuperare a unor poziții, asociate anterior backgroundului expozițional, cum este cea a arhitectului și, implicit, cea a display-ului – designului expozițional.

Propunerea pe care arhitecții Kalliopi Dimou și Sorin Istudor (skaarchitects) o lansează pentru a doua oară Sălii Dalles din București, după ampla revizitare a modernității pe litoralul românesc al Mării Negre, în expoziția Vederi încântătoare. Urbanism și arhitectură în turismul românesc de la Marea Neagră în anii ’60 și ’70 (2015), identifică un demers auctorial care reușește să spargă reglementările normative ale formatelor de expunere, ce se rezumă la hiperestetizarea și formalismul aparatului expozițional. De această dată într-un spațiu radical transformat, dezafectat de aura eternului white cube, propunerea arhitecților rămâne în continuare sensibilă la conexiunile, atributele structurale ale obiectului de artă și la intențiile curatoriale. Problemele care îi preocupă pe cei doi arhitecți vizează investigarea relațiilor intertextuale dintre spațiu și conceptul curatorial, dintre concept și propunerea artistică, dintre artist, curator și public. Contextul spațial astfel creat nu presupune implementarea unei soluții de design, ci generarea unui medium de transfer și conectare a diferitelor structuri colaborative la nivelul aparatului expozițional, ca de altfel și în cazul expoziției Vederi Încântătoare. De aceea, poate, într-un demers care este particular în contextul practicilor expoziționale de pe scena artistică și arhitecturală locală, discursul skaarchitects nu este cel al designului autoreferențial, cu D mare, ci acela al designului experiențial, unde iau naștere posibile realități, rezultat al dialogului dintre conținutul expozițional și expresia arhitecturală. Practica skaarchitects rezonează cu preocupările curente de revizuire a funcției expoziției (fie că ne referim la allestimentoul muzeal sau la spațiile de artă independente) ca modalitate „de a face vizibilul citibil, astfel încât să prezinte, să reprezinte, să limpezească sau să transmită diverse valori și credințe care urmează să fie sugestive sau semnificative pentru indivizi, grupuri sau comunități” (Donald Preziosi). Schimbarea de atitudine resimțită în spațiul de la Sala Dalles atât în 2015, cât și prin expoziția Romania. Powered by Nature, din 2016, mizează pe structurarea unor zone distincte, dar interdependente, definite în funcție de așteptările privitorului și de lucrările care compun expoziția. Microinstalațiile discrete și autonome care populează noul spațiu reflectă transferul de idei, materialitate și puncte de vedere între arhitectura expoziției, audiență și estetica lucrărilor incluse.

Propunerea de la Dalles nu este dramaturgie, nu este scenografie, ci reflectă, mai curând, o luare de poziție față de potențialul unui spațiu expozițional, cu un statut aparte în istoria expozițiilor din România, un studiu de caz relevant în reconstrucția unei microistorii spațiale a artei românești. Imaginea finală a produsului de arhitectură este rezultatul unui proces care pornește de la conținut spre reprezentare și nu invers, și care nu este deloc unul glossy, dimpotrivă, funcționează ca suport/ mediu pentru conceptul curatorial/ artistic al expoziției.

Comments

comments

Powered by Jasper Roberts - Blog