Contribuții la sfârșitul lumii

01.05.2013

Deși de mult plictisiți, continuăm să mergem la cinema să ne uităm la filme despre enervant de amânatul sfârșit al lumii și ne cutremurăm puțin, totuși, când pe internet cad meteoriți gigant în Urali. De fiecare dată stăm însă în fotoliu și altcineva organizează sfârșitul lumii. În realitate, suntem cu toții coautorii lui, atât cei care se animă zilnic și irezistibil la cântecul de sirenă al progresului, cât și cei care ne-am abandonat în neimplicare, suportând astfel, clipă de clipă, un asurzitor proces mut de conștiință.

Câțiva vigilenți, cei mai mulți reduși la hipnoza rutinei, ne agităm unii lângă ceilalți pe un imens șantier. Construim zi de zi o lume tot mai nouă, în care viața e ușoară, locuirea confortabilă, plăcerile instantanee, durerile mai puține decât analgezicele. Peste tot unde era noroi, acum, e pavaj prefabricat, unde era întuneric e un stâlp de electricitate, unde era un mal, e o bordură. Cel mai înflăcărat și mai inadecvat zel am constatat că îi posedă pe înșiși profesioniștii construcției, pe arhitecții de astăzi, în întâlnirea lor cu lumea satului, atât cât a mai rămas din ea. Am în minte un sat de munte autentic, până de curând de o rară frumusețe, la care nu a ajuns, ca să îl ucidă, colectivizarea. Zilele acestea, reuniți de cele mai bune intenții, formați la școli prestigioase și încărcați cu o experiență profesională incontestabilă, câțiva arhitecți au lansat tema unui concurs de „amenajare a spațiului public din centrul localității”. Demersul specialiștilor este alimentat de progresismul autorităților locale, în general mari amatoare de înnoire, de contracte de execuție cu pavele, jardiniere și borduri. Din „comunitatea rurală” a mai rămas o strânsură de bătrâni dezorientați, fără opinie. În schimb, asociația proprietarilor de pensiuni se manifestă nerăbdătoare să se urbanizeze. Iată toate datele ca să se purceadă la lucru. Pentru cineva însă care iubește satul fiindcă are de acolo cele mai frumoase amintiri și cele mai edificatoare experiențe, dar și pentru cineva care descoperă pentru prima dată satul ca pe o lume exotică, în afara amabalajului sintetic al orașului, tema concursului sună fals.

În anii studenției și după, ani de pribegie prin școlile lumii, am trăit o serie de trădări din partea satului copilăriei mele. De fiecare dată când mă întorceam îl găseam mai urâțit, mai modernizat, mai străin.

Nuci vii, de peste o sută de ani, au dispărut peste noapte de pe marginea râului și în locul lor s-au ridicat megaliții unei rețele electrice suspecte, care ridiculizează proporțiile caselor și reduc satul la o stație de transformare.

Prin grija de demult a gospodarului, „locul din fața porții” era o extensie a propriei curți; măturat cu grijă în ajun de Sărbatori, aici se strângeau copiii pe vecinătăți de case și migrau apoi pentru joacă, în cete, în „alte locuri din fața altor porți”, cu învoiala gospodarului-gazdă. Toate aceste locuri aveau nume: „în poieniță”, „la bolboacă”, „la polmod”, „la punte”, „la troiță”, „în gura huzii”... Dacă țipam prea tare când ne hârjoneam, apărea în poartă păzitoarea locului și ne arăta palma. Dacă mașinile uriașe care coborau lemn din pădure îndrăzneau vreo manevră în aceste curți exterioare alș e gospodăriei, în labirintul stufos al ramurilor de nuci, imediat erau alungate, pe cel mai îndreptățit ton din lume. Într-un sfârșit de toamnă mut, umed și fără culori, când m-am întors la Sibiel, am găsit pe locul din fața porții, ceva mai sus, către casa pustie a vecinelor care au murit, un țarc din plasă metalică plin cu ambalaje de staniol și plastic, ireverențios de vesel colorate. Pe toată strada noastră nu mai sunt de mult copii. Acum, vara, „în poieniță” e parcare de SUV-uri și ATV-uri.

Casele... În sat erau multe case mici, din bârne și tencuială colorată. Imediat după ‘89, unele dintre ele au dispărut, sub etaje și fațade noi, dichisite cu prefabricate și gablonțuri industriale. Câteva case de vacanță rustic-informe au fost construite pe înălțimea unde ne strângeam, copii și tineri, să ne închipuim lucruri despre viitor, în timp ce priveam în jos la oamenii și vacile mici, ca niște jucării negre care se mișcau singure pe drum. Deasupra noastră erau niște mesteceni foarte înalți și subțiri.

Acum avem canalizare, apă curentă și gaz. Mai mult de trei veri la rând, drumul din piatră de râu a fost descheiat și încheiat, până când nu s-a mai potrivit. Pietrele și-au pierdut pentru totdeauna locul lor în mâinile plictisite și enervate ale instalatorilor, care au reușit astfel să distrugă ceea ce nu au distrus interminabilele convoaie militare din copilărie cu tancurile și tunurile lor, în drum spre și de la Crinț. Pe alocuri, din drum a rămas un mal de praf galben care se ridică peste curți și grădini, stârnit de autocare zglobii.

Râul mi-l amintesc învolburat, limpede și rece, bun de înotat, de temut după ploi, când umfla punțile de lemn. Mi-e teamă să privesc spre el când opresc în fața casei. E ca un plâns dintr-un ochi secat, pe un obraz murdar. Prin el se scurgeau acum doi-trei ani latrinele pensiunii din capul satului, din pădure, picnicurile turiștilor și tot ceea ce au lăsat în urma detașării lor confortabile beneficiarii de apă curentă.

Nu sunt așadar teme suficiente pentru intervenții salvatoare ale primăriei, ale sătenilor-patroni și, dacă țin neapărat, ale arhitecților?

Construit pe o falsă necesitate - urbanizarea centrului localității - concursul de arhitectură care se vrea creativ și democratic produce exact aceeași derivă ca inițiativa autorităților locale, febril-întreprinzătoare în prag de alegeri. Însăși tema concursului - și implicit soluția apreciată unanim de juriu - legitimează gesturile haotice ale „modernizării” înșirate mai sus. Este promovat proiectul care preferă specificului local ariditatea standardizată pseudo-urbană. Locul neglijat de sat în ultimii ani, acoperit însă de iarbă și flori, de câteva sălcii, nuci și brazi răzlețiți va fi definitiv pietruit, amenajat cu băncuțe, coșuri de gunoi, steaguri și demarcat de jaloane auto, aidoma altor nenumărate centre noi ale satelor noastre asfaltate. Sibielul care îi farmecă astăzi pe cei care îl descoperă ca să revină apoi irezistibil aici a supraviețuit la adăpostul unei vegetații luxuriante, copleșitoare. Pădurea se revarsă încă printre case. Locul unde lumea obișnuia să se strângă la sărbători sau „poiana satului” era un versant ușor, delimitat de o draperie de pini decorativi, pe râu în sus, imediat la ieșirea din sat.

Colegii mei progresiști consideră că poziția mea este nerealistă, excesiv de pesimistă și critică. Am o problemă personală fiindcă nu accept că satul de azi nu mai trebuie să fie cel de ieri, că trecerea timpurilor trebuie marcată, că trebuie să recuperăm o întârziere istorică, că satul însuși trebuie să fie urbanizat.

E o deformație profesională a noastră, a arhitecților, în fond, să vrem să construim. Să nu se uite însă: de fiecare dată când mai construim puțin din lumea asta nouă, o altă lume ia sfârșit. Ne construim singuri, unii din mici interese pecuniare, alții din ambiție sau orgoliu, cu toate talentele și știința noastră, sfârșitul lumii din care venim. Și dacă am lăsa, până ce înțelegem cu adevărat nu numai amplasamentul, ci și locul nostru în proiect, lucrurile așa cum sunt?