RDW

Pruitt Igoe Now – Natural Reclaim

T_At_GMS_05

“ARHITECTURA MODERNĂ A MURIT ÎN ST. LOUIS, MISSOURI, PE 15 IULIE 1972 LA 3.32 PM (SAU PE LA TREI)” CÂND INFAMUL PROIECT PRUITT IGOE, SAU MAI DEGRABĂ CÂTEVA DINTRE BLOCURI, AU FOST DINAMITATE.” 
Afirmația lui Charles Jencks1 semnala atât sfârșitul curentului arhitecturii moderne, cât și nașterea mitului Pruitt Igoe, conform căruia neajunsurile arhitecturii au stat la baza eșecului acestui proiect. Din cauza acestui mit abordarea sitului a fost evitată, preferându-se abandonarea sa, ceea ce a dus la decăderea întregii zone de nord a orașului. După 40 de ani s-a organizat concursul internațional de regenerare urbană „Pruitt Igoe Now”. Din cele 352 de soluții înscrise în concurs, acest proiect a fost selectat în finală.

ISTORIC

Cartierul Pruitt Igoe a fost creat pe baza United States Housing Act din 1949, ce punea în mod direct la dispoziție orașelor fonduri pentru dezvoltare urbană, crearea de locuințe sociale și demolarea mahalalelor. La baza deciziei creării acestui cartier a stat trendul, comun întregului teritoriu al Statelor Unite ale Americii, de migrare a populației predominant albe spre suburbii și ocuparea terenurilor rămase abandonate în mahalale cu locuitori de culoare. Deoarece pentru viitoarea valoare a terenurilor aceste mahalale se apropiau în mod periculos de districtul de afaceri din centrul orașului, s-a elaborat o strategie de construire de locuințe pentru atragerea cetățenilor cu venit mediu înapoi în oraș și, în același timp, asigurarea unui fond suficient de locuințe pentru cei cu venituri mici, în vederea opririi expansiunii mahalalelor. Decizia a fost atât una politică, de câștigare a voturilor celor cu venituri mici, cât și una economică – St. Louis fiind un oraș independent nu colecta taxe din suburbiile aflate în afara teritoriului său administrativ. Complexul a fost proiectat de arhitectul Minoru Yamasaki2. Proiectul inițial prevedea clădiri de diferite înălțimi și tipologii de locuire, dar, în condițiile unei economii stricte, Biroul Federal al Administrării Locuințelor Publice a impus o soluție cu 33 de blocuri tip lamă. Proiectul a fost finalizat în 1954, dar a suferit tăieri drastice ale bugetului, ce s-au materializat prin finisaje de proastă calitate și renunțarea la amenajarea funcțiunilor adiacente și a spațiului public.

După doar câțiva ani, întreaga populație albă pentru care a fost creat cartierul Igoe a părăsit zona. Populația predominantă a ajuns să fie unul dintre cele mai defavorizate segmente ale societății, mame singure, de culoare, ce aveau ca unică sursă de venit pentru întreținerea copiilor fonduri de asistență socială. Proasta întreținere, vandalismul și rata ridicată de criminalitate au subjugat cartierul. Galeriile de recreere și ascensoarele tip skip-stop, ce opreau doar la fiecare al treilea etaj, cu puțin înainte aclamate ca inovații arhitecturale, au devenit periculoase. În 1965, James Bailey a publicat în Architectural Forum articolul „The Case History of a Failure”3, ce retrăgea toate laudele aduse proiectului în același jurnal, în 19514, afirmând că multe dintre elementele anterior apreciate sunt, mai degrabă, surse de pericol, nu îmbunătățiri aduse calității vieții cetățenilor cartierului.

Numărul mare de locuri vacante era un indicator al preferinței, chiar și a celor săraci, de a locui oriunde altundeva. În 1972, după ce s-au cheltuit în zadar peste 5 milioane de dolari pentru abilitarea cartierului, s-a decis demolarea a trei dintre blocuri, într-un cadru puternic mediatizat. Până în 1977 a fost demolat și ultimul bloc, iar terenul – curățat. După demolarea sa, teoreticienii și criticii au început construirea mitului Pruitt Igoe ce avea ca idee centrală responsabilitatea arhitecturii pentru eșecul cartierului Pruitt Igoe5, rezumat de Charles Jencks, în anunțul distrugerii ultimului turn, ca simbol al morții Arhitecturii Moderne. Defectele de design și proasta finisare, cauzate în mare parte de reduceri ale bugetului, nu au stat însă la baza eșecului acestui program cum susține și Lee Rainwater în cartea sa Behind Getto Walls6, rezultatul unui studiu întreprins în anii 60’ în cartier. Autorul afirmă că violența, vandalismul și proasta întreținere erau rezultate de așteptat în condițiile de sărăcie și discriminare rasială a locuitorilor cartierului. După părerea sa, arhitectura nu reprezenta nici cauza, nici soluția acestor probleme, îmbunătățirea condițiilor de locuire fără eforturi de a ridica nivelul educațional și al venitului fiind ineficiente în schimbarea comportamentului celor săraci.

Cum locuitorii nu s-au mai întors, 23 de hectare au rămas abandonate până în 1989, când administrația școlilor publice din St. Louis a ocupat 5,6 ha cu o nouă școală. Restul terenului a rămas viran, o densă pădure urbană de specii native, delimitată de garduri înalte cu sârmă ghimpată menite să descurajeze publicul curios. Pruitt Igoe a rămas pe nedrept un simbol al eșecului politicii publice de planificare.

Citiți textul integral în numărul 2/2013 al revistei Arhitectura
NOTE:1. Charles Jencks, The Language of Post-Modern Architecture, New York, Rizzoli, 1977, p. 9-10.2. Minoru Yamasaki este autorul turnurilor World Trade Center și al terminalului Aeroportului internațional Lambert – St. Louis.

3. James Bailey, The Case History of a Failure, în Architectural Forum, 1965.

4. James Bailey, Slum Surgery în St. Louis, în Architectural Forum nr. 94, 1951, p. 128-136.

5. Katharine G. Bristol, The Pruitt Igoe Myth, în American Architectural History, University of California, Berkeley, 1991, p. 163-171.

6. Lee Rainwater, Behind Getto Walls, Black Families in a Fedetal Slum, Chicago, Aldine Publishing, 1970, p. 9, p. 403.

“MODERN ARCHITECTURE DIED IN ST. LOUIS, MISSOURI ON JULY 15, 1972 AT 3.32 PM (OR THEREABOUTS) WHEN THE INFAMOUS PRUITT IGOE SCHEME, OR RATHER SEVERAL OF ITS SLAB BLOCKS, WERE GIVEN THE FINAL COUP DE GRÂCE BY DYNAMITE.”
This statement made by Charles Jencks1 marked both the end of the modern architecture trend, and the birth of the Pruitt Igoe myth, according to which it was the deficiencies of architecture that had triggered the failure of such project. Because of this myth the site was avoided and its abandonment was preferred, which led to the decay of the entire Northern area of the city. After 40 years an international urban regeneration competition was organized, entitled “Pruitt Igoe Now”. Of the 352 solutions enrolled in the contest, this project made it to the finals.

BACKGROUND

The Pruitt Igoe district was created on the basis of the United States Housing Act in 1949, which directly provided to cities funds for urban development, creation of urban housing and demolition of slums. The decision to create such district relied on the trend, then common on the entire territory of the United States of America, of migration of the predominantly white population towards the suburbs, and the occupation of the abandoned plots in the slums areas by black inhabitants. Since these slums were dangerously close, in terms of the future value of the land, to the business hubs in the city centers, a strategy of housing construction was developed, to attract the citizens with an average income back in the city and concurrently to ensure sufficient dwellings for those with a low income, in order to stop the expansion of the slums. The decision was both political, aiming to win the votes of the low-income population, and economic, St. Louis being an independent city which did not collect taxes from the suburbs located outside its administrative territory. The complex was designed by architect Minoru Yamasaki2. The original project provided buildings of various elevations and habitation typologies but, given a strict economy, the Federal Public Housing Authority imposed a solution containing 33 blade-like apartment blocks. The project was finalized in 1954, but suffered severe budget cuts which materialized in poor finishing and the abandonment to set up any adjacent functions and to arrange the public space.

After only several years, the entire white population for which the Igoe district had been created left the area. The prevailing population came to consist of the most disfavored social category, single black mothers who maintained their children exclusively out of social care funds. Bad maintenance, vandalism and the high rate of crime overwhelmed the district. The recreation galleries and the skip-stop elevators, which only stopped at every third floor, not long before claimed to have represented architectural innovations, became quite dangerous. In 1965, James Bailey published in Architectural Forum the article entitled “The Case History of a Failure”3, which took back all the praise ever given to the project in the same magazine, in 19514, stating that many of the elements previously appreciated are rather sources of danger and not improvements in the quality of life of the district’s citizens.

The high number of vacancies clearly pointed out the general preference, including of the poorer people, to live anywhere else. In 1972, after more than 5 million dollars had been spent to rehabilitate the district, the demolition of three of the apartment blocks was resolved upon, in a highly publicized operation. By 1977 the last apartment block had been demolished, and the land had been cleaned. After its demolition, the theorists and critics began to build the Pruitt Igoe myth, placing at its core the responsibility of architecture for the failure of the Pruitt Igoe5 district, seen by Charles Jencks, in the announcement concerning the demolition of the last tower, as a symbol of the death of Modern Architecture. However, it was not the design flaws and the poor finishing, largely caused by the budget cuts, that led to the failure of such program, as it is also shown by Lee Rainwater in his book Behind Getto Walls6, the result of a study carried out in that district in the 60s. According to the author, violence, vandalism and bad maintenance were to be expected given the poverty and racial discrimination affecting the district. In his opinion, architecture was neither the cause, nor the solution to these problems, as improvement in habitation conditions without efforts to improve education and income has no efficiency in changing the behavior of the poor.

Since the tenants never returned, 23 hectares of land remained abandoned until 1989, when the public school administration of St. Louis occupied 5.6 ha with a new school. The rest of the land remained vacant, a dense urban forest of native species, marked by high barbed wire fences meant to discourage the curious. Pruitt Igoe unfairly stands as a symbol of the failure of public planning policy.

Read the full text in the print magazine.
NOTES:1. Charles Jencks, The Language of Post-Modern Architecture, New York, Rizzoli, 1977, p. 9-10.2. Minoru Yamasaki is the author of the World Trade Center towers and of the terminal of the International Lambert – St. Louis Airport.

3. James Bailey, The Case History of a Failure, in Architectural Forum, 1965.

4. James Bailey, Slum Surgery in St. Louis, in Architectural Forum nr. 94, 1951, p. 128-136.

5. Katharine G. Bristol, The Pruitt Igoe Myth, in American Architectural History, University of California, Berkeley, 1991, p. 163-171.

6. Lee Rainwater, Behind Getto Walls, Black Families in a Fedetal Slum, Chicago, Aldine Publishing, 1970, p. 9, p. 403.

Comments

comments

Comments are closed.

Powered by Jasper Roberts - Blog