Casa de la Mogoșoaia – Vedere din aleea de acces (foto: Radu Malașincu)

ÎN ULTIMII ANI, LOCUINŢA INDIVIDUALĂ A REPREZENTAT PROGRAMUL ARHITECTURAL CARE A MARCAT EXTINDERILE TUTUROR LOCALITĂŢILOR DIN ROMÂNIA INDIFERENT DE IMPORTANŢA SAU DE DIMENSIUNEA ACESTORA. 

Dacă ar fi să abordez discuţia într-un limbaj jurnalistic contemporan aş putea spune că au fost afectate atât satele, cât şi oraşele. Între marcare şi afectare este o nuanţă importantă – primul cuvânt are un sens mai mult sau mai puţin neutru, în timp ce al doilea are clar o conotaţie negativă. Conotaţia este evidentă şi reiese în orice discuţie în legătură cu această temă. Nemulţumiri există atât din partea arhitecţilor, cât şi din partea celor care locuiesc în aceste arii nou ocupate. Având în vedere nemulţumirile am putea fi tentaţi să alcătuim un set de revendicări. Mă voi rezuma în acest text să fac o lectură personală a fenomenului şi să îl descriu din punct de vedere arhitectural, bazându-mă pe observaţiile personale făcute direct, în proiectare.

Nuanţa despre care vorbeam mai devreme este generată de o calitate medie aferentă programului de locuire, calitate care se află sub media altor programe de arhitectură, de la construcţii industriale şi până la construcţii pentru cultură. În cazul locuinţelor se observă situări extreme – pe de o parte, câteva cazuri de locuinţe atent proiectate şi executate care încearcă să inoveze atât spaţialităţi, cât şi stiluri de viaţă, iar pe de altă parte, construcţii cu bugete mici şi medii în care atenţia pentru rezultatul final este înlocuită de un soi de nevoie de supravieţuire la nivel simbolic definită de fragmente de dorinţe. Acestea din urmă reprezintă 95% din fondul construit şi creează imaginea de ansamblu a noilor cartiere rezidenţiale despre care discutăm¹.  Imaginea, ca şi în cazul exemplelor marilor oraşe, sau ca în cel al documentelor personale de identitate, serveşte ca bază de identificare. Putem să recunoaştem oraşe prin imaginea pe care ne-am făcut-o despre ele prin intermediul unor simboluri. Este evidentă chiar şi pentru un neprofesionist imaginea care rezultă atunci când rosteşte Paris, de exemplu. Tot aceste oraşe au şi proprietatea de a le putea identifica prin imaginea pe care o receptăm de la fondul de construcţii. Sunt uşor de distins oraşe precum Milano, Zürich, Istanbul, Atena etc. Acestea sunt definite de o anumită densitate a spaţiului construit, de proporţii date atât de masa construcţiilor, cât şi de prelucrarea arhitecturală a acestora etc. Cu ce identificăm atunci zonele rezidenţiale despre care discutăm? Personal, pot spune că se identifică prin două tipuri de percepţie: prin identificarea lipsurilor şi prin identificarea construcţiilor. Lipsurile ţin, în principiu, de spaţiul public, iar acesta se poate modifica radical înt-un timp relativ scurt.

Construcţiile în sine nu pot fi identificate nici prin tipologie, nici prin formă, prin atitudine sau altceva ce ar putea ţine de înfăţişare. Într-o măsură mai mare sau mai mică acestea sunt rezultate tocmai din lipsurile observabile în spaţiul public. Poate de aici şi ideea de lipsă de identitate. Culmea, atunci când nu e doar rezultatul speculei imobiliare, acest sentiment de lipsă de identitate vine de multe ori ca urmare a acelor nevoi strict personale de reprezentare simbolică şi care nu ajung să se exprime suficient de clar. Revenind la această mare majoritate a locuinţelor individuale, observ că putem să le identificăm doar la un nivel colectiv prin materialele sau elementele constructive care le compun – geamuri termopan cu tâmplărie din PVC, învelitori în şarpantă din tablă profilată sau ţiglă, termosisteme de diverse culori şi granulaţii ce învelesc structuri din beton şi zidărie. Sunt exact elementele din care se construiște majoritatea caselor, chiar dacă lectura nu corespunde ideii mentale pe care o avem despre anii 2000. Această lectură facilă a tehnicilor de construcţie mă introduce însă într-un univers al unei posibile tradiţii contemporane. Tehnicile şi materialele de care aminteam au intrat, pe de o parte, în repertoriul oricărui constructor şi, pe de altă parte, în memoria colectivă. Cum facem atunci ca în acest spaţiu al tradiţiei contemporane, folosind tehnicile şi materiale uzuale, să construim forme speciale care să înceapă să aibă trăsături identitare?

Voi încerca în cele ce urmează să descriu tehnic câteva observaţii pe care le-am făcut asupra temei şi să le ilustrez, în încercarea de a evidenţia discursul, cu o serie de trei proiecte personale aflate în faze diferite de realizare: casa de la Mogoşoaia este construită, casa de la Câmpulung e în curs de execuţie şi pensiunea agroturistică de la Bughea de Jos  este doar la stadiul de proiect).

Citiți textul integral în numărul 2/2013 al revistei Arhitectura

NOTĂ:

1. Nu am luat în discuţie, în acest text, cazul locuirii extreme, de supravieţuire.