Articole tematice

95%

Casa de la Mogoșoaia - Vedere din aleea de acces (foto: Radu Malașincu)

ÎN ULTIMII ANI, LOCUINȚA INDIVIDUALĂ A REPREZENTAT PROGRAMUL ARHITECTURAL CARE A MARCAT EXTINDERILE TUTUROR LOCALITĂȚILOR DIN ROMÂNIA INDIFERENT DE IMPORTANȚA SAU DE DIMENSIUNEA ACESTORA. Dacă ar fi să abordez discuția într-un limbaj jurnalistic contemporan aș putea spune că au fost afectate atât satele, cât și orașele. Între marcare și afectare este o nuanță importantă - primul cuvânt are un sens mai mult sau mai puțin neutru, în timp ce al doilea are clar o conotație negativă. Conotația este evidentă și reiese în orice discuție în legătură cu această temă. Nemulțumiri există atât din partea arhitecților, cât și din partea celor care locuiesc în aceste arii nou ocupate. Având în vedere nemulțumirile am putea fi tentați să alcătuim un set de revendicări. Mă voi rezuma în acest text să fac o lectură personală a fenomenului și să îl descriu din punct de vedere arhitectural, bazându-mă pe observațiile personale făcute direct, în proiectare. Nuanța despre care vorbeam mai devreme este generată de o calitate medie aferentă programului de locuire, calitate care se află sub media altor programe de arhitectură, de la construcții industriale și până la construcții pentru cultură. În cazul locuințelor se observă situări extreme - pe de o parte, câteva cazuri de locuințe atent proiectate și executate care încearcă să inoveze atât spațialități, cât și stiluri de viață, iar pe de altă parte, construcții cu bugete mici și medii în care atenția pentru rezultatul final este înlocuită de un soi de nevoie de supraviețuire la nivel simbolic definită de fragmente de dorințe. Acestea din urmă reprezintă 95% din fondul construit și creează imaginea de ansamblu a noilor cartiere rezidențiale despre care discutăm1. Imaginea, ca și în cazul exemplelor marilor orașe, sau ca în cel al documentelor personale de identitate, servește ca bază de identificare. Putem să recunoaștem orașe prin imaginea pe care ne-am făcut-o despre ele prin intermediul unor simboluri. Este evidentă chiar și pentru un neprofesionist imaginea care rezultă atunci când rostește Paris, de exemplu. Tot aceste orașe au și proprietatea de a le putea identifica prin imaginea pe care o receptăm de la fondul de construcții. Sunt ușor de distins orașe precum Milano, Zürich, Istanbul, Atena etc. Acestea sunt definite de o anumită densitate a spațiului construit, de proporții date atât de masa construcțiilor, cât și de prelucrarea arhitecturală a acestora etc. Cu ce identificăm atunci zonele rezidențiale despre care discutăm? Personal, pot spune că se identifică prin două tipuri de percepție: prin identificarea lipsurilor și prin identificarea construcțiilor. Lipsurile țin, în principiu, de spațiul public, iar acesta se poate modifica radical înt-un timp relativ scurt. Construcțiile în sine nu pot fi identificate nici prin tipologie, nici prin formă, prin atitudine sau altceva ce ar putea ține de înfățișare. Într-o măsură mai mare sau mai mică acestea sunt rezultate tocmai din lipsurile observabile în spațiul public. Poate de aici și ideea de lipsă de identitate. Culmea, atunci când nu e doar rezultatul speculei imobiliare, acest sentiment de lipsă de identitate vine de multe ori ca urmare a acelor nevoi strict personale de reprezentare simbolică și care nu ajung să se exprime suficient de clar. Revenind la această mare majoritate a locuințelor individuale, observ că putem să le identificăm doar la un nivel colectiv prin materialele sau elementele constructive care le compun - geamuri termopan cu tâmplărie din PVC, învelitori în șarpantă din tablă profilată sau țiglă, termosisteme de diverse culori și granulații ce învelesc structuri din beton și zidărie. Sunt exact elementele din care se construiște majoritatea caselor, chiar dacă lectura nu corespunde ideii mentale pe care o avem despre anii 2000. Această lectură facilă a tehnicilor de construcție mă introduce însă într-un univers al unei posibile tradiții contemporane. Tehnicile și materialele de care aminteam au intrat, pe de o parte, în repertoriul oricărui constructor și, pe de altă parte, în memoria colectivă. Cum facem atunci ca în acest spațiu al tradiției contemporane, folosind tehnicile și materiale uzuale, să construim forme speciale care să înceapă să aibă trăsături identitare? Voi încerca în cele ce urmează să descriu tehnic câteva observații pe care le-am făcut asupra temei și să le ilustrez, în încercarea de a evidenția discursul, cu o serie de trei proiecte personale aflate în faze diferite de realizare: casa de la Mogoșoaia este construită, casa de la Câmpulung e în curs de execuție și pensiunea agroturistică de la Bughea de Jos este doar la stadiul de proiect). Citiți textul integral în numărul 2/2013 al revistei Arhitectura [gallery link="file" ids="7433,7434"] NOTĂ: 1. Nu am luat în discuție, în acest text, cazul locuirii extreme, de supraviețuire.