Cincinat Sfințescu - Inginer-urbanist

Ing. Cincinat Sfințescu (1887-1955) este părintele urbanismului românesc.

Scurtă schiță biografică

s-a născut la 14 septembrie 1887, la Slatina;

între 1905 și 1910 a urmat cursurile Școlii Naționale de Poduri și Șosele din București;

în perioada 1910-1913 a fost bursier al Academiei Române din Fondul „Vasile Adamachi” pentru studiul edilității publice și a călătorit în Europa de Vest, experimentând teoretic și empiric noua știință a urbanismului;

din mai 1914 devine șef al Serviciului Planului Capitalei, fiind însărcinat cu studiul noului plan de sistematizare al Bucureștiului/ Planul General de Sistematizare aprobat în 1921, primul plan urbanistic al Bucureștiului;

în perioada 1920-1934 a fost Directorul Cadastrului și Cassei Lucrărilor Orașului București;

din august 1934 devine consilier de urbanism în cadrul Secretariatului General al Primăriei București;

în 1926 a fost ales membru al consiliului organizației International Federation of Housing and Town Planning (IFHTP), Londra, iar în perioada 1931-1939 a fost unul dintre vicepreședinții acestui consiliu;

în perioada 1920-1949 a fost profesor la Școala Superioară de Arhitectură (Academia de Arhitectură/ Facultatea de Arhitectură a Politehnicii București) unde a ținut cursuri de Urbanism, Salubritate și edilitate și Legislația clădirilor

.între 1943 și 1949(?) a fost unul dintre profesorii Secției de specializare în urbanism (secție comună a Facultății de Arhitectură și a Facultății de Construcții Civile, ambele din cadrul Politehnicii București) unde a ținut cursul de Igienă urbană/ Higiena orașelor;

în perioada 1921 și 1928 a ținut cursul de Edilitate la Școala Specială (a ofițerilor) de Geniu;

între 1923 (?) și 1931 a ținut cursul Urbanism (general) și edilitate/ Tehnica urbanismului și edilitate publică la Școala de Științe de Stat (Școala de Științe Administrative);

în perioadele 1924-1932, 1932-1934, 1938-1942 a deținut funcții administrative în Uniunea Orașelor din România și apoi la Institutul Urbanistic Român și a dirijat apariția publicației acestor organisme – „Monitorul Uniunei Orașelor din România” (MUOR), devenit apoi revista „Urbanismul”;

pentru MUOR/„Urbanismul”, între 1924 și 1942, a contribuit cu studii, articole, note, recenzii, informații și alte note pentru 74 numere de revistă (dintr-un total de 97 apărute), dintre care 14 numere au fost scrise în totalitate de Sfințescu;

în perioada 1911-1942 a scris peste 250 de articole științifice, dintre care 46 au fost publicate și în volume separate, și nenumărate note, recenzii, informări pentru 16 reviste, jurnale și ziare.

Această intensă activitate împletită pe diverse direcții de acțiune distinge primele tușe ale schiței de portret. Cincinat Sfințescu a fost agentul unei misiuni pe care și-a desemnat-o el însuși, aceea de a crea disciplina urbanismului modern (științific) românesc. Activitatea sa a împletit, de fapt, două cariere profesionale, aceea de urbanist – director în cadrul Primăriei Municipiului București și aceea academică, de distins profesor de urbanism al Școlii de Arhitectură din București. Bogata sa activitate de cercetare și publicistică le-a dublat pe ambele.

În prima parte a carierei, Sfințescu s-a raliat proaspetei mișcări internaționale care aduna și testa noile forme ale urbanismul în preocupările sale cele mai moderne. Această afiliere i-a marcat, de fapt, cariera de cercetare, și prin ea, gândirea și activitatea, formându-l ca urbanist. În partea cea mai consistentă a vieții sale profesionale, Sfințescu a fost conectat strâns și continuu la activitatea Federației Internaționale pentru Locuințe și Urbanism și a Uniunii Internaționale a Orașelor. Este extrem de interesantă alegerea de a-și canaliza efortul creativ și timpul numai către construirea urbanismului românesc, dar intrând permanent în contact direct cu elita urbanismului internațional și perseverența numai în acest sens. Sfințescu folosea acest canal internațional pentru o permanentă reîmprospătare a mediului local cu teste și ajustări, câteodată îmbunătățiri, ale marilor idei și teorii europene. Sfințescu nu a fost local, dar s-a dedicat numai mediului românesc.

Probabil într-un parcurs normal pentru România acelor timpuri, și cariera lui Sfințescu a fost adesea scurtcircuitată, fiind o permanentă reîntoarcere și întărire a ideilor sale. Rămâne uimitoare capacitatea sa de a relua ca un nou început mereu aceeași misiune a urbanismului românesc. Primele sale eforturi prin activitatea concentrată de la Asociația Generală a Inginerilor din România, din 1919, mutate apoi la „Monitorul Uniunei Orașelor din România” în 1924, sau cele pentru activarea Societății Urbaniștilor din România, din 1927-1928, care probabil au condus la formarea Institutului Urbanistic Român, dar și incredibila sa revenire la revista „Urbanismul” în 1938. Textele sale aduc aceeași inepuizabilă vivacitate și entuziasm mobilizator chiar și în perioadele sale de schimbare de ton și transparența unor frustrări profesionale, justificate de altfel.

Chiar și după atâtea începuturi și schimbări de ton, Cincinat Sfințescu a rămas unul dintre cei neapreciați în timpul vieții, dacă privim această apreciere în funcție de numărul adepților sau prin mișcarea intelectuală pe care acesta a reușit să o stârnească, criterii extrem de importante pentru un deschizător de drumuri cum a fost Sfințescu. Acesta nu a avut vreodată adepți declarați, iar munca sa nu a fost continuată direct. Dar bineînțeles că aprecierea contemporană a fost mult mai subtilă și mult mai consistentă. Dacă mergem înapoi pe firul a ceea ce a fost înainte de Cincinat Sfințescu, a lucrurilor nevăzute din spatele practicii, apare imediat o nouă grilă de criterii de apreciere a muncii unui urbanist în dirijarea unui oraș. Sfințescu a venit la cârma urbanismului bucureștean pe un teritoriu virgin, după cum spune chiar el, „vechile regulamente de construcțiuni, printre care intră și cele ale Bucureștiului, nu impuneau nici anumite înălțimi minime a clădirilor pe străzi, nici gruparea clădirilor și curților (calcane etc.), nici amplasamentul clădirilor față de stradă (retrageri, așezare pe aliniere etc.), nici stylul sau fațada construcțiunei, etc.”². Astfel, acesta a fost primul care a studiat exhaustiv elementele unui regulament de construcție încă din 1914, odată cu „Parcela” și „Blocul”…³, continuând apoi mai aplicat cu Transformarea constructivă a Capitalei în 1921⁴, în paralel elaborând și Planul General de Sistematizare⁵, mai apoi trecând la schițarea unui regulament de construcții pentru București în 1926⁶ (rămas neaprobat, din păcate). Dar aceste eforturi extraordinare sunt doar lucrurile nevăzute care pot fi simțite în disciplinarea practicii constructive a vremii. Sfințescu, pe nesimțite, a introdus și a ridicat standardul practicii urbanismului românesc.

Sfințescu a balansat continuu între două tipuri de ipostaze: cea din spatele cortinei, care lucra la acest tip de regulamente, și cea publică venită din nevoia sa de a fi recunoscut, fiind mereu vizibil în spațiul public printr-o intensă activitate și o regularitate îndelungată a scrierilor pentru publicul larg. Această componentă imediat vizibilă a activității a fost permanent contestată, în ciuda eforturilor sale de a-și construi o imagine publică solidă⁷. Însă calitățile și instinctele sale de cercetător preocupat să își publice în totalitate munca și activitatea, ideile critice sau protestele au asigurat o vizibilitate completă a evoluției sale profesionale. Ca o ironie, probabil că tocmai acest mod de viață profesională care i-a asigurat un loc consistent în istorie i-a făcut un deserviciu atunci, creând puternice coaliții de antipatii împotriva sa. Oricum, rămâne de reflectat, în general, dacă munca unui urbanist poate fi recunoscută imediat, deslușită în oraș sau în teorie, având în vedere că se împletește atât de strâns cu realizările vizibile și lesne de identificat ale inginerului și arhitectului.

Și mai mult decât atât, Sfințescu nu a lucrat niciodată în sensul unei opere de autor, nu și-a securizat ideile sau proiectele până la un moment al unei lansări surpriză, ceea ce i-ar fi adus recunoașterea geniului său creator fără echivoc, ci a acționat treptat, mereu vizibil, și-a lansat ideile încă din stadiul de germene, pentru a le testa. Probabil a țintit, conștient sau nu, către o realizare firească treptată și sigură în paralel cu o maturizare a ideii în sine. Cât se poate de actual, în spiritul urbanismului de astăzi, Sfințescu chiar a privit urbanismul dependent de cultura urbanistică a populației. De aceea, popularizarea urbanismului în sine prin intermediul ziarelor și al conferințelor a fost o direcție în care Sfințescu a fost extrem de activ. Un exemplu elocvent pentru strategia sa de lansare treptată a ideilor urbanistice, pentru a populariza conceptul este „Superurbanismul” apărut în 1941, dar tatonat, adus în discuții și testat în propuneri de planuri încă din 1929⁸.

Cumva dintr-un cinism al istoriei, Sfințescu a rămas semnificativ și recunoscut de posteritate, mai ales în teoria urbanistică, ca autor al volumelor Urbanistica Generală și Pentru București. Noi studii urbanistice. Toate eforturile sale practice s-au dizolvat odată cu dispariția sa treptată de pe scena urbanismului – revista „Urbanismul” și-a încetat activitatea în 1942, la fel ca și Institutul Urbanistic și Uniunea Orașelor, Direcția de urbanism din PMB a fost dramatic restrânsă după demiterea sa în 1935, o școală superioară de urbanism nu a fost creată, iar studiul urbanismului a rămas o simplă chestiune din cultura generală a unui arhitect. Cumva, urbanismul a urmat alt curs pragmatic, mai îndărătnic.

NOTE:

1 sfintescu.ro.

2 Planurile de sistematizare și regulamentele de construcțiuni în raport cu dezvoltarea orașelor, „Monitorul Uniunei Orașelor din România”, nr. 7, 8 și 9/1924, p. 7-10.

3 „Parcela” și „Blocul” în constituirea orașelor, „Buletinul Societății Politecnice” nr. 5, 6/1914, 1/1915, 1-2, 3-5/1916; publicat și în broșură separată.

4 Transformarea constructivă a Capitalei în Buletinul A.G.I.R. nr. 5-6, 7-8, 9-10/1921; publicat și în broșură separată.

5 Bucureștii în viitor. Studiu asupra planului general de sistematizare a Capitalei, urmat de un anteproect de lege asupra stabilirei, construirei, desvoltărei și sistematizărei comunelor. Primăria Capitalei, Direcțiunea Generală Technică. București, Tipografia Jokey-Club.

6 Dosar în Arhivele Naționale – Direcția Municipiului București (ANDMB), Fond Tehnic.

7 Trebuie amintite nenumăratele nedreptăți aduse de către colegii săi, unele povestite chiar de el, altele observate acum, la o mare distanță în timp. De exemplu, arhitecții Ion Davidescu și Duiliu Marcu, în micile lor istorii ale urbanismului românesc (I. Davidescu,1941; D. Marcu, 1930), au ales să ignore complet meritele lui Cincinat Sfințescu - de altfel, acesta a și reacționat la textul lui I. Davidescu („Arhitectura”, ianuarie-martie 1941; „Urbanismul”, 1941). Un alt exemplu este și bine-cunoscuta dispută urbanistică din perioada elaborării Planului Director de Sistematizare 1934-1935, când meritele și importanța Planului General de Sistematizare din 1921 au fost negate de noua generație de urbaniști (Udrea, 2013), exponenți ai unei modernități încrezătoare, mai ales, în forțele unui prezent imediat sau, probabil, prinsă într-un climat general competitiv în care gestul de a nega eforturile precedente era destul de des utilizat. În același spirit competitiv, și meritele sale pentru realizarea lacurilor Colentinei din nordul Bucureștiului au fost complet acoperite de laurii primiți doar de realizatorii acestora. Ing. N Caranfil a expus întotdeauna meritele sale în realizarea lacurilor, eclipsând total eforturile precedente (N. Caranfil, Buletinul I.R.E., 1936), deși echipa Uzinelor Centrale București sub conducerea sa realizase, de fapt, soluțiile constructive gândite și prinse în proiecte de echipa Direcției de urbanism coordonată de C. Sfințescu cu mult înainte - eforturi explicate de Sfințescu ulterior (N. Caranfil, „Urbanismul”, nr. 8-10, 1940), proiectele și explicațiile oricum fuseseră publicate la momentul respectiv (MUOR, nr. 4-6, 7-9/1931).

8 Udrea A., Calotă I. Getting global, staying local… în Studies in History and Theory of Architecture vol. 2/2014, Indigenous Aliens, Mediators of Architectural Modernity, p. 37.

Bibliografie

1. Davidescu, Ion, „Istoricul urbanismului în România”, „Arhitectura” nr. 1/1941, semicentenarul Societății Arhitecților Români.

Marcu, Duiliu, Problema sistematizării orașelor în România, în „Arhiva pentru știință și reformă socială”, nr. 1-3/1930.

2. Numărul jubiliar al revistei „Arhitectura” – numărul ianuarie-martie 1941, 50 de ani de activitate profesională (1891-1941) ai Societăței Arhitecților Români; recenzie, „Urbanismul” nr. 1-6/1941.

3. Udrea A. Planurile urbanistice ale Bucureștiului, prima jumătate a secolului al XX-lea, teză de doctorat, 2013.

4. Raportul ing. N. Caranfil în volumul Lucrările de asanare a lacurilor din Valea Colentinei, Buletinul I.R.E./1936.

5. Amenajarea hidraulică a regiunei București din munți până la Dunăre, de N. Caranfil, recenzie, „Urbanismul”, nr. 8-10/1940, Despre o capitală fără arhitectură… de prof. M. Manoilescu, recenzie, „Urbanismul”, 3-4/1940.

6. Memoriu asupra studiului pentru amenajarea lacurilor râului Colentinei, „Monitorul Uniunei Orașelor din România”, nr. 4-6, 7-9/1931.