Mai constituie autenticitatea transpunerii în operă a materialului o temă astăzi?

Intriga declanșatoare a subiectului textului de față o reprezintă ceea ce profesorul Ioan Andreescu a numit în cartea sa „punctul zero” al modernității¹: este vorba de „momentul” Rudolf Steiner, mai precis intervalul de timp scurs dintre construcția celebrelor sale edificii: cele două Goetheanum-uri. Ce ar putea fi intrigant cu privire la două clădiri „înfășurate” într-o aură mitică asemenea creatorului său, celebrul ctitor antropozof? Din cele prezentate de profesorul Ioan Andreescu reiese că primul Goetheanum reprezintă sfârșitul arhitecturii clasice/ istorice, pe când cel de-al doilea coincide cu debutul celei moderne, fiind prototipul de bază al emergenței acesteia. Raportat la aceste două clădiri, ideea centrală a textului de față este că, odată cu schimbarea viziunii asupra arhitectonicii – ceea ce fusese milenii de-a rândul principala „procedură” universală de construire, edificarea în acord cu legea gravitației – s-a schimbat și percepția asupra utilizării materialului de construcție.

Ce s-a întâmplat, de fapt? Primul Goetheanum, mistuit de un incendiu provocat, a reprezentat, în fond, un surogat, o butaforie. Clădire concepută în manieră clasică, având o cupolă dublă sprijinită pe coloane și încorporând toată geometria ocultă aferentă gândirii steineriene, primul Goetheanum a însemnat totuși un fals din punct de vedere al sincerității transpunerii materialului principal de construcție în obiectul de arhitectură. Deși menit a fi în viziunea creatorului său un nou sistem constructiv, edificiul a fost gândit de Rudolf Steiner pentru a fi executat în beton, material inovativ la acea dată. Însă, la presiunea Societății Antroposofice, a fost construit utilizând în cea mai mare parte lemnul, pentru a include metaforic un material „viu”. Asemenea Parthenonului care afișează chertări în lemn transpuse în piatră, oarecum în mod analog, primul Goetheanum prezintă articulări formale caracteristice betonului tratat plastic, expresionist, executate însă în lemn. Metamorfoza arhitravelor în curbe elevate este un exemplu concret în acest sens, însă transpunerea acestora în lemn le face să pară, mai degrabă, strunjite decât curbate sub influența forțelor gravitaționale, cum probabil și-ar fi dorit creatorul dacă s-ar fi utilizat betonul. Acest fapt este cel puțin curios la un gânditor profund precum Steiner, care vedea în adevărul materialului și al culorii din opera artistului/ arhitectului o idee platoniciană, „formele false producând grave perturbații”². Departe de a trata exhaustiv tema autenticității în opera de arhitectură, acest eseu încearcă a prezenta evoluția percepției materialității corelată cu schimbarea perspectivei asupra termenului de „tectonică”.

Deși a fost edificat pe locul primului și păstrând simetria clădirilor istorice, totuși, al doilea Goetheanum diferă în mod semnificativ de primul. Betonul, devenit acum principalul și veridicul material de construcție, este utilizat la întreaga sa capacitate plastică, anticipând expresivitatea în maniera lui Le Corbusier din perioada imediat postbelică. Cel de-al doilea Goetheanum a fost venerat de numeroși starhitecți ai secolelor XX-XXI, precum Henry van de Velde, Frank Lloyd Wright, însă influența vizibilă chiar și pentru ochiul neavenit este identificabilă la nume precum Hans Scharoun și, cel mai recent, Frank Gehry.

Pentru Steiner, „tectonica este caracteristica principală a formei arhitecturale... Exemplul său favorit era scoarța pământului”³. Forțele chtonice și cosmice, în dinamica lor, orientau obiectul teluric de arhitectură pe axa verticală. Pereții celui de-al doilea Goetheanum redau sugestiv această încleștare metaforică: sunt vii, se umflă și dezumflă, se metamorfozează continuu, lasă interiorul și exteriorul să comunice.

Citiți textul integral în numărul 3 / 2015 al Revistei Arhitectura

NOTE:

1 Ioan, Andreescu, Origini spirituale în arhitectura modernă, București: Editura Paideia, 2000, p. 13.

2 Ibid, p. 26.