Mensing Timofticiuc Arhitecți - Metaforă și definiție

Colaborarea noastră de mai bine de zece ani este definită prin suprapunerea celor două caractere individuale și a originii noastre diferite. Imaginile cu care am copilărit, spațiile pe care le-am simțit se remarcă printr-o atmosferă aparte și definitorie în creșterea noastă ca arhitecți. Folosim imaginile și experiențele personale ca pe un bogat atlas de spații din care ne inspirăm.

Prin metaforă și definiție stilizăm caracteristicile celor două culturi, cea română și cea germană, fără să folosim clișee, fără să judecăm sau să glorificăm într-un fel una dintre origini. În colaborarea noastră nu suntem interesați de comparații, ci de găsirea specificului. În proiectele pe care le realizăm împrumutăm elemente din cele două culturi și căutăm, prin interacțiune, să găsim acele esențe tari care ar putea crea un stil distinct. Dacă ar trebui să concentrăm stilul nostru de a lucra ca arhitecți, atunci metafora și definiția, aceste două cuvinte generoase în semantică, ar putea explica exact ce am învățat unul de la celălalt și ce am transformat în proiectele pe care le-am realizat împreună.

Prin definiție înțelegem decantarea logică prin care se arată conținutul unui proiect enunțând notele lui esențiale, prin însăși natura lucrului, decurgând în mod necesar din totalitatea notelor sale caracteristice (cerințele beneficiarului, programul, dificultățile urbanistice, normele de construcție etc.). Rezultatul acestui proces este un concentrat enunțat printr-o întrebare cât mai simplă care marchează direcția pe care trebuie să o urmăm.

Arhitectura este o activitate umană primordială și responsabilă, care are un rol de transformare a naturii, de ordonare. Suntem interesați de construirea unui ideal, acela de continuare naturală a spațiului locuit. Ne bazăm pe rolul arhitectului ca fiind demiurgul cel bun care preia ca material elemente din natură pentru a crea lumi noi. De aceea vedem fiecare nou proiect ca pe un început care se naște dintr-o întrebare. Răspunsul îl căutăm în metaforă – o calitate interioară fiecărui proiect, o imagine născută din memoria noastră colectivă.

Limbajul arhitectural pe care îl folosim este unul laconic, exprimat printr-un număr redus de materiale folosite (beton aparent, cărămidă, lemn, metal) și un minim de elemente pure ce definesc spațiul. Care este minimum de lumină pentru a crea o atmosferă?

Abordăm o atitudine „autistă” în spațiul unde construim, fără să negăm voit contextul, ci ne bazăm pe calitățile intrinsece ale unei clădiri, pe forța ei interioară. Prin machetele pe care le construim la diferite scări verificăm, într-un stadiu timpuriu, structura gândită și punem în aplicare foarte direct intențiile de proiectare și principiile constructive. Realizăm un prim control al eficienței lor estetice. Prototipurile sunt construite în atelierul nostru și, prin acest proces, putem testa, folosind toate simțurile, sistemul constructiv, atmosfera și lumina. Cu revalidarea structurii prin machetă este posibilă ajustarea cerințelor externe, atitudinea urbană și contextul spațial, structura internă și producerea caracterului de bază al clădirii.

Tema beneficiarului pentru „Casa dublă“ din Hanovra a fost de a crea un volum mare de locuit pe un lot foarte îngust și împărțirea acestuia în două într-un mod atipic pentru această tipologie: casa de la stradă și casa din spate, spre grădină. Codul urbanistic pentru zonă prevedea alinierea casei construite la casele din jur, rezultând un volum inacceptabil pentru client.

Cum faci o casă mare să pară mică și două case să pară una?

Am propus mărirea volumului clădirii prin îngroparea spațiului în plus, „nevăzut“ la exterior. Calitatea spațiului îngropat se datorează curților interioare generoase care aduc lumină la nivelul inferior și nu dau impresia unui subsol. Structura nu scoate la iveală numărul de unități de locuit incluse și nici bariera unde aceste unități se împart. Din exterior este perceptibilă o singură casă, care poate fi împărțită până la patru unități de locuit. Clădirea este construită simetric și în oglindă și nu răspunde specific fiecărei laturi, chiar dacă sunt contexte diferite. Forța intrinsecă a structurii este neutralitatea născută din simetrie și minimum de elemente cu care este construită. La exterior, clădirea împrumută forma unui profil profan de casă cu acoperișul teșit, dar nu este dominată de banalitatea acestui motiv, iar gradul de transparență și structura exterioară rigidă minimală oferă clădirii o atmosferă deschisă, extrem de luminată. În contextul periferiei, de locuințe unifamiliale, „Casa dublă” se conformează volumetriei calădirilor din jur și se detașează prin structură și transparență exagerată. Construcția se susține pe șase stâlpi cu interax de 10 m pe latura scurtă și 9 m pe latura lungă și o grindă de aproape 1 m înălțime. Fațadele sunt dominate de structura portantă din beton aparent și determinate de panouri închise din tâmplărie de lemn, care oferă aerisire și acces. Parapetul drept și masiv al acoperișului dă impresia unei structuri care se odihnește pe stâlpi. La interior, spațiile create pentru locuit se definesc printr-o structură clară. Planșeul voit greu oferă spațiului o intimitate aparte, acest „acoperiș“ greu împinge spațiul spre exterior. La subsol, spațiul interior se prelungește în curtea interioară, la parter, livingul se extinde în grădină, iar la etaj, plafonul greu este potențat de geometria acoperișului care se pierde în întuneric.

Un alt aspect pe care trebuie să îl avem în vedere este dorința clienților de modificare, tendință care pune spațiile la încercare. Sunt spațiile proiectate capabile să reziste tuturor scenariilor pe care beneficiarul încă nu și le-a imaginat? Care este relația între structura portantă, de neschimbat a unei clădiri și structura care definește spațiile interioare, neportante, care poate fi ușor de modificat? Răspunsul nostru la această întrebare este metafora „Noli me tangere“ (nu mă atinge), interzicerea atingerii. Am căutat o relaxare a construcției prin detașarea layerelor de construcție. Îi dăm spațiu fiecărui material în parte. Ne interesează această metodă de a lăsa materialele să treacă unul pe lângă altul; pe de o parte pentru că astfel materialele își păstrează autonomia, pe de altă parte pentru că materialele se pun în valoare reciproc prin umbră, lumină, reflexie.

Aceeași metodă de interzicere a atingerii materialelor am folosit-o și în proiectul „Atelierele muncitorești“ din Hanovra, unde pereții de cărămidă neportantă se mulează pe structura din beton aparent pentru a forma spațiile. La nivelul fațadei, cele două straturi din beton aparent, unul gri-deschis, portant, și celălalt gri-închis, sunt separate prin termoizolație și se despart unul de altul printr-un spațiu unde se ascunde construcția geamurilor, dând impresia că peretele din beton se poate desprinde de clădire în orice moment. Astfel, o fațadă monolită, masivă, pare fragilă pentru că nu se „agață” pe nimic.

Căutarea răspunsului pentru întrebarea pe care am formulat-o pentru proiectul „Ateliere muncitorești“ din Hanovra, care acum este în stadiul de construcție, a durat mai mult de doi ani. Hanovra, fost oraș industrial, încearcă să își schimbe profilul într-un oraș orientat spre media. Împreună cu beneficiarul, pe care îl considerăm de fiecare dată partenerul nostru de proiectare, am căutat pe lângă amplasament o nouă tipologie de clădire, inexistentă până atunci, spațiu de experimentare și producție pentru creativii din Hanovra. Cerințele erau cele ale unei clădiri multifuncționale, cu hale neutrale cu mulți pereți și cu multă lumină, spații flexibile, cu diferite calități, eficiență climatică și economică. Situl găsit este unul în centrul orașului, în apropierea campusului universitar, cu multe galerii, cafenele și magazine adresate publicului tânăr, într-o zonă lăsată în paragină pe lângă vechea gară comercială. Geometria sitului este una aparte, delimitată de trei străzi și un calcan al unui complex de locuințe, lucru care ne-a dat posibilitatea de a construi un imobil solitar, o clădire cu cinci fațade la stradă, un monolit ce poate fi văzut din toate direcțiile.

Expresia arhitecturală exterioară este cea de hală de producție, clădire industrială aflată la periferie și prezentă în memoria orașului datorită istoriei industriale, care are rolul de a scoate în evidență prezența unui singur spațiu: o hală multifuncțională.

Care este hala centrală?

Organizată în jurul unei curți interioare, un spațiu exterior ce reprezintă hala, clădirea oferă mai multe spații mari, robuste, în beton aparent, delimitate doar de circulația verticală a clădirii și minimum de pereți. Hala este curtea interioară. Spațiile sunt definite spre stradă de un perete masiv, dominat de fâșii de lumină. Construcția este un act de balanță: planșeele foarte groase, de 52 de cm, 12 m lățime și ieșite 3 m în consolă, se sprijină pe un singur stâlp. Din ferestele decupate în peretele masiv din beton aparent pigmentat gri închis tâșnește lumina spre exterior, efect datorat curții interioare – hala – care funcționează ca un fascicul de lumină.

„Casele înșiruite“ de la Năvodari sunt o nouă tipologie de locuințe pe malul Mării Negre, terenul situându-se pe faleză. Tipologia este una atipică, dar cu un mare potențial deoarece raționalizează lotul pe verticală pentru a oferi patru case individuale în locul unui apartament pe etaj, soluție tipică locului, dominat de hoteluri sau blocuri de apartamente pentru turiști.

Cum putem accentua verticala într-o structură explicit neutră, unde orizontala și verticala sunt egale?

În proiectul pentru „Casele înșiruite” am folosit sistemul de definire a spațiului ca sistem construit din elemente de sine stătătoare care se compun. Intenția proiectării este particularitatea fiecărui sistem aparte: expresivitate plastică sau neutralitatea formulării. Complexitatea reiese din înșiruirea elementelor constructive. Repetiția oferă complexitate. Puse una peste alta și una lângă alta, elementele din beton aparent formează pereții, plafoanele și panourile de umbrire. Spațiul rezistent al clădirii este zona logiilor care definesc la exterior casa și ascund flexibilitatea spațiilor din interior. Elementele verticale – pereții despărțitori între cele patru case – sunt în prim-plan, panourile de umbrire ascund, prin înclinare, plafoanele orizontale și, prin acest lucru, i se dă clădirii un mare grad de sinceritate și aspect omogen. Calitatea este una explicit neutrală din exterior, printr-o individualitate posibilă din interior și care dă clădirii impresia unei bogății spațiale prin motivul dominant: priveliștea înrămată orizontală a Mării Negre.

În proiectul de concurs pentru „Corpul de Bibliotecă” al Uniunii Arhitecților (Proiectul a fost realizat în colaborare cu arhitect Monica Despina Sache), întrebarea care ne-a interesat s-a născut chiar din abordarea sitului. Cum poate o clădire aflată în planul doi să aibă o prezență în prim-plan, la stradă?

Răspunsul este realizarea unei clădiri la scara celei vechi, care se definește printr-un vid ce absoarbe lumina și prin simplitatea limbajului arhitectural definitoriu: un gol pentru intrare și unul pentru logie, aranjate simetric pe un perete din cărămidă aparentă – o singură fațadă, atipică prin laconismul limbajului.

Eleganța clădirilor de patrimoniu învecinate impune un anumit grad de tratare opulentă, un recurs la decorație. Ornamentul propus este unul spațial, în spiritul lui Adolf Loos în Casa lui Tristan Tzara la Paris. Dincolo de aparența monumentală, dată de simetrie, prin rigurozitatea și simplitatea proporțiilor sale, fațada expune o compoziție subtilă, o reinterpretare a fațadei căreia i se alătură. Fațada mimează configurația clădirii principale, este o nouă oglindire din care sunt excluse decorațiile, îi reia și repetă proporțiile și simetria, folosește și traduce vocabularul arhitectural în termeni contemporani: logia reia conceptul de etaj nobil, decorațiile sunt abandonate în favoarea ornamentelor spațiale, registrele sunt păstrate, deși ascund mai multe niveluri. Toate spațiile bibliotecii se dispun în spatele logiei. Acest gol supradimensional este gândit ca un spațiu de studiu, liniște, meditație, un spațiu intim chiar dacă este prezent la nivelul străzii, o metaforă pentru spațiul pe care cărțile prin cuvinte îl deschid atunci când le citim și intrăm într-o lume nouă.