Râsete, plânsete, case noi, case vechi și alte destăinuiri

Cine este de vină pentru starea mediului rural?

În domeniul construirii din mediul rural, situația dezastruoasă actuală își poate găsi lesne explicația a ceea ce s-a întâmplat după 1989 în mediul urban. Societatea rurală, fie ea și tradițională, a încercat în permanență să asimileze, adaptând la nevoile locale modele de construcție de la oraș. Or, în situația actuală, în care arhitectura urbană trece ea însăși printr-o gravă criză identitară, implicit a calității mediului construit, modelul urban nu poate oferi decât confuzie unei societăți rurale care trece printr-o dublă tranziție: prima, de recuperare a decalajelor confortului de locuire în ceea ce privește utilitățile și lipsa anumitor funcțiuni, a doua, de adaptare a României la standardele europene de locuire. Casele tradiționale încep să fie transformate după exemplul „vilelor” de la oraș, programul suprem de arhitectură în ochii oricărui sătean. Un vecin îl imită pe celălalt, iar dacă nu are bani să țină pasul cu transformările și cu modificările celuilalt, se împrumută de la bancă, pentru a nu rămâne mai prejos. Această coeziune și coerență socială, o ordine în dezordine, reprezintă, poate, cel mai mare atu pentru salvarea satelor din România, fapt care se va vedea însă abia atunci când conservarea unei case va deveni un trend general și un element de mândrie locală. Un prim-semn se simte deja în domeniul patrimoniului etnografic și al celui intangibil. Sute de localități și-au înființat muzee, în fiecare sat există, mai nou, câte un ansamblu sau grup folcloric, sătenii scot hainele vechi din ladă și le îmbracă la sărbători sau la un eveniment notabil, iar primăriile se întrec în festivaluri de gastronomie locală. Am rămas surprins să văd la fetele din Breb cu câtă atenție își păstrau năframele vechi moștenite de la bunici, pe care rareori le vindeau altcuiva. Prețurile erau exorbitante, cu cât mai multe găuri de molii aveau, cu atât mai scumpe erau. Iată un exemplu în care o anumită latură a patrimoniului este apreciat de către tinerii de la sat, fără să aibă vreo educație în acest sens și fără să fie influențați din exterior. Lucruri asemănătoare am observat în peregrinările prin Țara Oltului, în încercarea de a achiziționa costume vechi pentru muzeul propriu. Dintr-o mândrie locală, dar și de frica gurii satului, femeile și fetele nu-și vindeau costumele pe care nu le mai purtau. Ține de o regulă nescrisă să-ți păstrezi hainele vechi.

Ce se întâmplă, însă, cu casele vechi, cu care niciun proprietar „sănătos la cap” nu rezonează? Acestea sunt asimilate cu sărăcia în care au trăit (stră)moșii lor și, de aceea, proprietarii vor să scape cât mai repede de ceea ce le amintește de aceasta. Să fie oare o problemă faptul că adaptarea adecvată a unei case tradiționale la standarde de confort modern implică un efort financiar ridicat sau faptul că într-o casă veche, odată reabilitată, va trebui să trăiești o viață întreagă? Experiența discuțiilor cu peste 10.000 de proprietari de case tradiționale mă face să cred că este altceva la mijloc. Societatea rurală românească este, paradoxal, încă tradițională în străfundurile ei, doar mijlocul de expresie s-a schimbat. Statutul social reprezentat de clădirile de locuit sau de anumite obiecte este încă o realitate în satul românesc. Nici în trecut nu era altfel: în Oaș, de exemplu, înălțimea clopului trăda statutul social. În zilele noastre, clopul a luat forma ferestrelor de tip „termopan”, a porții din fier forjat sau a balconului cu baluștri. Este de înțeles această dorință de reprezentare până la un moment dat, de neînțeles este însă atitudinea arhitectului care alimentează viziunile utopice printr-o proiectare decontextualizată și de slabă calitate. Această practică este, cu puține excepții, generalizată în mediul rural, fiind considerată de către mulți lada de gunoi a arhitecturii, un tărâm în care nimeni nu vede ce a proiectat celălalt. Nu puține sunt situațiile în care același proiect implementat în serie la oraș primește, pentru câțiva bani în plus, încă o ștampilă pentru a fi implementat și la sat. În alte cazuri, din lipsă de fonduri, proprietarii preiau proiecte de pe internet și le execută fără autorizație de construire, știind că vor scăpa doar cu o amendă mică, în cel mai rău caz.

Un mare aport în alterarea specificului local îl au materialele industriale. În general, acestea sunt de o calitate îndoielnică și sunt puse prost în operă de către proprietari. Orice material industrial nou cu care se construiește în oraș este repede asimilat de către locuitorii din mediul rural, luat acasă și pus la loc de cinste în construcția casei ca etalon al stării sociale, chiar dacă se neagă în acest demers logica de punere în operă a materialului.

Cumpărând materiale de construcție de la producătorii industriali, se neglijează o altă latură importantă pentru creșterea economică a comunității: folosirea internă a resurselor financiare și umane. Există nenumărate cazuri în care tineri de la țară care lucrează în străinătate s-au întors cu o agoniseală importantă pe care au investit-o în construirea unei case, preferând să achiziționeze materiale industriale de la producători multinaționali, în loc să cumpere de la producători locali precum țiglari, tâmplari, fierari etc. În această situație s-a pierdut o oportunitate importantă de a contribui la creșterea economică a comunității prin rularea internă a fondurilor. Privită dintr-o perspectivă pesimistă, problema pare a fi fără soluție, de multe ori, gândindu-mă că acești oameni ar trebui lăsați să-și construiască locuințele utopice, astâmpărându-și setea de a trăi aparent precum cei din mediul urban, pentru a experimenta pe propria piele ineficiența și disconfortul clădirilor industriale și a se întoarce convinși la locuirea tradițională bazată pe principii culturale, ecologice, dar mai ales practice.

De aceea, comunitatea are un rol atât de important în tot acest angrenaj de prezervare a peisajului cultural din mediul rural. Restaurarea fondului construit existent angrenează, în jurul ei, un întreg mecanism social și economic de susținere din linia a doua, prin dezvoltarea meșteșugurilor, a pieței de materiale tradiționale, a turismului etc. Este adevărat că turismul reprezintă pentru o comunitate, prin venitul pe care îl produce, una dintre puținele coloane de susținere ale patrimoniul imobil, dar, din nefericire, produce și modificări și mutații nedorite destul de vizibile în zona patrimoniului imaterial: meșterul și proprietarul își modifică comportamentul, obiectul devine artizanal.

Ce e de făcut?

Povestea năframei din Breb îmi dovedește, încă o dată, cât de conservator este omul în adâncul lui, astfel încât să considere că distrugerea la care este supus satul tradițional, fie prin intervenții neadecvate pe clădiri, fie prin inserția unor construcții noi decontextualizate, este doar un accident pe care îl pune pe seama lipsei existenței unui model de intervenție accesibil proprietarilor. Să ne amintim doar de demolarea unui cartier istoric din București pentru a face loc unei artere de circulație. Ce să înțeleagă un proprietar sau un primar din mediul rural? Că așa e practica! În ultimii 25 de ani, monitorizarea fondului construit din mediul rural și educația în spiritul păstrării valorilor locale au lipsit cu desăvârșire. De la autorități publice, arhitecți, organizații nonguvernamentale, nepoți de țărani, cu toții suntem vinovați că i-am lăsat pe acești oameni să bâjbâie prin meandrele „artei construite” ca să-și găsească drumul singuri. Nu trebuie să ne mirăm de neîncrederea lor față de orice decizie ce vine de sus. Până acum, nu i-a ajutat. Practic, în mediul rural, Ministerul Culturii se numește mai nou Ministerul Agriculturii, în parte datorită proiectelor pe care le finanțează prin PNDR, cu mare impact asupra vieții culturale locale. Acest minister nu are însă nici specialiști, și nici cunoașterea necesară gestionării unor asemenea proiecte, iar implicarea Ministerului Culturii a fost ca și inexistentă până în momentul de față. Tot din interiorul problemei se pare că vine un impuls: Grupurile de Acțiune Locală (GAL), alcătuite în majoritate din administrațiile locale și actori economici și culturali locali, au început să aibă o brumă de preocupare pentru patrimoniul construit local încercând să finanțeze, prin strategiile lor, proiecte educative și practice privind o arhitectură responsabilă. Acest lucru, ca și alte inițiative locale, nu este însă suficient, fiind nevoie de un sprijin material din partea statului în ceea ce privește subvenționarea intervențiilor asupra fondului construit tradițional. „Dacă statul ne obligă să păstrăm casele atunci ar trebui să ne și ajute!” – este răspunsul oricărui proprietar cu care am stat de vorbă. Un ajutor din partea statului nu le va schimba locuitorilor imediat viziunea asupra patrimoniului, dar va contrabalansa metodele de coerciție și control, chiar dacă sunt firave deocamdată, și va face să apară acele modele de restaurare și conversie care, odată răspândite în rândul locuitorilor, vor deveni o modă repede asimilată pe baza unei coeziuni sociale ridicate. Ca strategie pe termen lung, ar trebui identificați formatorii de opinie locali din cadrul comunităților rurale, tineri cu studii medii bine ancorați în realitățile acestora, pentru care să se creeze programe, chiar școli de educare în domeniul gestionării resurselor culturale ale comunităților. Această practică amintește de școlile agricole pentru țărani create de regele Carol I, la care erau trimiși să studieze câțiva ani unul sau chiar doi tineri din cadrul comunităților, aceștia având rolul ca, după ce se întorceau de la studii, să disemineze metodele de bună practică învățate în privința gestionării unei gospodării tradiționale.

Forța generatoare de acțiuni concrete în domeniul prezervării patrimoniului ar trebui să vină din interior, de la cei care sunt proprietari, însă în lipsa unor măsuri concrete din partea statului, presiunea societății civile asupra celor care dețin acest patrimoniu va avea, pe viitor, un rol important în salvarea acestuia.