Dosar tematic

Live & work, o nouă paradigmă a locuirii?

Mihaela PELTEACU

Dosar tematic

LIVE & WORK, O NOUĂ PARADIGMĂ

A LOCUIRII?

text: Mihaela PELTEACU

Click For English Version

Departe de a fi un tip anume, locuințele care asociază viața profesională celei de familie au avut o dezvoltare firească de-a lungul istoriei, constituind, mai degrabă, strategii de combinare și organizare a spațiilor necesare vieții, decât o tipologie în sine. Există câteva denumiri consacrate prin care ne referim la acest gen de locuire: locuința de artist/arhitect, apartamentul-studio, loftul, locuința cu parter comercial sau, recent-intrată în dezbatere, locuirea în comunitățile intenționale, o tipologie ce presupune ansambluri la scară relativ mare compuse din locuințe și spații partajate pentru lucru și activități comunitare.
Dacă secole de-a rândul, viața de familie, comerțul și munca s-au desfășurat nestingherite în interiorul aceleiași proprietăți, începând cu revoluția industrială, care a adus cu sine dezvoltarea tehnologiei și multiplicarea modurilor de transport, această veche formulă de locuire a suferit o eroziune treptată; nu în ultimul rând, a fost descurajată sau interzisă în contextul aplicării unuia dintre principiile fundamentale ale urbanismului modern ce instituia zonificarea funcțională a orașelor.
Sfârșitul secolului al XX-lea reprezintă un alt moment special în evoluția acestui mod de locuire, apariția internetului și posibilitatea de comunicare la distanță stimulând spiritul antreprenorial și forțând, într-o anumită măsură, inversarea sensului acestei tendințe, cu precădere în spațiul occidental.

* Click pentru continuare

Problematica detaliată de Dosarul tematic pledează pentru asocierea pe plan arhitectural a celor două „vieți” definitorii pentru Homo faber, omul creator de ieri, de azi, dintotdeauna - viața profesională și viața de familie. Expansiunea relativă în ultimul deceniu a acestui mod simplu, intuitiv și eficient de organizare a vieții, care și-a dovedit incontestabil viabilitatea și persistența în timp, nu a fost urmată de o dezbatere pe măsură din perspectiva arhitecturii.
În multe orașe din lume, hibridarea „live & work” rezultată din asocierea locuinței cu locul de muncă apare ca o consecință firească a creșterii numărului celor care practică o profesie liberală, fenomen legat direct, la rândul său, de răspândirea accentuată a utilizării tehnologiei, de instabilitatea economică sau de costurile legate de mobilitatea casă-serviciu. Toate acestea par să transfere o serie de virtuți locuințelor live & work. Dezbaterea a devenit mai intensă odată cu accentuarea aglomerării urbane și creșterea îngrijorărilor legate de mediu, cu schimbarea stilurilor de viață care au impus o reconsiderare a ceea ce presupun căminul și locul de muncă în zilele noastre.
Nu este locul aici pentru o detaliere a inconvenientelor sau beneficiilor lucrului acasă, deși pentru o dezvoltare viitoare, probabil că multiplicarea punctelor de vedere ar fi esențială pentru a înțelege paleta extrem de largă de probleme pe care le pune în discuție, de la cele de mediu până la reglementări urbanistice, de la chestiuni financiare la aspecte ce țin de psihologie.
Mai degrabă, grupajul de texte și proiecte propus de acest dosar are ca scop inițierea unei discuții, fixarea unor teme de dezbatere, prin (1) reconsiderarea unor clădiri care, în ciuda notorietății lor, sunt mai puțin cunoscute din perspectiva acestei asocieri; (2) fără pretenția unei selecții riguroase a exemplelor, prezentarea câtorva proiecte de locuințe actuale, din perspectiva disponibilității/compatibilității lor spațial-funcționale de a face loc activităților ce țin de profesie - secțiune care reprezintă, înainte de toate, o încercare de a cunoaște diferitele percepții pe care oamenii le au în raport cu acest stil de viață.
Astfel, în ciuda marginalizării locuințelor asociate profesiei pe parcursul secolului al XX-lea, încă mai există clădiri iconice moderniste în care ideea subzistă. Este de notorietate faptul că multe dintre clădirile moderniste combinau spațiile de locuit cu cele destinate activităților profesionale, însă astfel de construcții au fost rar abordate prin prisma caracterului lor hibrid și a modului în care au fost gândite și au funcționat. De pildă, Maison de Verre (1928-1935) a arhitectului Pierre Chareau (1883-1950) este un exemplu la îndemână în contextul acestor idei: știm deja, s-au scris destule lucruri care să ne facă să înțelegem și să apreciem arhitectura, calitatea extraordinară a luminii, structura de plan liber și conceperea ei; dar cunoaștem și înțelegem mult mai puțin ceea ce, în mod radical, o deosebește de majoritatea locuințelor, prin prezența cabinetului medical în toată această alcătuire diafană. Este consemnată o mărturisire recentă a celui care a locuit aici în copilărie și care își amintește că traiul în „casa de sticlă” presupunea un set de reguli stricte și detalii de viață minuțios organizate, menit să țină la distanța preocupările părinților legate de pacienți și profesie, în raport cu copiii, servitorii sau musafirii.
Dan Marin reanalizează astfel de proiecte emblematice, considerând că „dincolo de scopul practic sau de semnificațiile lor biografice, aceste momente anticipează evoluții ulterioare sau, nu doar o dată, devin chiar ele puncte de referință în istoria arhitecturii moderne”.
O documentare in situ va releva, fără urmă de îndoială, oriunde în lume, permanența asocierii între spațiul de lucru și cel domestic. E drept, la nivelul orașelor noastre s-ar putea să fie o adevărată aventură urbană, pentru că aproape în toate situațiile locuințele cu spații de lucru apar camuflate, fie sub aparența de liniște domestică a unor ferestre care trimit cu gândul la o locuință obișnuită, fie, dimpotrivă, a efervescenței la stradă dată de activitățile comerciale sau culturale care ocultează programul.
În acest sens, Bucureștiul devine un studiu de caz important prin identificarea și documentarea câtorva proiecte de locuințe care au această caracteristică extensivă. Caracterul hibrid transpare uneori cu relativă ușurință, dosarul aducând în discuție două clădiri-reper ale Bucureștiului, exemplificative pentru tipologia pe care o reprezintă: locuința-restaurant (Carul cu Bere, din strada Stavropoleos) și locuința pentru artiști, Casa Storck, azi Muzeul Storck.
Documentat de Daniela Puia, imobilul cunoscut de bucureșteni drept Carul cu Bere (1899) este un exemplu arhetipal de locuință în care activitatea de comerț (berărie) se desfășoară la stradă, deasupra, în apartamente, locuind toți cei implicați în afacere sau doar unii dintre ei.
Casa Storck, construită între 1911 și 1913 de arhitectul Alexandru Clavel, o arhitectură de inspirație romantică hotărâtor influențată de comanditarii săi, cuplul de pictori Frederick Storck și Cecilia Cuțescu-Storck. Prin prezența atelierului și a lucrărilor proprii, casa s-a impregnat succesiv de amprenta artistică a locuitorilor ei, dar și prin prezența pieselor colecției lor de artă. Casa este materializarea expresivă a îmbinărilor organice între planurile unei existențe de artiști-colecționari care aici lucrează, dar duc totodată o viață familială și socială. Exemplaritatea edificiului și a încărcăturii sale memoriale vine din faptul că vila suprasaturată artistic exprimă metaforic năzuințele de bine ale unei epoci. Ceea ce o singularizează însă, între alte case de colecționari de artă, este sinteza unică de arhitectură, arte vizuale și existența de fiecare zi. (Kázmér Kovács și Mihaela Dumitru Trancă).
De cele mai multe ori însă, caracterul hibrid este disimulat și, cu atât mai greu de descifrat, în condițiile în care ideologia comunistă, impunându-se treptat, a produs transformări programatice care au erodat sensul și semnificațiile inițiale ale unor asemenea locuințe individuale sau ansambluri colective.
Este situația imobilelor interbelice - obiecte eminamente urbane care cuprindeau, pe lângă apartamente și birouri, cabinete, locuințe pentru personalul angajat în diversele servicii, magazine, săli de spectacol etc. - în cazul cărora ocultarea urbanității și a caracterului mixt, aspect tipologic esențial, și reducerea la un program cvasi-mono-funcțional - apartamente ori birouri având cel mult parter comercial - au afectat arhitectura și, în special, calitatea locuirii. Influențând modul de viață al ocupanților, pe cale de consecință, a alterat și percepția oamenilor față de astfel de structuri programatice.
O devoalare a acestei așa-zise „naturi ascunse” a orașului este propusă prin câteva investigări la scări diferite: mai întâi, reconsiderarea unei tipologii arhetipale într-o succintă lectură a apartamentului-studio (1933) din București în care a locuit și a lucrat arhitectul Rudolf Fränkel, urmată de un studiu inedit în care Daniela Puia caută să reconstituie, documentând din punct de vedere programatic, câteva imobile mixte, repere ale arhitecturii moderniste din zona centrală a orașului (Palatul ARO, Scala, Union, Adriatica etc.) în care unitățile de locuit, uneori în regim de pensiune/locuire temporară, erau concepute în aceeași structură, alături de birouri și diverse servicii de sănătate, comerciale sau spectacol.
Spre deosebire de societatea capitalistă de la începutul secolului al XX-lea, care vedea în imobilul mixt garanția unui randament sporit al afacerii, astăzi, recursul la funcțiunea rezidențială unică oferă siguranță investițională dezvoltatorilor imobiliari, o formulă prin care consideră că pot dețin controlul proiectului. Includerea altor funcțiuni este ignorată sau luată în considerare doar dacă regulamentele specifice solicită acest lucru. Pentru a ilustra această tendință, locuințele din Calea Dudești (arhitect Mihai Duțescu), constituie un exemplu interesant de urmărit. Disponibilitatea planului de arhitectură în ideea de a face loc funcțiunilor complementare (spațiu de birouri) transpare cu claritate din organizarea spațiului, dar rămâne nevalorificată de investitori și/sau proprietari, în același spirit.
Un caz particular este imobilul din strada Ostașilor (arhitect Monica Sache), în care, în absența unei viziuni prealabile orientate către un mod de locuire sau altul, apare conjunctural o conexiune interesantă între spațiul de locuit al familiei și activitățile antreprenoriale. Negocieri și adaptări succesive ale variantei inițiale a proiectului au loc pe toată durata desfășurării construcției și spațiul de lucru se insinuează în locuință ca o temă nouă, insolită.
O problemă de distanță, imposibil de eludat atunci când locuința se află în afara orașului, este asumată de arhitect într-un proiect semnat de biroul de arhitectură Ene+Ene. Tema proiectului este lapidară: „o casă pentru el și ea + doi copii și prieteni” situată într-un parc rezidențial, o zonă împădurită din nordul Bucureștiului. Această dezvoltare rezidențială este preconizată a deveni „o comunitate autonomă, privată și auto-sustenabilă”, un mod de viață apreciat de investitori ca „punct de referință al arhitecturii și locuirii de calitate din Europa”. Dificultatea impusă de libertatea în alegerea programului este surmontată de arhitecți prin raportarea la propria profesie. Proiectul capătă o aură specială prin atenția acordată spațiului de lucru. Tema spațială este cea a liniarității, explorată și complicată voit de autori pentru a descoperi perspective și nuanțe diferite în relația cu exteriorul; de-a lungul unui întreg parcurs configurat atent, se descoperă rând pe rând spațiile locuinței, de la încăperile partajate și de convivialitate ale familiei până la cele individuale. Rezultă astfel o profunzime spațială și o densitate la nivelul percepției spațiului absolut necesare în condițiile de suprafață relativ redusă. Mobilierul care fuzionează cu structura verticală și pereții de compartimentare dau o anumită omogenitate locuinței, iar spațiul de lucru apare ca un loc separat și totodată conectat cu restul locuinței, mereu la îndemână pentru transpunerea unei idei sau a unui proiect al ipoteticilor ocupanți.
În lumea occidentală, anii ‘90 au readus în prim-planul preocupărilor conceptul de comunitate, care a intrat într-o dezbatere pe scară ceva mai largă în ultimul deceniu. Dacă mai demult, invitarea publicului în expoziția personală era o formulă uzuală pentru artiștii care foloseau spațiile de lucru ca locuință, astăzi astfel de spații reprezintă un mediu de colaborare între rezidenți, posibilitatea de a avea proiecte împreună etc. La noi, interesul se manifestă mai mult în mediul academic, stimulat la un moment dat de construirea, în 2014, a proiectului de locuințe colective cu spații partajate din strada Dogarilor 33 - autor biroul ADN.
Cazul Elveției, unde există deja o cultură de tip live/work, este exemplar pentru a încheia această inițiere a dezbaterii. Analiza a două proiecte experiment de acest tip trădează ancorarea în tradiția modernistă a arhitecturii elvețiene și atestă o serie de diferențe culturale, precum și importanța discursului academic în domeniul proiectării locuințelor. Este vorba despre două ansambluri din Zürich, concepute în sistem cooperativă: Kalkbreite (2014, arhitect Müller Sigrist), în prezent unul dintre cele mai speciale proiecte de locuințe și birouri care nu sunt deservite de automobil și More than Housing (finalizat în 2015, Pool Architekten), un proiect care contribuie la apariția unei veritabile zone urbane la marginea de nord a orașului. Master-planul care a stat la baza proiectului reprezintă o propunere desemnată prin concurs, semnată de birourile Futurafrosch și Duplex Architekten. Documentarea fotografică a fost realizată de Antonia Flueraș, student-arhitect la UAUIM.
În ciuda statisticilor care poziționează încă România la coada clasamentului legat de munca la domiciliu, această tematică duală care are în vedere cuplul locuire-muncă nu mai poate fi ignorată în orașele noastre, ci dimpotrivă, dezbătută și la noi dintr-o perspectivă arhitecturală contemporană mai amplă, pe termen lung.
Departe de a oferi o prezentare exhaustivă a subiectului, Dosarul inițiază o discuție care presupune revizitarea atentă a unor noțiuni mai vechi, cum sunt programele mixte/mixitatea funcțiunilor sau densitatea, dar și înțelegerea unor realități și realizări contemporane ce ar putea genera o dezbatere mai profundă despre oraș, într-o abordare mai complexă: o paradigmă a locuirii veche de când lumea, abordată într-o cheie nouă, a realității stringente.