Dosar tematic

Arhitectură rezidențială comunitară în Zürich, Elveția. Urbanitate introvertită

Dosar Tematic

Arhitectură rezidențială
comunitară în Zürich, Elveția.
Urbanitate introvertită

text: Mihaela PELTEACU
foto: Antonia FLUERAȘ
desene: Daniela PUIA

caption><img src= O abordare de larg interes în Europa occidentală astăzi este locuirea comunală sau în comunitate, de fapt, renașterea unei formule mai vechi în variante ale așa-numitelor apartamente de tip cluster (ex.: câteva apartamente de dimensiuni reduse, cu dormitoare și camera de baie grupate în jurul unui spațiu comun și generos ca suprafață și ambianță). Amplu dezbătut în ultimul deceniu, acest model de locuire are o dinamică ce nu mai poate fi ignorată în unele țări europene. Cererea pentru astfel de locuințe înregistrează creșteri importante, nu doar din partea persoanelor singure sau a cuplurilor, cum poate ar fi fost de așteptat, ci și a familiilor cu copii, interes motivat de permisivitatea modelului de a asigura un spațiu privat și copiilor aflați la vârsta adolescenței, care astfel pot continua să locuiască împreună cu părinții. Mulți părinți, în special în orașele mari, în care viața este scumpă, văd în acest mod de locuire posibilitatea de a asigura copiilor o locuință independentă pe durata studiilor.
Dacă la noi asemenea experimente comunitare pot părea utopice, fiind încărcate de conotații negative marcate de o adevărată aversiune pentru proprietatea colectivă, reminiscență a tristelor experiențe istorice din perioada comunistă, în spațiul cultural elvețian ele sunt deja realități concrete și fezabile. În mod contrar a ceea ce sugerează termenul, „cooperativele de locuințe” din Elveția nu par să sufere de vreun stigmat ideologic, fiind pur și simplu un stil de viață asumat. Este un lucru foarte pragmatic care, departe de conotațiile socialismului, se află mai degrabă în siajul unei lungi tradiții care urmează modelul Freidorf, ansamblul construit de arhitectul Hannes Meyer în 1919, la solicitarea Uniunii elvețiene a cooperativelor. Freidorf era pe atunci văzut ca „produsul unei epoci incomprehensibile și a unei situații complexe; un compromis absolut. Din punct de vedere social, era un hibrid între individ și viața în societate; din punct de vedere formal, un compromis între urban și rural”¹.
Proiectele de azi sunt și ele generate ca reacții la un context economic dificil, în condițiile în care ideile noi în domeniul locuirii, cu precădere la Zürich, sunt considerate de importanță crucială.

><img src= Urbanitate introvertită: Kalkbreite

Kalkbreite (2014), construit de biroul Muller Sigrist în urma câștigării unui concurs, este la ora actuală unul dintre cele mai speciale proiecte experimentale de locuințe de tip live/work care nu se folosesc de automobil. Una dintre condițiile particulare care au stat la baza elaborării proiectului a fost integrarea unui depou de tramvaie existent, cu o înălțime de aproape trei niveluri, aparținând companiei VBZ. De dimensiunile unui cartier, Kalkbreite cuprinde o sală de cinema (Cinema Houdin), 97 de apartamente pentru aproximativ 250 de persoane, o suprafață de 5.000 mp de spații comerciale, posibilități de cazare în sistem pensiune și o curte comună construită deasupra depoului de tramvaie.
Conceptul de organizare interioară presupune în medie, la nivelul tuturor unităților de locuit, un consum de spațiu de maximum 35 mp/persoană, suprafață în care sunt incluse și spațiile comune/comunitare.
Un astfel de obiectiv a putut fi atins numai prin respectarea unor reglementări de ocupare minimale (o persoană/dormitor), externalizarea tuturor acelor funcțiuni care nu sunt necesare permanent în cadrul locuirii (ex.: camera de oaspeți, spațiul de lucru, bucătăria pentru musafiri etc.), precum și printr-un mix de locuințe cu mai multe apartamente de dimensiuni mari, până la 9 camere și ½.
Premisele care au stat la baza proiectului Kalkbreite au fost dorința și voința de a constitui o comunitate și de a reînvia o valoare a modernității: locuirea în sistem cooperativ, practicată în Elveția de peste 100 de ani.
Proiectul a fost numit de unii autori drept o mașină de locuit, chiar dacă cei 250 de rezidenți ai monolitului Kalkbreite nu rivalizează cu cei 1.500 preconizați de Le Corbusier pentru unitatea de locuit de la Marsilia: o comparație pertinentă din multe alte puncte de vedere.
Masivitatea și caracterul de monolit nu sunt simple opțiuni formale la Kalkbreite, pentru că relevă cu claritate caracterul comunitar al locuirii și o urbanitate interioară, trimițând la acea „mărime conformă” sugerată de Le Corbusier, care presupune că dimensiunea ansamblului nu este stabilită în mod arbitrar, ci „corespunde scării juste a grupului colectiv, unității caracterului sociologic așa cum se întâmplă în cazul unui sat sau mic oraș…”.
Dimensiunea extraordinară, forma amplasamentului transferată „ca un tot” spațiului construit, pare să aibă un sens clar, acela de a afirma cu forță dimensiunea socială a grupului la care se referă, dincolo de individualitate.
Spre deosebire de unitatea de locuit, maniera de expresie a comunității nu se rezumă la partajarea unor activități și servicii; este un mod de locuire care repune în chestiune locuirea.
Locuința nu mai este văzută precum spațiul organizat pentru familia-tip, ci devine ea însăși un instrument veritabil pentru amestec social și/sau generațional.
La Kalkbreite există un sentiment de urbanitate introvertită la care contribuie sistemul de distribuție orizontală și verticală, diversitatea tipurilor de acces în apartamente, ferestrele interioare care conectează zone de circulație comune cu interiorul apartamentelor (zonele publice ale acestora: bucătărie, hol, birou, circulație interioară etc.).

caption><img src= Mai mult decât locuințe (More than Housing)

În zona de nord a orașului Zürich, relativ aproape de școala Leutschenbach construită de Christian Kerez, se află cea mai mare cooperativă de dezvoltare imobiliară a orașului. Un grup de mai bine de 50 de cooperative de dimensiuni mai mici s-au reunit sub titulatura More than Housing (Mehr als Wohnen) în 2007, pentru a putea acționa împreună și a se constitui în calitate de client unic al proiectului. Scopul comun al acestora a fost de a realiza un cartier de înaltă calitate cu funcțiuni mixte pentru aproape 1.300 de persoane.
Proiectul a debutat printr-un masterplan selectat prin concurs, o propunere a birourilor Futurafrosch și Duplex Architects, care au propus diverse tipologii de locuințe considerate de mulți critici ca inovatoare. Este vorba de 13 imobile rezidențiale de dimensiuni impresionabile - o adâncime de până la 32 m - distribuite pe un teren în formă de L.
Spațiul neconstruit a fost o reală preocupare, având în vedere importanța care trebuie acordată animării acestuia la diferite ore prin funcțiuni adecvate în fazele ulterioare ale proiectului. În acest sens, caracterul locului a fost definit prin intermediul spațiilor exterioare². Este important de reținut că masterplanul și-a propus să stabilească cu claritate acele „calități care vor trebui să se nască și nu dimensiunile precise”³.
Planurile relevă formule interesante prin care arhitecții au reușit să organizeze corespunzător spațiile în condițiile unei adâncimi excepționale a volumelor construite. Propunerea din masterplan a prevăzut și a contat, prin această supradimensionare, pe posibilitatea de a obține o urbanitate interioară considerată de importanță covârșitoare în condițiile unei locuiri colective de calitate.
Piețele și străzile au ca bază de inspirație orașul occidental de sfârșit de secol XIX sau orașele medievale, imaginile acestor spații fiind premergătoare concepției clădirilor propriu-zise. Intenția clară a fost aceea de a nu condiționa proiectul viitoarelor construcții prin masterplan, dând astfel libertate deplină arhitecților desemnați să ducă la bun sfârșit acest proces.
Mai mult firme de arhitectură - Müller Sigrist Architekten, Miroslav Šik, Duplex Architekten, Futurafrosch ș.a. - au avut misiunea de a proiecta câte un imobil rezidențial.
Configurația celor 370 de apartamente a avut în vedere o diversitate de tipologii familiale: apartamente tip cluster, studiouri, apartamente duplex etc., alături de servicii de îngrijire a copiilor, magazine, o brutărie, restaurant, pensiune și diverse formule de spații pentru lucru și activități profesionale.
În centrul sitului se află imobilul G, al biroului Poolarchitects, reprezentativ pentru caracterul comunitar al cartierului. Extinderea la maximum a suprafețelor de locuit a condus la o construcție compactă, fără balcoane sau terase. În acest caz, lumina este adusă în profunzimea apartamentelor prin intermediul unei tăieturi adânci în volum, sub forma unei pane cu dublă înălțime. Construcția se distinge astfel în cadrul ansamblului grație caracterului deschis dat de acest tip de ferestre. La parter există spații mari care deschid clădirea către exterior, de jur împrejur și fac loc unor funcțiuni precum comerțul sau activitățile comune.
Așa cum era de așteptat, într-o demonstrație care trădează ancorarea profundă în tradiția modernistă a arhitecturii elvețiene, arhitecții au vizat în aceeași măsură obținerea confortului necesar și a unui tip de reprezentare indispensabilă oricărui proiect de locuire, lucrând tot timpul cu pragul dintre „înăuntru” și „în afară”, dintre public și privat, individual și colectiv.

NOTE

1 Hannes Meyer, „Siedlung Friedorf 1925”, citat în Raquel Franklin, „Le principe CO-OP. Hannes Meyer et le concept de design collectif”, în TRACÉS nr. 18/2016, p. 8.
2 Kornelia Gysel, în More Than Housing. Cooperative Planning. A case study in Zürich, p. 41.
3 Idem, p. 42.