Proiect-eseu pentru o casă cu „nimic special” sau cum să furi o oră de trăit în plus în fiecare zi
Dosar Tematic
Proiect-eseu pentru o casă cu „nimic special”sau cum să furi o oră de trăit în plus în fiecare zi
text: Monica SACHE
foto: Vlad Eftenie, Daniela PUIA
Intro-Statement. Acesta nu este un proiect făcut de un arhitect care se laudă că știe toate răspunsurile, nici cu o filosofie pentru care ar putea să țină piept lumii întregi.
Această casă nu are nimic special, nu are detalii constructive inovatoare, nu este high tech, nici avangardistă: structura este banală, materialele modeste, tehnica de construire mai degrabă rudimentară decât progresistă, în care lejeritatea și priceperea constructorului sunt evidente. Importanța proiectului nu depășește limitele străzii pe care este amplasat, nu este vreo investiție notabilă, nici o realizare de mare inginerie. Se va verifica în timp dacă este un răspuns valabil la problema locuirii ori dacă reprezintă măcar o corectă înțelegere și o bună interpretare a locului în care a fost construită.
Despre proiectul-eseu
Proiectul nostru a început cu mult înaintea construirii propriu zise: terenul a fost cumpărat în prima jumătate a primei decade a anilor 2000, într-o perioadă în care Bucureștiul era, aproape la fel ca în zilele noastre, într-o stare de asediu de investitori: se construia frenetic, se vindea haiducește. A urmat perioada „recesiunii-depresiunii-compresiunii” economice și demararea proiectului a devenit imposibilă, iar obținerea fondurilor un deziderat de ordinul imposibilului. Durata lungă a proiectului implică și o echipă de proiectare în continuă reformulare: cei doriți, cei voluntari, cei implicați și cei obligați, fiecare participă în felul său cu priceperea, deschiderea, curajul sau inconștienta caracteristică. Lipsa de experiență s-a tradus în nesiguranță, ceea ce a atras după sine atenție și concentrare sporite, însoțite de nevoia constantă de a comunica și de a-mi verifica proiectul. Apelez astfel mereu la mediul confortabil, discut cu prietenii apropiați: desenele conturate inițial sunt discutate și epurate alături de Ana și Adi, soluțiile tehnice se dezvoltă împreună cu Andrei și Mariana, Mihai ne însoțește cu construcția virtuală a casei cu toate modificările sale, Irina și Andrei documentează șantierul.
Un lucru este cert: casa începe, se modifică permanent și, chiar în momentul în care este considerată „gata”, se transformă și se reașază până își găsește locul și forma. Proiectată intuitiv, casa a fost o lecție în derulare. Despre „datele sale tehnice” sau calități nu vom vorbi aici, acum, la câțiva ani de la finalizarea construcției, acestea devin niște date pur cantitative, la nivel de tabel Excel; primim însă la schimb cu părerile subiective ale locatarilor, descrierea experimentărilor lor, căci acum avem șansa să observăm îndeaproape și să verificăm dacă imaginarea atâtor diferite scenarii de viață, de utilizare și de povești a avut vreun rost.
Greutatea proiectului a constat, în primul rând, în stabilirea matricei priorităților, găsirea proporției corecte între cerințele urbanistice, recuperarea investiției, confortul utilizatorului, acceptarea constrângerilor inginerești, și așa mai departe. Casa devine o compunere, un eseu alcătuit din răspunsurile date la seria de întrebări formulate din atâtea perspective diferite: filtrăm și absorbim toate informațiile valide primite, ne completăm, revizuim sau, pur și simplu, confirmăm premisele descoperite inițial.
Despre casa construită: teme propuse,
teme descoperite pe parcurs
Respectând tema generală urmărită de beneficiari, în mod firesc, satisfacția materială, măcar recuperarea investiției făcute în teren, urmărim câteva teme pe care încercăm să le menținem până la finalul proiectului.
Odată stabilită matricea matematică a dorințelor investitorilor, a regulamentelor urbanistice și a înțelegerii personale a sitului, a constrângerilor inginerești și economice, introducem propria listă de teme, un fel de poveste-în-poveste-în-poveste:
Ce ne dorim?
1. Un plan de etaj curent flexibil; să păstrăm mereu posibilitatea de a reconfigura întregul nivel conform oricăror necesitați ale investitorului ori ale beneficiarului final, descoperite pe parcursul trăirii în casă.
Constrânși între limitele terenului, cu dimensiuni suficient de mici încât să nu ne putem organiza curți interioare vaste și totodată suficient de mari încât să nu permită un iluminat natural așa cum ni l-am fi dorit, ne sculptăm volumul în care ne vom înscrie, amplasăm în centrul cel mai întunecat al său circulația verticală și toate spațiile dedicate necesităților de instalații. Obținem un plan de nivel eliberat de structură și puncte moarte necesare instalațiilor, găsim cel mai mic numitor comun pentru o unitate locativă și ne împărțim astfel nivelul curent încât să poată fi oricând recompus: păstrăm posibilitatea recompunerii celor cinci unități în tot atâtea combinații câtă imaginație.
2. The blessing of the sky: case deschise către cer. Încercăm să transformăm dezavantajul calcanelor enorme într-un atu; astfel, ele devin lamele structurale, principalele reazeme ce vor susține planșeul. Așa putem elimina complet peretele laturii scurte a planului, peretele fațadei. „Deschidem toate spațiile către cer” devine pentru noi o sub-temă în tema generală, asemeni unei povești-în-poveste.
3. Terase și curți. Ne-am familiarizat cu cartierul, ajungem să-l îndrăgim și să-i apreciem calitățile: ni se pare revigorantă și atractivă tocmai mixtura neașteptată de volume, de straturi de istorie suprapuse. Toate au ceva în comun, sentimentul de „acasă”, o liniște și un calm pe care doar locul cunoscut, „al tău”, ți le poate da: casele mici au curți mici, înguste, însă cu verdeață, oamenii își petrec bună parte din zi afară: au copaci, umbreluțe, biciclete, căței, poteci de iarbă, simplitate venită de atât de departe încât nu poate fi combătută. Același scenariu se regăsește și la blocurile interbelice: balcoanele și terasele sunt amenajate asemeni curților de mai jos: rufele sunt întinse la soare, măsuțele de cafea sunt nelipsite, ghivecele cu flori la fel. Am dori să atingem același nivel
4. Timpul câștigat: biroul-de-lângă-casă, lucrul-de-acasă
Biroul-de-lângă-casă. Pe parcursul derulării proiectului și construcției apare o temă nouă, aceea a spațiilor de lucru. Parterul, inițial dedicat locuirii și rezolvării spațiilor conexe – lobby, spații tehnice etc., primește o funcțiune nouă, aceea de birou, ceea ce deschide noi perspective.
Printr-o fericită conjunctură, în timpul deselor vizite pe șantier, unul dintre investitorii imobilului observă și apreciază locul dintr-un punct de vedere subiectiv, de această dată, nu strict economic: atmosfera locului, liniștea, dar și legătura rapidă cu centrul orașului și poate, mai ales, sentimentul „de acasă”. Astfel, pe parcursul șantierului hotărăște să păstreze câteva spații în imobil: apartamentul de la parter și unul din apartamentele de la etaj. Își mută aici sediul afacerii sale de familie și folosește ca locuință apartamentul de la etaj.
Spațiul de birouri este compus din trei zone de lucru unite de un spațiu central de primire. Deși separate funcțional, birourile de la nivelul străzii sunt unite vizual, delimitările se fac cu pereți vitrați transparenți. Spațiul dedicat primirii musafirilor și întâlnirilor cu clienții se deschide către zona primitoare a curții verzi.
Ulterior descoperim că mai putem salva un spațiu din zona tehnică: transformăm camera amplasată în gang dedicată instalațiilor electrice (pe care le mutăm la subsol) și mai obținem un spațiu de birouri.
Lucrul-de-acasă. Să muncească în imobilul în care locuiește îi dă satisfacție. Simte că viața i se schimbă. Calitatea vieții e mai bună. Economisește timp și nervi, cel puțin o oră pe zi petrecută în trafic.
După darea în folosință. Personajele
Deși nu a trecut mult timp de la darea sa în funcțiune și noii locatari poate simt încă entuziasmul „casei noi”, putem afla de la ei măcar dacă premisele de la care am plecat când am început proiectarea casei au fost corecte și mai apoi, care sunt surprizele plăcute și mai puțin plăcute reieșite din utilizare, pentru că imobilul nu ne mai aparține, interiorul nu mai reflectă neapărat mobilarea și scenariile propuse de noi, ci a căpătat amprenta fiecărui locatar. Cu mare bucurie aflăm câte un pic despre fiecare, toți oameni interesanți, despre viețile lor bogate în experiențe. Ne simțim deopotrivă onorați și recunoscători că-i cunoaștem. Aflăm că multe din locurile casei sunt dedicate lucrului: biroul de acasă, locul de creație al regizorului, locul de exersare al muzicianului, locul de studiu al arhitectului, camera de inspirație a designerului vestimentar...
„Diminețile încep mult mai devreme. Sunt (eram) departe de a fi o persoană matinală, preferam să-mi lungesc somnul cât puteam, încercam pe cât posibil să-mi amân corvezile de peste zi. De când stau aici, aflu că o cameră inundată de soarele dimineții îți poate da curajul de care ai nevoie în fiecare zi să o iei de la capăt, îți poate insufla stare de bine, un fel de bucurie pe care doar lumina curată ți-o poate da.”
„Serile se întind mult mai mult. Obișnuiam să mă culc la primul semn al nopții, odată închisă ușa de la apartament mă retrăgeam în bârlogul ce mă împingea inevitabil spre starea vegetativă. Terasa noii case își dovedește utilitatea, te poți bucura de propria «curte» în mijlocul orașului, în siguranța și intimitatea cerului; te îmbie să stai afară, să asculți păsările dimineața și să urmărești stelele seara, să asculți zgomotele orașului, să-i numeri tipurile de lumini, să citești afară, să discuți cu prietenii sub umbrelă, să mănânci micul dejun nestingherit afară - seamănă din ce în ce mai tare cu o vacanță. Am mutat biroul la parter, aproape nu mă pot obișnui cu gândul că nu mai trebuie să suport tot drumul de dimineață până la birou, nici nu mă mai lupt pentru locul de parcare. De fiecare dată când nu mai am răbdare ori mă enervez pot fugi sus, mă retrag în sfertul de oră în care mă pot drege, reculege. Am furat o oră de trăit în plus în fiecare zi”.
„Astăzi au venit «verișorii» mei la mine. Ne-am jucat cu apă și am fugărit cățelul prin toată casa și pe toată terasa. Este frumos și luminos, părinții mei sunt tare mulțumiți și încântați, spun că e cea mai frumoasă casă, eu sper totuși să ne mutăm la bunica la țară cât mai repede cu putință”.
„Diminețile sunt liniștite și serile lungi, spațiile cu deschiderea atât de mare a camerelor către exterior te fac să simți că participi nestingherit la ritmul naturii urbane, prin așezarea caselor pe loturi, vecinătățile cu clădirile cele mai apropiate nu aduc apropieri stânjenitoare: distanța până la primele construcții este suficient de mare, iar apartamentele de la etajele retrase se deschid doar spre cer.”