„Arhitecții și exilul”

text: Adrian MAHU

„Căutați-vă personalitatea, dacă credeți că aveți, dar nu uitați că sunteți arhitecți români”.

Henrieta Delavrancea

Ideea realizării unui catalog despre „Arhitecții români în străinătate” a apărut în ședința forului de conducere al UAR din 25 februarie 1992; atunci, am fost numit să realizez catalogul pentru expoziția „Diaspora arhitecturii românești” de la Sala Dalles, cu vernisajul în 14 septembrie același an. A urmat o perioadă de 3-4 luni cu expedierea a zeci de scrisori și zeci de telefoane la arhitecți care speram să participe cu lucrări la evenimentul din septembrie.

În 5 august prezentam la UAR jumătate din textele catalogului și fotografii, iar între 31 august-14 septembrie am finalizat, împreună cu graficianul Ioan Cuciurcă, materialul pentru „bun de tipar”. Catalogul „Arhitecți români în străinătate”, în care prezentam 36 de arhitecți, a apărut luni, 2 noiembrie; între timp, expoziția de la Sala Dalles s-a prelungit până în 8 noiembrie 1992.

Dialogul cu arhitectul Anghel Marcu, prieten cu inginerul Gheorghe Ursu, „Barbu” cum îi spuneau cei apropiați și omorât în închisoare pentru că a îndrăznit să țină un jurnal despre viața românilor în regimul totalitar, mi-a ridicat ceața de pe ochii minții. Distinsul arhitect mi-a spus: „Ideea celor de aici potrivit căreia cei din diaspora sunt fericiți, că sunt cei care s-au realizat, nu este corectă! Aici au fost sfâșieri sufletești mari, drama exilului românesc, după anul 1945, este de un tragism greu de imaginat pentru cei care au rămas în țară”.
După dialogul cu arhitectul Anghel Marcu, am reflectat cum pot să refac catalogul din 1992, dezvoltând tema exilului; așa a apărut ideea publicării unei cărți în care să prezint experiențele trăite de arhitecții plecați din România; am hotărât să reiau legăturile cu ei și să-i informez despre intenția mea. Nu toți au crezut în onestitatea mea. De multe ori, primeam aceleași întrebări: de ce intenționez să scriu cartea, ce urmăresc prin asta, cine se află în spatele meu? Am acceptat suspiciunile lor. Am înțeles că, pentru mulți, amintirile erau dureroase, rănile sufletești încă nevindecate; unii aveau convingerea că viața lor nu mai interesează pe nimeni în România.

Numărul exact al arhitecților plecați din țară nu-l voi ști niciodată. Cei plecați nu mai figurau în evidențele UAR și indicațiile erau ca ei să fie uitați, numele lor să nu mai apară în dreptul edificiilor pe care le-au proiectat, meritele lor să fie ignorate cu desăvârșire.

După estimările mele, între anii 1945-1990, au absolvit Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” ceva mai mult de 3.500 arhitecți, iar dintre aceștia mai mult de 1.300 au părăsit România. Potrivit arhitectului Radu Mănăilă, stabilit în Elveția, numărul lor s-ar apropia de 2.000, dar eu nu am putut verifica. Până la urmă am reușit să strâng documentație pentru 68 de arhitecți. Mi s-a reproșat ulterior că, față de numărul arhitecților plecați, numărul celor prezenți în carte este prea mic…

Exilul este un fenomen complex, cu sfâșieri lăuntrice greu de redat în cuvinte. Paul Barbă Neagră, realizatorul ciclului de filme pentru televiziunea franceză „Arhitectura și geografia sacră”, a afirmat că există studii care atestă că procentul celor distruși în integritatea sistemului lor nervos este de cinci ori mai mare la cei care au emigrat decât la cei care au rămas în țară.

La simpozionul ținut de exilații români, în luna mai 1994, la Paris, el a declarat: „Dacă aș fi știut în 1964, când am plecat, că n-o să mă mai întorc până în 1994, n-aș fi plecat niciodată, cu riscul de a face pușcărie. Exilul ne-a îmbolnăvit, și sănătatea după care am tânjit tot timpul era în țară”.

Alt exilat, cunoscutul scriitor Norman Manea, a constatat că: „Plecarea a fost pentru mulți nu doar prea mult întârziată și riscantă, ci și dureroasă. Fiecare a plecat la altă vârstă și din alte motive. Exilul este o încercare grea …”.

Un arhitect tânăr în anul 1989, Dragoș Trică, „plecat din România după 13-14 iunie 1990, a scris o carte intitulată „Apatridul”, în care povestește experiența sa; cei care plecau în exil s-au întrebat, asemenea lui: „Ce poți să iei cu tine când îți părăsești definitiv casa, țara, amintirile?”. Și continuă: „Ce poți îndesa într-o Dacia 1310 Lux, știind că acolo unde vei ajunge nu vei avea nici locuință, nici prieteni, nici măcar un locșor al tău? Doar al tău? Strictul necesar? Ce înseamnă strictul necesar când părăsești - pentru totdeauna - o viață începând o altă viață?”.

Pentru cei ajunși în Occident, ne spune tot el: „La început totul a fost nou, străin și idealizat. Apoi au urmat deziluziile. Vestul nu a fost nici pe departe atât de promițător cum își imaginaseră ei”.

Într-o convorbire telefonică cu arhitectul Ion Berindei (1947-2009), stabilit la Boston, îmi relata, în 2006: „În institutele de proiectare comuniste, arhitecții își imaginau că, ajunși în Occident, pot face orice, ceea ce nu a fost deloc adevărat. De cele mai multe ori, arhitecții erau fericiți să găsească ceva de lucru ca să supraviețuiască. Din fericire, majoritatea au reușit să-și facă meseria. Mulți nu recunosc cât de greu le-a fost să se adapteze”.

Nu toți au rezistat șocului produs de adaptarea la o viață nouă. Nu toți au putut, în primii ani de exil, să facă munci înjositoare pentru a supraviețui… Mulți dintre cei care au rezistat în exil au procedat asemeni Ruxandrei Urechia, care a scris: „Când vezi că în față ți se închid toate ușile, te deschizi către sine, cauți să te cunoști mai bine”.

Cunoscuta reprezentantă a exilului românesc Sanda Stolojan, odată, a declarat: „Prin ruptura de rădăcini ți se revelează aceste rădăcini”.

Au fost mai multe valuri ale exilului românesc: un prim val, după 1945 până în 1948; al doilea val între 1948-1965; al treilea val după 1971, când Ceaușescu a declanșat minirevoluția culturală și un al patrulea val după anul 1980.

Probabil că singura zestre a unui exilat o reprezintă amintirile pe care le ia cu el și accentul de care nu mai scapă cât trăiește! De un mare dramatism mi se pare cazul arhitecților care, după ce au fugit din țară, au trăit în lagărele de la Dreikirchen - de lângă Viena - și Latina, de lângă Roma, alături de sute de necunoscuți, în dormitoare comune și fără confort, obligați să participe la interogatorii, torturați de îndoieli și spaime de tot felul, într-o lume total necunoscută.

Arhitecților născuți după 1965 le este imposibil să-și imagineze atmosfera din institutele de proiectare din perioada comunistă. Primele institute s-au înființat în anul 1949-1950 la București, după modelul celor din U.R.S.S. Din anul 1957, în centrele celor 16 regiuni s-au înființat D.S.A.P.C.–uri (Direcții de Sistematizare, Arhitectură, Proiectare a Construcțiilor). Toți arhitecții din România nu au mai avut voie să profeseze în mod independent și au fost obligați să se angajeze la stat, fără drept de autor și prestigiu în societate, supravegheați de serviciile de cadre din institute (serviciile de cadre stabileau ierarhia profesională, criteriile de avansare și salarizare). Statul totalitar a devenit unicul beneficiar, dar și conducător al procesului de proiectare. Proiectele tipizate au devenit obligatorii, concursurile de arhitectură și activitatea de teorie și critică a arhitecturii au fost sistate, posibilitățile de documentare despre realizările din arhitectura țărilor occidentale restrânse la maximum.

Ceea ce nu a înțeles puterea totalitară a fost că arhitecții vor revendica întotdeauna dreptul de a gândi și a visa liber.

Într-un asemenea cadru lipsit de orice speranțe, fără posibilitatea de a călători , de a se informa și de a ține pasul cu evoluția arhitecturii internaționale a apărut, firesc, exodul arhitecților din România.

Fostul coleg de facultate Gheorghe Focșeneanu (n. 1940), stabilit în Elveția din 1981, întrebat despre experiența exilului, a adoptat cel mai grav ton, spunându-mi: „În toți acești ani am trăit în Elveția numai cu corpul. Sufletul meu a rămas în țară și pot afirma, după 27 de ani de experiență, de succese și de viață lină, că unul dintre cele mai dureroase lucruri care ni se pot întâmpla în viață este «desțărarea»! O singură compensație există: depărtarea dă răgazul realizării adevăratei fețe a țării și a raportului tău cu țara. Aceasta este foarte important pentru că o iubești altfel, dar oricum mai mult!”.

La aceeași întrebare, arhitectul Teodor Georgesco mi-a răspuns: „Am ajuns în Franța în anul 1978, la Paris. Nefiind refugiat politic, în așteptarea naturalizării nu aveam drept de lucru, doar să mor de foame. După un an și jumătate de cercetări am obținut naturalizarea și am putut să-mi găsesc de lucru, gravor de circuite imprimate, machete de arhitectură și desenator de arhitectură. Ca arhitect nu am putut să lucrez decât după patru sau cinci ani, când am reușit să echivalez diploma din România la Ordinul Arhitecților din Franța”.

Foarte interesant, pentru starea exilatului român, mi-a apărut textul arhitectului Matei Paladi, stabilit în Elveția în 1981, text cu itlul „Despre Exil”:

„Exilul este o boală. Mai exact rezultatul, expresia unei boli… Garcia Marquez zice că ești de niciunde cât timp n-ai morți sub tine. Odată ce îi ai, devii al locului. Omul este prin esență legat de loc… Normalul apartenenței alături de anormalul înstrăinării creează în omul mutat o falie insolubilă. Aceste chestiuni fiind fundamentale, nimic nu le poate echilibra sau repara. Dacă omul rămas într-un context vitreg tânjește după gestul pe care nu l-a cutezat, omul care a îndrăznit mutarea tânjește după ceea ce a fost și nu mai este locul lui. Dacă omul rămas se ofilește pe locul morților lui, iar cel mutat înflorește pe pământ nou, atunci e sigur că primul suferă, dar nu și că cel de-al doilea a scăpat de orice durere…
Așa se face că vine o vreme, undeva pe la mijlocul distanței, când acesta își dă seama, cu sau fără morți dedesubt, de faptul că el tot niciunde e! În cele din urmă pribeagul se dovedește a fi un fel de hibrid. Acest lucru cel rămas (în țară) nu-l cunoaște”.
Când, în noiembrie 1993, l-am reîntâlnit, la Paris, pe arhitectul Christian Tanascaux (Cristian Tănăsescu, născut în 1946), stabilit din 1974 în Franța, acesta, la despărțire, mi-a înmânat cumva emoționat și misterios un plic pe care m-a rugat să nu-l deschid decât atunci când ajung în România.
Luat de vârtejul problemelor cotidiene am pus plicul primit de la el într-un sertar. Peste câțiva ani am dat de plicul lui și am citit cu multă emoție: „În realitate, marea majoritate a «operelor» noastre, după părerea mea, nu au atâta valoare arhitecturală, cât valoare simbolică, de curaj, de insistență și perseverență, amestecate cu mult noroc și simpatii personale din partea celor ce ne-au comandat realizarea acestor opere. Nu sunt capabil să descriu în ce constă realmente tot ce spun tradus într-o clădire, dar… În rest, aceste clădiri ne-au ajutat să trăim noi și familiile noastre. Izvorul real al unui arhitect român, pentru a pretinde o realizare autentică, este tot în România. După mine, restul experiențelor sunt exerciții mai mult sau mai puțin reușite. Pentru un arhitect român care nu vrea decât să câștige un salariu, tot ce am spus nu are importanță, nici valoare. Și în încheiere… bineînțeles mi-aș dori să fac măcar o casă în România…”.

În plic mai era o poezie, intitulată „Revenire aviatică”, pe care Christian Tanascaux a simțit nevoia să o scrie atunci când avionul îl aducea în patrie, în noiembrie 1990. Deasupra Munților Carpați i s-a tăiat respirația de emoție și s-a trezit compunând poezia care se încheia cu versurile:

„Vechiul dor / Cel dor de tine / Umblă, trece
Și privește / Un același colț de stradă /Și același colț de mine”.

Fiecare dintre arhitecții prezentați în carte are propria experiență de viață, iar pentru a obține comenzi a fost nevoit să concureze cu arhitecți din țara de adopție. Numai în zona Parisului, în anul 1993, erau circa 45.000 de arhitecți… Faptul că unii dintre arhitecții români au reușit să proiecteze edificii la Paris demonstrează atât talentul lor, cât și nivelul învățământului de arhitectură din România, pe vremea când profesori erau Octav Doicescu, Grigore Ionescu, Gheorghe Simotta, Adrian Gheorghiu, Mircea Alifanti, Ascanio Damian, Cezar Lăzărescu…
e lor cele mai importante:

Dan Sergiu Hanganu (1939-2017), care a obținut peste 50 de premii importante, a fost membru în peste 30 de jurii de arhitectură și visiting professor la 27 universități din Argentina, Canada, Chile, Columbia, Franța, Italia, Mexic și SUA;
Colectivul Dan Munteanu, Ștefan Perianu, Mihai Munteanu, Teodor Georgesco, Christian Tanascaux și Teodor Tufan, care, în anii 1983-1984 a câștigat Premiul I (ex aequo) la Concursul pentru Opera din Piața Bastiliei ; colectivul Dan Munteanu, Ștefan Perianu, Mihai Munteanu a realizat numeroase edificii spitalicești, de învățământ și pentru sport, sedii administrative în Franța;
Alain Manoilesco (Cătălin Manoilescu), care a realizat multe proiecte de licee și colegii la Paris și în Franța, a obținut Premiul I la Concursul Internațional pentru „Lycée Français Anna de Noylles”, București, și Mențiune la Concursul Internațional pentru Extinderea Palatului Guvernului din Piața Victoriei;
Teodor Georgesco și Christian Tanascaux (Cristian Tănăsescu), specializați în construcții spitalicești, au realizat cu firma lor A.A.R.D Hôpital de Vaugirard din Paris, iar ulterior cu A.A.R.D (Teodor Georgesco) și A.A.T.C (Christian Tanascaux) Centre Hospitalier du Hâut Bugey-Oyonnax - eveniment în domeniul construcțiilor spitalicești în anul 2007;
George Carvunis (n. 1952) cu firma DTACC, ce a cuprins grupul de arhitecți români: Traian Ionescu, Carmen Lăzărescu, Mugur Midan, Liviu Stănescu, Alexandru Rosetti și Tony Cristea, a realizat importante lucrări în Paris: Siège Social de Suez, Siège de Groupama, Siège Social de Poste Montparnasse, Marriot Hotel, Siège à Rossini Laffitte, Siège du Figaro.

Criticul literar Dan C. Mihăilescu, realizatorul emisiunii „Omul care aduce cartea” la Pro TV, a pus o întrebare: „Oare ce vor zice arhitecții de aici când cei prezenți în carte vor dori să proiecteze în România?”.

NOTĂ

„Arhitecții și Exilul” este o carte document despre trecutul apropiat și prezintă un fenomen singular în arhitectura internațională din perioada 1945-1990.

SUMARUL REVISTEI ARHITECTURA, NR.1-2/ 2020
EXOD