3 tineri suceveni în avangarda arhitecturii spitalicești și culturale

Interviu

Alexandra SCHIPOR MOCANU - FRANȚA, Paris
Alexandru SENCIUC - MAREA BRITANIE, Londra
Sorin Tudor BOMPA - OLANDA, Delft

Alexandra SCHIPOR MOCANU (n. 1986) este absolventă a școlii ENSAPLV Paris (2010), după doi ani de formare la UAUIM București și o bursă Erasmus la ENSAPLV Paris. Imediat după terminarea universității și obținerea dreptului de semnătură în Franța (2011), și-a continuat parcursul profesional, lucrând cu arhitecți specializați în arhitectură spitalicească (Christian Tanascaux, Remy Butler, Michel Beauvais). Cea mai mare parte din timp, Alexandra o petrece în Biroul de arhitectură Michel Beauvais et Associés, experți în proiecte pentru spitale. Experiența sa profesională a început încă din perioada facultății și a fost dobândită aproape integral în Franța, cu excepția câtorva scurte colaborări în România. Participarea activă la elaborarea PUZ - zona centrală Suceava, la reconversia unei clădiri industriale în Centru de cultură urbană și, nu în ultimul rând, în 2007, la proiectele pentru reabilitarea a două spitale în Brașov și București i-au oferit primele experiențe profesionale. Proiectele naționale sau internaționale la care a luat și ia parte în Franța sunt axate pe programe pentru sănătate. Printre acestea se numără: CH Annecy Genevois (program de reeducare, paliativ și geriatrie), CHU Limoges (program medico-chirurgical), CHU de Nimes (institut de cancerologie), CHU de la Reunion (extensie și restructurare a platoului tehnic), CH Emile Muller în Moulhouse (maternitate) ș.a.

Alexandru SENCIUC (n. 1988) este arhitect la Medical Architecture și doctorand la Bartlett, UCL. Lucrează cu inteligența colectivă pentru a rezolva provocările complexe ale planificării și proiectării infrastructurii medicale. A dezvoltat un protocol pentru design colaborativ, aplicat echipei TarTar care a câștigat mențiunea specială pentru proiectul Living Grounds la concursul Jacques Rougerie din 2014, în parteneriat cu Academia Franceză și Unesco. În calitate de arhitect la Medical Architecture, lucrează pentru infrastructura spitalelor din Marea Britanie și pe plan internațional. La Paris și Londra a acumulat experiență internațională în arhitectura spitalelor, cu proiecte derulate în Franța, China, Maroc și Liberia. A început UAUIM la București și a încheiat masterul la ENSAPLV Paris, în 2013, și a obținut dreptul de semnătură în 2014. Subiectul doctoratului său (de la Bartlett School of Architecture) abordează planificarea infrastructurii medicale prin integrarea cu planificarea activităților clinice și ale investițiilor de capital, cu ajutorul unei platforme de simulare.

Sorin Tudor BOMPA (n. 1988) a absolvit UAUIM în 2014, a câștigat o bursă Erasmus la IUAV (Veneția) și a avut două experiențe profesionale la ADNBA (București) și Mecanoo (Delft, Olanda). După terminarea universității, s-a întors în Olanda, unde își continuă colaborarea cu Mecanoo. La Delft, a căpătat experiență lucrând la proiecte locale și internaționale de mare complexitate, variind de la proiecte de cercetare, design interior, renovare și arhitectură, la proiecte de strategie urbană. Printre acestea se numără renovarea New York Public Library Mid-Manhattan Library și Stephen A. Schwarzman Building (New York), noul sediu central al Băncii Europene de Investiții (Luxemburg), Namdaemun Heungkuk Life Insurance Bank (Seul, Korea), Shenzhen North Station Masterplan (Shenzhen, China) sau proiectul pentru un complexul sportiv și velodrom (Luxemburg).
Constantin GORCEA: Faceți parte din aceeași generație. V-ați născut puțin înainte de revoluție (1986-1988) în Suceava, unde ați copilărit și unde ați învățat până a merge la facultate. Ați terminat toți prestigioase Colegii naționale din Suceava, la secțiile de matematică-fizică… V-ați pregătit pentru admitere la Arhitectură și ați optat pentru UAUIM București. După primii ani, ați avut și primele experiențe în școli de arhitectură din alte țări europene. Au plecat și alți colegi... Unii au rămas în străinătate, alții s-au întors... Voi ați rămas! Considerați că opțiunea de a rămâne în străinătate este una a generației sau o opțiune strict personală?

Alexandra SCHIPOR MOCANU: Dacă am face apel la statistici, probabil am putea avea un răspuns obiectiv la această întrebare. În ceea ce mă privește, decizia de a rămâne în Franța a fost o opțiune strict personală și în mare parte legată de contextul în care aceasta a avut loc. Bursa Erasmus nu era una ușor de obținut. Trebuia să fii printre primii ca să reușești să îți alegi locația unde ai vrea să pleci. Prin prisma acestei dificultăți de acces și de numărul redus de burse, aș putea spune că plecarea a fost o opțiune a generației. Revenind însă la opțiunea de a rămâne, astăzi pot afirma că generația din care fac parte este una extrem de imprevizibilă. Mobilitatea și tehnologiile de care dispunem ne fac să ne desprindem mult mai ușor de meleagurile natale pentru a ne face loc într-o altă lume, a ne adapta la o altă cultură și ne ajută să ne integrăm cu multă ușurință. Din această perspectivă, totul devine o opțiune strict personală, subiectivă, pentru că avem o libertate de care înainte nu putea fi vorba. În cazul meu, dorința de a continua în nișa arhitecturală în care am început a fost un element determinant al deciziei luate. Dacă în proiectarea de arhitectură pentru sănătate situația ar fi stat altfel în România, decizia mea, poate, ar fi fost alta.

Alexandru SENCIUC: Este o alegere strict personală pe care o regăsesc la mulți alți colegi. Eu am ales să rămân din două motive. Primul este șansa de a inova în arhitectura și planificarea infrastructurii medicale, lucru pe care nu l-aș putea face bine decât de la Londra. Al doilea motiv este mai complex. Dacă luăm în considerare industria arhitecturii din prisma Uniunii Europene, aceasta este o piață de comerț liberă, în care serviciile circulă cu restricții minime. Eu, ca individ, pot locui oriunde în Europa, având libertatea de a exersa profesia în orice altă țară, bineînțeles între anumite limite legislative. Felul în care eu îmi definesc viața și profesia se schimbă fundamental când trec de la statutul de cetățean al unei țări la acela de cetățean european. Este natural să gravitez spre teritoriul unde am șansa maximă de a mă dezvolta, pentru că legătura cu locul de origine se schimbă, dar nu se pierde. Așadar, alegerea de a rămâne nu provine din comparația „aici vs. acolo”, ci dintr-o redefinire a identității individuale. Toți colegii de generație plecați au trecut prin această transformare. Unii au ales să se întoarcă în Romania și bine au făcut, pentru că vor beneficia de oportunitățile unei țări care acum intră în dezvoltare economică majoră. Alții, ca mine, au ales să rămână în altă parte a lumii.

Sorin Tudor BOMPA: Sper să nu greșesc, dar, spre deosebire de colegii mei, Alexandra și Alexandru, după primul contact cu școala de arhitectură din afară, eu m-am întors în țară să îmi continui studiile la „Mincu”. După jumătate de an, plecam din nou, pentru un stagiu de șase luni care, ulterior, s-au transformat într-un an, după care m-am întors din nou în București să îmi dau diploma. La două săptămâni după susținerea diplomei, plecam pentru a doua oară. Au trecut de atunci cinci ani și jumătate. Nu m-am întors, încă. Nici opțiunea de a pleca, nici cea de a rămâne nu au fost asumate foarte conștient. Faptul că am rămas în Olanda se datorează unui mix de factori personali și profesionali. Nu pot generaliza, dar mulți dintre noi, cei care am avut contact cu mediul universitar din afară, am rămas acolo. Au existat o serie de factori obiectivi care au determinat generația noastră să caute oportunități în afară. Principala cauză este că, în acea perioadă, România se afla încă în recesiune după criza economică din 2008, pe când în țările vestice economia se pusese deja pe picioare și existau mai multe oportunități. Un parcurs similar l-au avut și colegii mei ce provin din Italia, Spania sau Grecia; mulți dintre ei au rămas în Olanda, de asemenea.

C.G.: Primul contact în afara țării a fost cu mediul universitar. Puteți caracteriza școlile de arhitectură în care v-ați continuat studiile în raport cu școala românească?

A.S.M.: Prin comparație aș spune că marea diferență între școli este la nivel de abordare. Experiențele mele din școală au fost amândouă extrem de valoroase. Fiecare an, trimestru, oră pe care le-am petrecut fie în școala de la București sau la Paris au contribuit la fundația formării mele ca arhitect, peste care am putut să construiesc până acum, și sper eu și de acum înainte. Școala din București aș caracteriza-o ca fiind una destul de tehnică, cu o programă prestabilită unde majoritatea cursurilor erau destul de carteziene și evaluările rigide. Excepție au făcut cursurile de proiectare și de structură, din anul doi, care la momentul respectiv mi s-au părut cele mai libere și formatoare. Școala din Paris puțin mai decontractată cu o înclinație spre sfera artistică unde conceptul arhitectural este pus la înălțime punându-se totodată acceptul pe cursuri opționale, astfel încât, prin opționalele pe care le alegi să îți șlefuiești propriul tău parcurs. Într-un final fiecare școală are avantajele și inconvenientele ei. Din acest punct de vedere mă pot declara fericită că am avut posibilitatea să le pot frecventa pe amândouă, această dualitate folosindu-mi foarte mult și astăzi în abordarea proiectelor.

A.S.: Am plecat din UAUIM cu o profundă nemulțumire de educația primită. Pe de o parte, am avut profesori extraordinari la atelier. Pe de alta, programul era rigid, înțepenit în trecut. Aceleași cărți din care a învățat și tatăl meu, cu 30 de ani înainte, pe alocuri chiar și aceiași profesori.
Am ajuns la Paris-la-Villette, unde am descoperit un sistem total diferit: un program la liberă alegere, unde orice student își formează cursurile cum dorește. Inițial, am considerat asta a fi un mare avantaj. Cursurile adaptate la problemele societății actuale au fost un mare pas înainte. Acum, după mai mulți ani în profesie, am înțeles că nici acest sistem nu este perfect. Am văzut cum prea marea libertate și lipsa de îndrumare pune presiune foarte mare asupra studentului. Am văzut mulți colegi care au avut dificultăți la început de carieră din această cauză.
În prezent, lucrez la doctorat în universitatea engleză UCL, la Bartlett. Este același sistem cu grad mare de libertate, diferența venind din faptul că progresul meu este monitorizat de profesorii îndrumători. În același timp, facultatea face parte dintr-o mare universitate multidisciplinară, lucru care îmi dă acces direct la comunități de cercetare din facultatea de medicină, de științe matematice, economice, informatice ș.a.m.d. Acest lucru face diferența dintre un mediu academic de arhitectură izolat și unul integrat într-o comunitate mai largă. Consider că ăsta este modelul potrivit pentru viitorul educației în arhitectură: o profesie care răspunde problemelor actuale și care este mereu conectată cu industria și cu celelalte discipline.

S.T.B.: Am plecat cu o bursă Erasmus în anul 5, mai târziu, în comparație cu marea majoritate a colegilor mei, care au plecat anterior și care, între timp, s-au întors sau au decis să își continue studiile în afară. Anul 4 la „Mincu” a fost o mare dezamăgire, atât pentru mine, cât și pentru ceilalți colegi ai mei. Am candidat atunci pentru o bursă Erasmus, mai degrabă pentru că toți colegii mei o făceau și am fost selecționat pentru cea de-a patra opțiune exprimată, IUAV, Veneția, unde am studiat un an. IUAV încă trăieste pe seama gloriei anilor ’70-’80, când îl avea profesor pe Aldo Rossi și Vittorio Gregotti. La „Mincu”, m-am considerat întotdeauna extrem de norocos, pentru că i-am avut ca profesori de atelier pe Florian Stanciu în anul 1, iar în anul 2 și 3 pe Mac Popescu și pe Andrei Șerbescu. Au fost geniali, cum spunea o fostă colegă de facultate, deci plecam din start cu standarde sau așteptări foarte ridicate. Așa că anul 5 la IUAV a fost sub nivelul „Mincu”.
Ce a fost foarte diferit, însă, a fost curricula școlară, cu focus pe atelierul de proiectare, în comparație cu „Mincu” unde erai sufocat de numărul mare de cursuri, mare parte învechite. Atelierul era integrat: arhitectură, statică și construcții, oferind o imagine de ansamblu. Cel mai interesant moment al acelui an universitar a fost workshopul final, două săptămâni de lucru, cu multiple ateliere și profesori invitați din afara Italiei. Atunci și acolo, am cunoscut un grup de profesori prin intermediul cărora am ajuns în Olanda.

C.G.: Experiența de lucru în firme de arhitectură din România se reduce la câteva luni de practică. Probabil ați început la fel și dincolo. Au fost determinante aceste experiențe pentru opțiunea de a rămâne?

A.S.M.: Nu aș putea spune că, în mod exclusiv, experiența profesională a fost una determinantă în opțiunea de a rămâne în Franța, chiar dacă a cântărit foarte mult în decizia mea. În cazul meu, în balanță am pus mult mai multe lucruri, inclusiv de natură personală, când am luat o asemenea hotărâre, fie ea și temporară. Într-adevăr, experiența profesională a fost prioritară și am ales să dau curs șanselor care mi s-au oferit aici. Indiscutabil, profilul meu ar fi luat o altă formă dacă m-aș fi întors în România, pentru că nu aș fi avut posibilitatea să lucrez pe proiecte spitalicești - o zonă a arhitecturii în care mă regăsesc și unde am putut îmbina dualitatea tehnico-artistică de care am vorbit.

A.S.: Am cunoscut activitatea profesională din România doar prin ochii altor persoane. Întotdeauna am primit impresii negative: cantitatea de muncă raportată la onorarii, licitații și concursuri dezechilibrate, lipsa interesului pentru arhitectură de calitate. Cred, însă, că dezvoltarea economică a României va aduce o cerere mai mare pentru arhitectura de calitate.

Alexandru SENCIUC
St Anns - copyright Medical Architecture

Piața de muncă de la Paris sau Londra au multe de oferit. Cantitatea de muncă este cam aceeași, dar concurența este mult mai dură, contra multor candidați foarte bine pregătiți. Am avut acces la multe proiecte interesante cum ar fi un nou spital universitar în Rabat, o clădire de birouri lângă Gara St. Lazare din Paris, un nou spital universitar în Liberia sau un nou spital de psihiatrie în nordul Londrei. Aceste proiecte m-au atras, dar alegerea de a rămâne a fost determinată de mediul de lucru. Cultura de lucru în UK este de a dezvolta o comunitate profesională și de a investi în fiecare individ, pentru cariera sa. Această abordare servește de ambele părți pentru că un individ mai bine instruit produce un serviciu de calitate mai bună. Spre exemplu, în paralel cu munca la birou, sunt înscris la doctorat pe un subiect legat de muncă și fac parte dintr-o organizație profesională numită Architects for Health care organizează conferințe pe aceeași temă.

S.T.B.: La sfârșitul primului semestru din anul 6 am decis să iau o perioada de pauză și să capăt experiență profesională, înainte de absolvire. Am plecat în Olanda pentru un stagiu de 6 luni care s-a extins pe durata întregului an. M-am întors, am dat diploma și am revenit în Olanda. Asta se întâmpla în vara anului 2014. A trecut ceva timp de atunci, lucrez în același birou unde am început, unde am avut posibilitatea să cresc și să mă formez ca arhitect.
Atât pentru mine, cât și pentru colegii mei, experiențele profesionale au reprezentat un factor important în decizia de a rămâne. Noi trei am avut parte de parcursuri foarte diferite. Dacă Alexandra și Alexandru au avut șansa de a se specializa în nișa arhitecturii spitalicești, eu am avut oportunitatea de a nu mă specializa, ci de a lucra pe proiecte foarte diferite. În cazul meu, alegerea a fost influențată de mediul de lucru în care am profesat.

C.G.: Știu că reveniți cu bucurie acasă... De multe ori v-ați implicat în acțiuni culturale locale. Cum vedeți

colaborarea profesională cu România? Este posibilă o întoarcere așa cum fac o parte din cei plecați sau, mai degrabă, colaborări punctuale în care cunoașterea mediului sau limbii să aibă o importanță?

A.S.M.: De la terminarea facultății și obținerea dreptului de semnătură au trecut 10 ani, timp în care am avut posibilitatea să trec prin toate etapele unui proiect de arhitectură, de la concept până la execuție. În tot acest timp, recunosc, m-am întrebat deseori dacă tot ce am învățat în Franța voi putea aplica, într-o zi, și în România; și mă refer strict la arhitectura spitalicească. Astăzi, cu bagajul meu de cunoștințe, aș avea curajul să mă întorc în România pentru o eventuală colaborare de lungă durată. Mă întreb doar în ce măsură voi reuși să practic meseria pe care am învățat-o și să continui, în același timp, să mă dezvolt mai departe. România m-a educat. Franța mi-a oferit posibilitatea să practic o nișa a arhitecturii pe care în România nu aș fi avut ocazia să o practic. Astăzi nu exclud nici întoarcerea și nici o colaborare profesională cu Romania.

A.S.: Am acumulat experiență în arhitectură și în planificarea infrastructurii medicale pe care aș vrea să o pot pune în aplicare. România are nevoie de multe spitale și clinici noi, de calitate europeană, de ultimă generație și în special de spitale specializate, cum ar fi cele pentru tratarea cancerului. Compania noastră activează în acest domeniu de peste 25 ani și a participat în definirea standardelor pentru designul spitalelor din Marea Britanie, standarde folosite în multe alte țări. Din acest motiv cred că suntem într-o poziție foarte bună pentru a oferi această expertiză în proiectarea și planificarea spitalelor și mi-ar plăcea să pot conduce un astfel de proiect.

S.T.B.: Profesez în Olanda, însă majoritatea proiectelor în care am fost implicat au fost în afara Olandei, precum New York, Luxemburg sau Shenzhen. Portofoliul biroului este definit de o dualitate, în care o parte importantă o reprezintă proiectele din afara Olandei, probabil cele mai prestigioase. Am fost întotdeauna puțin gelos pe colegii mei, expați ca și mine, care au oportunitatea de a fi implicați în proiecte dezvoltate în țările din care provin și care favorizează dezvoltarea unor proiecte de anvergură unde este căutată experiența mult mai diversificată sau bogată pe o anumită nișă, a unor birouri internaționale de renume. Întotdeauna mi-a făcut mare plăcere să lucrez în România, chiar și de la depărtare; îți oferă un sentiment de apartenență incredibil. Mi-aș dori să o fac mai des și nu exclud niciodată o posibilă întoarcere.

C.G.: Ce considerați ca fiind o realizare profesională pe care nu ați fi putut-o avea în România: proiecte deosebite, experiență, formare?

A.S.M.: În cazul meu, este o realizare profesională faptul de a fi avut ocazia să lucrez pe proiecte spitalicești. Nu a fost un drum lin, pentru că astfel de proiecte sunt extrem de complexe și presupun competențe complementare. Am început prin a lucra pe faza de concurs (schiță) unde mi-am petrecut primii 4 ani pe diferite proiecte, unul mai interesant ca altul, toate concursurile având programe diferite (maternități, institute de oncologie, spitale de psihiatrie etc.). După ce am considerat că mi-am „intrat în mână”, am considerat necesar să trec pe faza de proiectare, unde am petrecut circa 3 ani, dezvoltându-mi partea tehnica „inginereasca”. Într-un final am încoronat totul cu faza de execuție pe un proiect spitalicesc în zona Savoie, orașul Annecy, de 20.000 mp, proiect la care am participat în mod activ, inițial în faza de concurs, ulterior în faza de proiectare și într-un final la construcția spitalului, spital cu profil de reeducare și geriatrie, cu un program de 210 paturi, la care doar construcția în sine a durat 2 ani și unde am fost co-diriginte de șantier.

A.S.: .: În primul rând, îmi măsor succesul prin capacitatea de a inova în domeniu. Caut mereu să produc ceva nou fie legat de conceptul arhitectural, de tehnologia de construcții, de programul de arhitectură, sau de procesul de design. Spre exemplu, în 2012 în cadrul proiectului la Gara St. Lazare din Paris (Ferrier Marchetti Studio) am produs un model computațional pentru designul fațadei: prin rotirea lamelor de sticlă cu ajutorul modelului am obținut culorile și proporțiile unui tablou impresionist. În 2014 în cadrul proiectului Living Grounds (independent – TarTar) am produs un protocol de design colaborativ care a contribuit la obținerea premiului la concurs. În 2017, în cadrul proiectului de spital general din Liberia (Medical Architecture), am produs un design totalmente modular împreună cu inginerii de structuri și de instalații pentru a construi un spital de 300 de paturi într-un mediu extrem de potrivnic unde lipsesc utilitățile publice de bază cum ar fi canalizarea, curentul sau apa potabilă. În prezent, în cadrul doctoratului dezvolt un proces colaborativ bazat pe inteligența colectivă pentru a sprijini procesul de planificare a infrastructurii medicale.

În al doilea rând, consider o realizare posibilitatea de a lucra pe diferite programe de spital, fiecare având diferite complexități si provocări. Spitalul general din Rabat (Atelier Michel Remon) a fost un imens spital universitar cu miriade de departamente, cu o suprafață de peste 100 000 mp. Foarte diferit este spitalul de psihiatrie juridică din Irlanda (Medical Architecture și Scott Tallon Walker Architects) care se întinde doar pe parter, cu o suprafață de 24 000 mp, unde fiecare perete interior este construit din beton armat. Un alt exemplu este spitalul de psihiatrie St Ann’s din Londra (Medical Architecture), plasat într-un mediu urban, unde provocarea a fost de a dezvolta un spital de psihiatrie pe două etaje.

C.G.: Răspunsurile voastre mi-au reamintit faptul că, de 25 de ani, aștept să fac un spital nou în România ... Să vedem ce ne rezervă viitorul ...

S.T.B.: Varietatea și complexitatea proiectelor în care am fost implicat. În momentul de față sunt șef de proiect pentru un complex sportiv în Luxemburg, ce cuprinde primul velodrom din țară, un centru acvatic cu șase piscine și o sală multisport. Proiectul a fost inițial un concurs pe care l-am câștigat în 2018, iar șantierul va începe anul viitor.
Anul acesta avem deschiderea oficială a proiectului în New York, din echipa de proiectare a căruia am făcut parte. Proiectul constă în renovarea și extinderea Mid-Manhattan Library, una dintre cele 92 de filiale ce aparțin New York Public Library (NYPL) și se află pe 5th Avenue, la câteva minute de Times Square.
Vizavi de acest proiect se află filiala principală a NYPL, Stephen A. Schwarzman Building (SASB), pentru care am creat un concept pentru renovarea și reconversia unei zone foarte specifice din cladire, The Stacks. Sunt 7 niveluri de rafturi pentru cărți, cu o înălțime liberă de 2,10 m, rafturi din oțel cu rol structural ce susțin sala principală de lectură, The Rose Main Reading Room, ce se află la etajul superior. Inițial, acesta era spațiul de depozitare pentru întreaga colecție de cărți a bibliotecii și deservea sala de lectură. A rămas din păcate doar un studiu, dar a fost unul dintre cele mai interesante pe care le-am facut.
Nu în cele din urmă, unul dintre proiecte de care îmi voi aduce întotdeauna aminte a fost un concurs pentru un masterplan în Shenzhen, împreuna cu o echipă extraordinară, pentru 1,3 milioane de metri pătrați construiți și 12 turnuri, din care cel mai mare avea +400 m înălțime. Am câștigat concursul, deși cu o zi înainte de predare ne-am dat seama că două-trei turnuri erau cu mai mult de 100 m mai înalte decât cerea dosarul de concurs; bine că juriul nu a observat. Din păcate, guvernul local din Shenzhen s-a schimbat la puțin timp după afișarea rezultatelor și a trebuit să schimbăm întreaga soluție de concurs. Și nu în bine.
Unele proiecte au rămas doar la stadiul de idee, altele au fost sau vor fi contruite, însă toate au fost foarte diferite, din această cauză fiind o experiență unică.

NOTĂ

Fotografiile furnizate de A.S.M. sunt preluate de pe site-ul agenției la care lucrează: Agence Michel Beauvais et Associés http://www.architecturemba.com/fr/partners/

SUMARUL REVISTEI ARHITECTURA, NR.1-2/ 2020
EXOD