Confesiuni

Cu trei săptămâni înainte de admitere, la sesiunea de pregătire intensivă, am luat contact pentru prima oară cu Arhitectura din Iași. Nu știu exact de ce, dar îmi propusesem să nu caut nicio imagine a facultății, dorindu-mi ca prima experiență să fie la fața locului; îmi imaginam că o „casă de arhitecți” trebuie să fie o clădire extrem de reprezentativă, ceea ce aș numi azi iconic; însă contrastul dintre proiecția mentală a imaginii facultății, bazată preponderent pe oțel și sticlă (evident, generată de o cultură vizuală încă insuficient dezvoltată), și realitate a fost de-a dreptul frapant. La acel moment, pentru mine, betonul gri era martor al unei alte epoci. Ideile publicului larg despre școlile de arhitectură sunt relativ simpliste: „E greu, te chinui în facultate, dar după... vei face o grămadă de bani”, „e un fel de combinație între matematică și artă” sau „ce fain, desenezi toată ziua!”; faptul că sunteți în fața acestui articol indică, preponderent, apartenența la o lume a arhitecților/artiștilor sau o tangență cu acest mediu.