Demersuri și roade ale școlii timișorene

Expoziția „10 ani de arhitectură timișoreană” a constituit o bună ocazie pentru a sesiza rolul și locul „modelelor” în formarea profesională a studenților-arhitecți. Accentuând (în comparație cu institutul bucureștean) caracterul teoretic al exercițiilor de școală, proiectele subliniază opțiuni mai vizibile, mai ferme. De altfel, încercând să surprindem, în proiectele expuse (cu riscul ca ele să nu fie perfect reprezentative specificului școlii timișorene), o unitate a limbajului, un „stil”, putem remarca accentul lor preponderent simbolic. Mai puțin interesați de subtilitățile constructive, studenții din Timișoara se eliberează de dogma „sincerității” fațadelor (am numit aici tipul de semnificare „iconic”, propriu „arhitecturii moderne”, după care expresia arhitecturală urmează și ilustrează îndeaproape conținutul - funcțiunea). Ei își îndreaptă eforturile spre latura conotativă a arhitecturii, folosind semnele simbolice. Încercările lor de a crea imagini percutante, bogate, complexe, sunt adeseori încununate de succes, succes susținut de grija (și abilitatea) cu care știu să-și redacteze proiectele. În acest efort, „modelele” pe care studenții timișoreni le urmează, influențele ce se fac resimțite prezintă o importanță deosebită, dată fiind tenta „programatică” a arhitecturii pe care ei o practică.