Dosar tematic

Lapis exilis

text: Augustin IOAN

Marcel Janco

La începutul anilor ’90, una dintre activitățile cele mai importante ale UAR era recuperarea legăturilor cu arhitecții români plecați peste hotare în perioada comunistă. O expoziție somptuoasă la Sala Dalles, cu un catalog pe măsură, ne deschidea celor încă foarte tineri atunci o pagină necunoscută, altfel decât prin șoapte și povești apocrife, din activitatea acestor arhitecți. Între timp, plecau alții, începând cu măcar jumătate din promoția mea (1990), rană deschisă și astăzi, de altfel. Atunci, era o împlinire profesională (rară) camuflată într-o dramă personală (frecventă), iar opoziția era țara versus restul lumii. Între timp, au apărut nuanțele: nu mai erau tocmai plecări politice (cum a fost mai cu seamă aceea de după mineriade), ci economice, în țară neîntâmplându-se nimic semnificativ până aproape de sfârșitul primei decade post-revoluționare, afară de valul de biserici noi; pe de altă parte, apărând UE, la care, cu greu și târziu, a aderat și România (2007), plecarea părea mai degrabă o schimbare de domiciliu într-o patrie mai amplă, decât un abandon definitiv.
Am ales să vorbesc aici despre câteva cazuri, fiecare cu însemnătatea sa. Primul și, probabil, cel mai exemplar, este cazul lui Marcel Iancu/Janco. Spirit rebel, inovator, plural, Iancu participă la apariția DADA-ismului, împreună cu Tristan Tzara, apoi se remarcă drept arhitect și promotor al avangardei în România, pentru a pleca din nou, definitiv, în Palestina/Israel, unde rămâne fixat drept artist plastic de amplă anvergură. Este legitim să spunem că exilul este, cultural, istoric și religios, o temă biblică; în plus, plecarea din țară a lui Iancu este, de fapt, o alungare, din cauza legislației antisemite introduse de guverne europene interbelice, printre care și cel cunoscut drept Goga-Cuza, la noi. Nu e de mirare că, în interviurile sale din Israel, Iancu nu are cuvinte bune pentru București și pentru România, din care a fost forțat să plece. Acum ne mândrim cu artiștii și scriitorii evrei din România, uitând că, adeseori, au trebuit să plece din țară ca să se formeze, ca să se afirme sau, la limită, ca să își scape viața.
Cu aceste gânduri în minte am pornit proiectul Marcel Janco Reloaded în 2003, împreună cu, pe atunci, studenții mei Horia Dinulescu, Florin Barbu și Anca Popescu, cu care lucrasem și la concursul pentru Catedrală. Între timp, proiectul a crescut, l-am mai prezentat o dată la o conferință despre avangarda românească la Ierusalim, în 2010, apoi în revista Arhitectura în 2012 și, din nou, la o conferință dedicată mișcării DADA la București, în 2016 și în 2020 la ICR Tel Aviv, cu prilejul vernisării expoziției cu Șapte arhitecți evrei din România. Dar acum am trecut de la imagini prelucrate pe computer la procese de morfogeneză digitală. Formele cele noi, pe care le-am făcut publice pentru prima dată, sunt generate de computer, pe baza unor date inițiale și a unor algoritmi de agregare. Proiectare de tip bottom-up, adică aplicații ale cursului de metode contemporane de proiectare în orizontul complexității, pe care îl țin, tot din 2003, studenților noștri de la UAUIM București.
Or, punctul de plecare a fost așa-numitul „Alfabet formal”, publicat de Marcel Iancu în 1924 în Contimporanul său. Dacă este un alfabet, ne-am propus să îi adăugăm reguli de articulare a acestor grafeme în cuvinte, să le dăm acestora un sens (de regulă, o scară arhitecturală, transformând grafemele în choreme, adică în unități elementare de spațiu) și o sintaxă (algoritmi de generare, spunând computerului ce să facă cu aceste date inițiale, plus criterii de performanță, așadar când să se oprească din iterațiile succesive). Rezultatele sunt spectaculoase și la fel le-au considerat și cei câțiva arhitecți din audiență. Din ce în ce mai multă complexitate înseamnă din ce în ce mai mult spectacol vizual. Culmea este că, trase în bandă arhitecturală, ele amintesc mereu de arhitectura reală făcută de Marcel Iancu și, în genere, de modernismul atât de drag lui.

Haralamb Georgescu si Horia Creangă

Deci, ce este exilul, în acest caz? Nici Alfabetul formal, nici desenele arhitecturale, toate ale lui Marcel Iancu, nu puteau fi procesate în felul în care le putem procesa astăzi digital. Cu alte cuvinte, emergența formelor celor noi, cu care ne (și se) încântă studenții azi sunt și nu sunt ale lui Marcel Iancu; prilejuite de datele inițiale, care sunt ale arhitectului, ele decurg (something out of nothing) ca o consecință suplimentară a procesului de complexificare prin iterații succesive.
Al doilea caz celebru este cel al lui Haralamb (Bubi) Georgescu, tovarășul de fapte de vitejie arhitecturală al lui Horia Creangă. Acesta a plecat în SUA, unde era cunoscut drept Harlan Georgesco, făcând o carieră împlinită până în 1977, anul morții sale. O carieră (https://bucurestiulmeudrag.ro/blog/articol/arhitect-haralamb-georgescu) pe care expoziția și catalogul, făcute ambele de dl profesor Corneliu Ghenciulescu au adus-o acasă, din nou. Nu voi trece în revistă contribuțiile românești ale arhitectului, care a lucrat inseparabil cu Horia Creangă vreme de zece ani, până la moartea acestuia (1943), nici pe cele americane, de cea mai bună expresie modernistă californiană. Dar merită atenție întrebările pe care le pune A. Doicescu cu privire la biserica ortodoxă făcută în anii 1950 de către Harlan Georgesco (https://andreidoicescu.blogspot.com/2010/04/usa-california-biserica-construita-in.html); le reformulez, potrivit scopului acestui text: mai poate fi considerată maramureșeană o biserică din California, care abandonează și materialul de plecare (lemn), spre a se împlini în materiale contemporane, inclusiv oțel, dar păstrând silueta originală? Bref, ce mai poate fi considerat autohton/românesc într-o biserică americană? Aici, aș aduce câteva comentarii: în primul rând, că biserici din lemn maramureșene s-au construit în ultimele decenii în comunități diasporene ale românilor. Într-o vreme, S.C. Taina Lemnului SRL se ocupa cu astfel de exporturi de românitate prefabricată, în paralel desfășurându-se restaurări (http://salaj.transilvania-localitati.ro/prodanesti-biserica-monument-istoric-sfantul-gheorghe-povestea-restaurarii/ ) și o competiție cu privire la cea mai înaltă turlă din lemn nou (deocamdată, titlul a trecut de la Șurdești la Săpânța nouă). În anii ’50, de bună seamă, acest export direct nu era cu putință, iar legislația americană cu privire la incendii este extrem de restrictivă, în cazul clădirilor publice. Pe de altă parte, Maramureșul însuși s-a exilat în raport cu sine, abandonând în derelicție bisericile sale din lemn, a căror nostalgie a pus-o în operă arhitectul româno-american. Să nu uităm că, demolându-și arhitectura din lemn în favoarea construcțiilor falnice, de zid, pe care le-au văzut moroșenii în exilul lor italo-francez și au dorit să le emuleze și acasă, ei au renunțat deliberat, conștient, la una dintre (re)sursele lor identitare. Întâmplarea este pilduitoare, căci arhitectura de lemn a bisericilor transilvănene este exilată, la rândul ei, multiplu: întâi, reprezintă influența goticului central-european (o dovedesc nu doar similitudinea formală, ci și prezența strict decorativă a celor patru turle din lemn împrejurul turlei principale, care, la origine, semnala dreptul cetății de a pedepsi cu moartea); trece - din zid de piatră și cărămidă - înapoi (?), în lemn și, după ultima invazie distructivă a tătarilor, coroborată cu uniația de la 1700, dă seama despre trecerea de la ortodoxie la (greco-)catolicism. Prin urmare, nu e ușor de răspuns, acum, la cele două întrebări cu privire la biserica lui Harlan Georgesco: pe fundalul celor întâmplate cu arhitectura tradițională a Maramureșului, da, este o biserică având măcar nostalgia acesteia (și, evident, a acestuia); și, în raport cu această arhitectură tradițională, pendulează, ca și ea, între materiale și semnificații simbolice diverse. La fel a făcut și Dan Sergiu Hanganu, arhitect română trăitor în Canada, atunci când a avut de proiectat o mănăstire catolică.

Dan Hanganu

În mod deliberat, explicit, a adumbrit-o cu referințe ale locului său de origine. Întrebarea este dacă arhitecții aceștia pot fi recuperați, altfel decât encomiastic, culturii arhitecturale din România, atâta câtă este. Pentru a putea da un răspuns, să privim împrejur: literatura exilului românesc, deși scrisă și/sau (re)publicată în românește și publicitată (vezi cazul Vintilă Horia), nu a reușit, cred, să rescrie canonul literar autohton. Cu atât mai puțin o vor face lucrări ale arhitecților de origine română exilați, deși mulți s-au format și au și lucrat în țară înainte de a pleca definitiv; iar lucrările celor care nici măcar nu s-au format aici, alegând să înceapă studiile de arhitectură direct afară, o vor face cu atât mai puțin. Dan Hanganu s-a supărat pe mine când i-am spus acest lucru, și pot înțelege resorturile nostalgice ale tentativei de a reface punțile cu locul natal, măcar sufletește. Dar operele lor rămân fidele contextelor care le-au generat, de la spiritul locului la ethosul comunitar și la economia diferită. Pentru un arhitect, exilul este integral și fără putință de evacuat, sau atenuat, din biografia operei.
Mai am și alte cazuri. Primul este Șerban (Sherban) Cantacuzino (https://www.telegraph.co.uk/obituaries/2018/05/04/sherban-cantacuzino-architectural-writer-obituary/), fiul ilustrului și aristocratului său tată, G. M. Cantacuzino, pe care nu l-a mai văzut din 1939 și până la moartea acestuia. Am avut bucuria să îl cunosc, prima dată la Londra, în 1992, când m-am dus la dânsul cu o scrisoare de recomandare de la Petru Creția; apoi ne-am mai văzut la București de câteva ori, a aprobat și s-a bucurat de republicarea cărții postbelice (1947) a tatălui său, Despre o arhitectură a reconstrucției (Paideia, 2003), pe care nu o știa. Scrisă nu în 1947, ci, să zicem, în 2017, cartea aceasta ignorată a lui G. M. Cantacuzino nu ar fi putut fi cu mult mai „la zi”. Din nefericire pentru noi, autorul avea, are încă dreptate atunci când critică starea de fapt de atunci - care este cam aceeași cu cea de acum - și, tot din nefericire pentru noi, el are dreptate în pronosticurile și în, deznădăjduite, profețiile și avertismentele pe care le formulează. Ni-l amintim pe autor ca reporter de front la Odessa, oripilat de arhitectura stalinistă. Iată-l atunci/acum avertizându-ne - inutil -, dacă privim retrospectiv - împotriva fabricilor de case, împotriva dispariției meșteșugarilor edificării de calitate, împotriva dezgolirii până la os a siturilor istorice puse să servească obscene agende politice naționaliste, prezente, împotriva dezagregării instrucției într-ale arhitecturii, împotriva...

Șerban Cantacuzino

După care autorul a plecat în temniță și a tăcut, iar noi nu l-am ascultat vreme de aproape 60 de ani.
La fel de mult s-a bucurat Sherban Cantacuzino de selecția făcută de Mariana Celac din termenii din revista sa, Simetria, antologie apărută tot la Paideia, în 2002, Introducere la studiul arhitecturii. În fine, este mult mai bine cunoscută contribuția sa la apărarea patrimoniului arhitectural din România, prin Europa Nostra. E păcat că studiile sale, precum foarte importantul volum Rearchitecture: Old Buildings, New Uses (care, de altfel, propunea, foarte devreme, un termen alternativ, cel de re-arhitectură, pentru cel de conversie, devenit acum adaptive reuse), nu au fost traduse în limba română, pe care o scria și o vorbea extrem de bine, cu inflexiuni interbelice.
Nu e nici locul, nici timpul să explic de ce Cantacuzinii, iluștrii exilați în Valahia de după căderea Constantinopolului, sunt, de fapt, un proces continuu de augmentare a culturii și arhitecturii acestei patrii de-a doua a lor și nu (doar) o sumă de voievozi, prinți, cărturari și ctitori, printre care se prenumără și semi-cantacuzinul domn-martir, Brâncoveanu. Pe acest fundal l-aș proiecta pe Șerban Cantacuzino - arhitectul întru conservarea patrimoniului, criticul, jurnalistul (Architectural Review în epoca ei de glorie) și instituția (a fost secretar la Royal Fine Arts Commission, a mentorat până la sfârșit Europa Nostra).

Radu Drăgan

În fine, dintre exilații noștri (sunt foarte mulți în lume și, mai cu seamă, în Franța), l-aș mai alege pe Radu Drăgan. Radu a plecat din țară întâi la o bursă la Paris, apoi, aflând că nu va mai fi angajat definitiv pe postul de asistent pe care venise în școală în 1990, a rămas (?) acolo. A făcut două doctorate strălucite, unul la EHESS și altul la Sorbona. A publicat în română, inclusiv în colecția Spații imaginate a Editurii Paideia și în franceză, recent a fost tradus în italiană și, mai demult, cartea noastră comună Ființa și spațiul (ALL, 1992) a apărut în engleză la Edwin Mellen Press (Symbols and Language in Sacred Christian Architecture,1994). Rămas în patrie, R.D. ar fi trebuit să fie, până acum, măcar un serios candidat sau membru corespondent, dacă nu plin, la Academia Română; cu totul integrat în Franța, ar fi trebuit să fie măcar membru important al CNRS. Cu toate acestea, nu este nici una, nici alta, spre pierderea ambelor instituții. Radu lucrează (și) ca arhitect (http://www.draganarchitecture.com/en/about_final.php) și are nostalgia vremurilor când era cel puțin la fel de cunoscut acasă (și) ca poet (O vară sălbatică, Tomis, 2006). Deși o bună parte din referințele lui Radu provin din cultura populară și arhitectura vernaculară din România, deschiderea lui a fost dintru început, de când scria articole năucitoare în Arhitectura RSR („Au cunoscut meșterii lui Constantin
Brâncoveanu secțiunea de aur?” și altele, din aceeași serie, rămân și astăzi valabile, măcar ca interogație, dacă nu cumva și ca argumentație) una fără rest universală. Prins între lumi, niciunde fixat, geografic și cultural, dar și neașezat între cercetare și proiectare, Radu Drăgan este exemplar: construcția sa bio-bibliografică îl face, cred, exilatul ideal, deși cred că nu îl fericește cu nimic acest titlu. Școala de la București i-a greșit lui Radu atunci, în 1991, și, în timp, a pierdut ocazia de a-l ocroti și promova ca pe unul de-al ei, fie și măcar ocazional. Păcat!
Voiam să mai scriu despre exilul interior, despre retragerea multora dintre arhitecții cei buni de la noi în arhitectura industrială, de pildă, spre a se feri de stalinism, dar lucrurile acestea au început să fie ceva mai bine cunoscute, deși nu mai bine înțelese. Cred că mai trebuie meditat asupra arhitecturii de urgență pentru cei năpăstuiți de calamități naturale sau exilați din felurite motive etno-religioase, dar despre asta am scris destul în Poverism: Prolegomene pentru reîncreștinarea zidirii, Paideia 2005, online pe www.liternet.ro/editura). De asemenea, aș spune că exilul este chiar definiția stilului, cel care pleacă dintr-o artă, epocă și teritoriu geo-cultural spre a se extinde în multe,sau în toate artele, în multe sau în toate țările, uneori peste teritorii și peste eoni: a se vedea numai recenta dispută asupra clasicismului privitoare la arhitectura federală din SUA: or, ce e clasicimul acolo? Multe lucruri: e palladianismul ajuns în Anglia și, de acolo, exilat peste ocean, recuperat de președintele-arhitect Thomas Jefferson și transformat în Arhitectură Americană; e bună parte din arhitectura New Deal; dar tot clasic este și modernismul lui Philip Johnson de la Lincoln Center, atât de influent și în arhitectura de la noi, sau cel al lui Richard Meier de la Islip, Long Island (https://www.richardmeier.com/?projects=united-states-courthouse-islip-2). Mai merită să medităm, cred, asupra bisericilor exilului românesc de după 1990, de la conversii ale unor lăcașuri preexistente la noile construcții care presupun așezare definitivă și o interesantă poziționare în raport cu tradiția de acasă și cu cea de la fața locului, la mult mai tinerii mei colegi Adam Dorin Ștefan sau Tudor Elian.

Haralamb Georgescu

De asemenea, vreau să închei filosofic, spunând că exilul e parte din condiția umană, începând cu alungarea din paradis (care e, etimologic, cel puțin, o grădină înconjurată de ziduri de piatră) și continuând cu îndemnul evanghelic de a considera că nu aici este casa noastră, ci dincolo, orice va fi însemnând acest lucru. Condiția umană este una a despărțirii și îndepărtării, între rădăcinile id (identitate) și alter- (alteritate, dar și alterare). Expresia acestei condiții este lapis exilis, la Rene Guenon e lapsit exillis, în arabă Al Simsimah (https://alsimsimah.blogspot.com/2013/11/lapsit-exillis-rene-guenon.html). Piatră căzută din cer, care reînvie phoenixul și care e asociată, în tradiția mistică, cu Graalul, în breslele de constructori operativi era o metaforă a pietrei din capul unghiului: cheie de arc, de boltă sau inel de cupolă, cele care reprezintă expresia ultimă a măiestriei și care închid sistemul constructiv, transformând o adunare de pietre sau cărămizi în arc, boltă sau cupolă, adică în metafore ale cerului, respectiv în figuri ale lui Iisus („piatra din capul unghiului, pe care au uitat-o zidarii”) sau ale Treimii însăși. Condiția arhitecturii este deci, măcar în acest sens, una a exilului perpetuu: din cer pe pământ, dar acolo fiind trasă de gravitația înnobilată în tectonică, rămâne să tindă, cu creștetul barem, înapoi spre cer...
Ilustrații - Marcel Iancu, Haralamb Georgescu, Sherban Cantacuzino, Dan Hanganu, Radu Drăgan.