Construcții spitalicești din România până în 1990

De la începutul secolului al XVIII-lea se poate vorbi, în Principatele Române de la Dunăre, despre primele preocupări dedicate înființării unor așezăminte destinate special asistenței medicale. Până atunci, îngrijirea celor în suferință era asigurată eminamente empiric, la domiciliu sau în spații mai mult improvizate de pe lângă unele mănăstiri, în așa-numitele bolnițe, simple încăperi care adăposteau 10-15 bolnavi nevoiași, cum au fost, de exemplu, în Țara Românească, la mănăstirile Vodița, Tismana sau, în Moldova, la Neamț ș.a. În aceste cazuri, tratarea suferinzilor fiind o sarcină a călugărilor.

În Țara Românească, primul spital cunoscut, care funcționează și astăzi, este în București, cel de la Colțea, înființat - în 1715 - de spătarul Mihail Cantacuzino pe locul care aparținu-se anterior clucerului Colțea Doicescu (de unde se trage și numele), aflat în vecinătatea vămii orașului și nu departe de Curtea Domnească Veche. Inițial, spitalul care căuta să preia modelul unei instituții renumite din epocă, Ospedale di San Lazzaro e Mendicanti din Veneția, avea numai două spații pentru bolnavi, unul pentru bărbați și altul pentru femei, cu 12 paturi fiecare, între care se găsea un paraclis. Așa cum s-a consemnat ulterior a fost extins la 30 de paturi, apoi, în timpul domnului Alexandru Moruzi, se ajunge la 50 de paturi. În secolul al XIX-lea, așezământul spitalicesc de la Colțea cunoaște o dezvoltare continuă, fiind renovat în mai multe rânduri, transformat și extins între 1836-1842 de arhitecții Schwink și Faiser, iar clădirea monumentală pe care o cunoaștem astăzi este opera, din anii 1888-1897, a arhitectului austriac Josef Schiffeleers.