Aegyssus

Orașul de îngeri

În 1997, scriam așa, în prefața uneia din cărțile mele de poezie: „Eu sunt al Dunării și al falezei din Tulcea, cele din închipuirea mea adolescentină. Spațiul de acolo, strâmt în fond, dar - tocmai de aceea? - saturat de ființă, m-a caligrafiat. Toate amintirile din acele vremi se petrec încă în teatrul memoriei având în fundal peisagii: când acvatico-lipovenești, când realist-socialiste, cu un soare bolșevic apunând îndărătul combinatelor de alumină și feroaliaje: specific local, vasăzică. Din vreme în vreme, câte o gazetă locală mai publică rânduri retorice despre cărțile mele sau despre locurile pe unde am fost. Toată Tulcea mediatică a exultat, solidară, când am plecat la Oxford, iar, odată cu trecerea Oceanului, euforia ei era deplină. Apar la televizor - fugitiv, cum altfel? Orașul mă vede însă dând interviuri la ore de vârf, vreme de un an. Barem la radio, îmi povestesc tulcenii, apar curios de des, deși n-am mai trecut pe acolo de ceva vreme! Ei mă inventă. În mic, așadar, aparțin deja legendelor locului, salvându-mi posteritatea prin tocmai gestul trădării ei. Să fi rămas arhitect acolo, cu siguranță n-aș mai fi avut niciun haz. O studentă de-a mea din Tulcea a părut chiar nemulțumită, trebuind să mă întâlnească de-adevăratelea: eram mult mai interesant așa, increat, cu poza mea avântată de la panoul fruntașilor Liceului „Spiru Haret", sau din revista Aspirații.

1. Unde?
Dobrotici ne-a botezat.
Calcar respiră calcarolacii
din Dobrogea: coșcove și roșcove,
Veneție fără intenție. Țestoase și deținuții sting var.
Marea e grecească și crivățul e slav;
caii sunt tătari; patria e mal de
un canal. Suntem ai
altora, guri de cariere.
- Loess, stai, fă, măcar tu aici!
Mai lasă-i dracului de turci.
2. BAIA DOBROGEA
Trenuri foșnesc în provincii în calcar.
Rapiță cu banița. Gard viu. Secetă etceteră.
Azotat în vrac. Gara e crida însăși scriindu-se:
- Îi sunt eu șef sau nu?
Administreze peisagii și alții
pe unde și setea latră, d-apoi bietul țignal
când îl sparie pe androcefal:
TURNUL DE APĂ. Dă umbră.
Și scurtează limbile câinilor.
3. AALBORG
(...) „Revista Poesis ne reamintește astfel că nu trebuie să îi judecăm pe poeți după aparența lor lumească și diurnă, ci după înălțimea la care se ridică aripa zborului lor nocturn. Bogatul sumar al acestui număr face cât se poate de actual dictonul pașoptist: «Românul s-a născut poet», și încă poet dotat cu un mare talent. Unica revistă de poezie din țară este o strălucită etalare de poeți talentați și foarte diferiți, pe aceeași pagină încăpând foarte bine «postmo-dernismul» tulceanului Augustin Ioan (actualmente asistent la Institutul de Arhitectură «Ion Mincu» din București) cu «tradiționalismul» sătmăreanului Radu Ulmeanu, ambii publicați în «Biblioteca Poesis», din care fiecare cititor poate lua ceea ce poftește, potrivit propriului său gust. Iată viziunea realist-derizorie, animată de un sarcasm coroziv asupra urbei natale, pe care o propune «optzecistul» Augustin IOAN:
Vasele se leagănă în port, ultramarine. Marina își clătește în fluviu submarine.
Nu mai sunt catarge. Doar frânghie udă, ancore și barje.
Docheri asudând pe ponton.
De la gara cu lotci de beton
la monumentul independenței de stat municipiul e o cangrenă, iar Dobrogea - o

carieră lepădată de turci, dinspre care privim către patria-mamă, de care totul depandă între două crivățuri.
Ceața se înfrățește cu industria.
Tulcea se înfrățeste cu Aalborg.
Cetățenii căruia ne învață pe noi
zoologie politică.
Că: de ce purtăm scufii de alumină?
Că: de ce ne bucurăm, dansăm dansuri, cântăm cântece, înălțăm imnuri de slavă, când Dunarea se scufundă
în jurul urbei-epavă?“
4. FALEZA
Faleza e locul de unde Marius a demarat în anafoare cu kartul. Doamnele ies cu landouri și pradă privirii se lasă fecioare în rut, sfidându-ne: au apartament pe faleză drept zestre, inocenților!
Rugătoare de la combinat.
Moldovence de la fabrica de cămăși. Atoștiutoare cu părul roșu, surori la spital.
Ramona fără dinți, Ramona cu cățelul.
Învățătoarele cu subinginerii.
Profe de la industrial exilate întru repartiție, care sâmbăta pleacă
la mama și la Abdullah.
Faleza: straturi geologice, arbori genealogici. Noi, elevii, teriștii, noi, studenții, pe noi nu se contează. Abia la sfârșit cei învinși se întorc pe faleză: se lasă aleși de mamele marginii, fac burtă,
își cultivă gușile, poartă cămăși apretate.
Albul e pur. Femela îndreaptă
gulerul cămășii de soț,
pentru ca noi să pricepem odată:
înțelept este lucrul naturii: cum defilează el de alene pe faleză și sparge semințe!
5. BARBU POPESCU
Băncile frig. Tabla neagră. Primul secretar e la ora de engleză a venit din Canada și face dreptate săracilor umblă prin piețe ziua și îi închide pe machedonii de la carne poporul îl slăvește și el ne-a adus discuri cu abba, el va aproba să facem discoteca în subsolul liceului dar cu poezii patriotice și până la zece seara dar l-au dat afară l-au exilat în Etiopia muncitorii i-au scris numele cu cretă pe vagoanele personalului iar tov bobu a facut ședința de demascare a tov popescu barbu machedonii au chefuit în noaptea aia de la facerea lumii este întuneric încă.
6. PIAȚA CIVICĂ

Conservele „Deltar“ dispar de la fabrica de conserve, berea „Tulceana“ dispare de la fabrica de bere, cornierul dispare de la ICNUT, carnea - de la Cota, țigările - de la BTT, calcul și foița - de la SPJ. Se fură blue-geans de la Navlomar. Flotila eșuează la Pescocean. Nisipul se scurge din nisipar.
(Belvedere statuia lui Mircea arteziana Eminescu lângă mobilă consignația magazinul de cuie Egreta adasul Aida simigeria Tosca agenția CFR Diana cooperația meșteșugă-rească, inspectoratul școlar)
Provincie: calcar și circ și Fanar.
Nimica etern, toate se trec și dispar.
Din Aegyssus mai rămâne doar piața,
sugrumându-și primul său secretar.

Îmi place acest statut, v-o spun! Faptul că scriu, călătorind atât, nu are o semnificație mulțumitoare pentru egoul meu, recunosc cu mâna pe inimă, decât la Tulcea. Aici sunt poetul local (dar cine e altfel?) de geniu, arhitect de renume mondial și publicist. Geniu bun al venitorelui Tulcei, protege-mă! Am fost, pentru o fracție de timp, în mintea unei femele, chiar „Aristofan al anilor noștri”! Ei? Nu este aceasta gloria, oare? Au nu pentru ea lucrăm noi, copertând derizoriul?
Mecanismul umblă de la sine acum, se hrănește singur și devorându-mă: îmi sunt comentate gesturile, garderoba, femeia, noua casă și câinele. Totul prin prisma imaginarului local: pentru acesta, probabil, am scăpat în larg”.
Între timp, pe sfârșit de 2022, de Ziua Dobrogei, am fost făcut cetățean de onoare al urbei. Am fost, nu vă ascund, mirat și emoționat de câtă lume a venit. Este, sper, doar o chestiune de răbdare (sau, mă rog, de postumitate), până când bustul meu se va adăuga acelei alei a fiilor Tulcei, spre a privi în veac cu ochii goi la gara mereu ratatei întoarceri acasă...
Dar invitația de a scrie acest text, despre ce înseamnă a locui pe malul Dunării, are un sens mai larg decât biata mea experiență - și nici aia întreagă: eu sunt născut într-un sat de podiș, al Casimcei, în comuna Dorobanțu, jud. Tulcea, nu pe malul Dunării. Aici, la Tulcea, ne-am mutat abia în 1975.
Despre aceste orașe și această albie de fluviu se pot spune câteva generalități. În primul rând, pare să fi fost nu doar o cale de navigație spre mare, ci și, invers, un coridor de migrație spre occident a primelor grupuri de Homo sapiens urcate din Africa spre ceea ce se va numi Orient Mijlociu, spațiul Anatolian sudic, Irakul și Siria. Nu a despărțit întotdeauna triburi și popoare: imperiul cel mic, al Asăneștilor, era și de o parte și de alta a fluviului, după cum Dobrogea este dincoace față de Muntenia față de fluviu (cândva, în viitor, va exista și al treilea pod peste Dunăre; va trebui să mă credeți pe cuvânt că sunt atât de bătrân încât îmi amintesc perfect de podul de vase de la Giurgeni-Vadul Oii, iar cu bacul de la Ghecet/Smârdan am trecut de nenumărate ori; ba, astă vară, am avut revelația că sunt chiar aceleași de acum cincizeci de ani...). De asemenea, trebuie să reamintesc că prezența lor pe teritoriul Valahiei nu însemna că toate orașele de la Dunăre erau și ele valahe; unele au rămas mult timp raiale și locuri cosmopolite (precum Sulina, dar și despre Giurgiu se spunea că umblă câinii cu covrigi în coadă acolo). Pe la Giurgiu treceau drumurile comerciale din Transilvania și mai de departe, de la Leipzig (de unde avem strada Lipscani, în București), observând că, după ce vor fi trecut munții spre sud, orașele erau dispuse cale de-o poștă, cât se parcurgea într-o zi: Ploiești sau Târgoviște, București, Giurgiu. Mai la sud, în Dobrogea, s-a stins ceea ce fusese pe vremuri un port aglomerat: Cetatea de Floci, unde s-ar fi născut Mihai Viteazul. Și mai departe de Giurgiu: la Arbanasi, în Bulgaria, este ditai casa lui Constantin Brâncoveanu, acum restaurant necăjit. Și Brăila era raia și un oraș bogat, predominant grecesc, al comerțului de grâne și oi, oraș cosmopolit și, la fel cu câteva altele, de plan prestabilit, cu arce de cerc dând, la capete, spre Dunăre, în amfiteatru (așa e și Pesta, în Ungaria). Arhitectura dominantă, chiar și în raiale, era un neoclasic estompat, cu balcoane de fier forjat, poate cu partere cu colonade sub care, la umbră, se putea circula, ca la Tulcea. Această arhitectură era, chiar dacă nu vă vine să credeți, otomană, aproape fagocitată în limbajul oficial, ca și la ruși barocul, prin Petru I.
Așa structurat, radial și concentric, ar fi putut fi și Tulcea, orașul meu, la rândul său raia, parte din imperiul otoman ca toată Dobrogea, pentru că amfiteatrul deja exista: așa sunt dispuse colinele în arc vest-sud-est, cu bucla Dunării la nord, spre Bugeac. Atâta doar că niște mari arhitecți au distrus acest potențial, construind niște blocuri de toată jena, din prefabricate, ca un perete est-vest, închizând definitiv, mă tem, acest amfiteatru natural. Niște mari artiști tulceni au făcut un studiu coloristic, cum să văcsuiască panourile de prefabricate ca să semene cu arhitectura, mă-nțelegi, rurală din baltă... Nu știu dacă mai trăiesc autorii-urbaniști și arhitecți, dar, dacă mai trăiesc, ar trebui să știe că se duc cu desfigurarea Tulcei la înfricoșata judecată. Încă din anii ’80, profesorul Sandu ne oferea acest exemplu de idioțenie urbanistică și arhitecturală care pentru mine rezona și mai tare, căci am trăit procesul, fiind deja tulcean la vremea realizării.

Apoi au făcut și digul către faleză care face, la orice ploaie, ca tot centrul orașului să fie inundat de la canalizări, căci apele nu se mai duc spre Dunăre; dar, dinspre Dunăre spre oraș, ca un făcut, nu s-au mai ridicat. Am prins o dată Dunărea complet înghețată, se traversa pe jos la Tudor Vladimirescu, satul de vizavi, dar și câteva ierni cu sloiuri care scoteau, frecându-se unele de altele, sunete absolut îngrozitoare, de parc-ar fi fost vii...
Nu am prins demolarea centrului turcesc al urbei, cu prăvăliile de sub coloane. Dar de ce s-a făcut centrul civic departe de Dunăre, când e clar că faleza este centrul urbei, Dunărea este acel strange attractor care polarizează și geografia, și viețile oamenilor? O tâmpenie: suprafață reflectantă într-o climă ca a Tulcei? Și, după construirea digului, Dunărea a dispărut din raza vizuală a tulcenilor. Nu reiau istoricul așa-ziselor piețe civice sau al formei lor acro-maligne, noul centru civic bucureștean. Prima piață civică, echipată cu sediu al județenei PCR cu tot, a fost la Focșani. Ultima - la Satu Mare. Or, tocmai acolo a izbucnit, nu demult, un scandal: se dorește refacerea pavimentului acelui straniu ansamblu, iar fan clubul arhitectului Nicolae Porumbescu, autorul lui, vede în acest gest o pângărire a memoriei și operei acestuia, întreg ansamblul trebuind a fi tratat ca monument istoric. Or, toate, înșirate, vorbesc despre propagandă, din ce în ce mai gălăgios, arhitectural vorbind. Prin urmare, transformarea piețelor de propagandă în spații plantate cu arbori, în păduri, ar fi o contrabalansare simbolică a efectelor, nu rareori nefaste urbanistic (demolări, rescrieri ale centrelor istorice), ale acestor spații care abia acum ar deveni spații publice cu adevărat.

7. CALICA
A venit un pictor negru
în târgul cu pictori albi.
Ei creează în tabăra de creație
peste care dănțuie iele de la spirt.
La peisaj: trec vapoare
trec șlepuri împinse de împingătoare
printre balize roșii printre balize albe sirenele bunului Roaită hăulesc peste port.
Natură moartă: de sus, de la Delta, apa e leneșă, blocurile torc într-o rână,
furnale vomită
metale.
Pictorii în pastă fac siaje,
înting în praful de alumină
pensule sleite-n terebentină,
pictează orașul, fac vernisaje,
își sting în vodcă iar inspirația:
viața-i mai scurtă decât creația.
8. ANAFOR
Faleza o spintec pe lung, să-și verse lapții în apă. Căci nu eternitatea s-a născut la Aegyssus, deși Iisus ar fi știut să calce fluviul pe grumaz.
De sus, de la Delta, se vede anaforul - Dunăre răzgândită. Pe unde se ajunge la Zalmoxis înot. Leviatanul din centrul pamântului stă la pândă.
Doar eu și preotul de la biserica grecească profețim că e sorbul aproape. Cetățeni, fiți deștepți! A bon entendeurs, salut: eu sunt doar poetul urbei, nu salvator.

9. IMNUL REVOLUȚIEI. LA TULCEA
Pe Popescu Barbu, care l-a privit în ochi pe Mengistu Haile Mariam,
l-au adus cu betonierele, ca să-l pună șef de balcon și să-i tragă un divan ad-hoc chiar în noaptea aia cu cetățenii.
Nu mai e nici umbră de milițian. Securitatea s-a resorbit pe țeava pistoletului Carpați, s-a înfrățit cu șerpii în fundul pământului. Marina și pompierii epoletează urbea, căci sunt cu noi.
Revoluționăm așadar. Steaguri, pușcoace și zvonuri de la capitală. Fanfara irumpe din chioșcul de joi: chimvale, țimbale, alămuri pline de bale.
Căci se valsează în piața civică. Armăsarul lui Mircea dă cadențat din bronzul copitei, să se numere voturile.
Dunărea s-a prăbușit de uimire din Pădurea Neagră. Dumnezeu abia rasuflă, să nu ne tulbure în exercițiul democrației.
10. KOSMOSKAU
Nară lângă nară lipovenii duși așteaptă pe firmamentul Tulcei, să nu se piardă ielele, spirtul, aicea jos. Când expiră e ceață. Aviația se adaugă apei, iar împingătoarele devin submarine de la asemenea răsuflări. Dar la praznice e invers: când respiră cei neadormiți se ridică la cer înecații și migrează spre mările calde scrumbia. Cât despre paseri, li se încâlcesc preafericiților în bărbi ca liliecii. Trebuie să și le scuture, încât vine câte un crivăț dinspre Reni de se suie Dunărea până la cimitirul eroilor sovietici.

Al doilea argument este micro-climatic. La asemenea suprafețe enorme, apărute prin demolarea unor ansambluri de centre istorice pre-existente, simple locuri de adunare a maselor pentru a-l adula pe Ceaușescu, dar care nu servesc la nimic decât la supraîncălzirea orașelor unde sunt amplasate, pădurile urbane ar avea, dimpotrivă, un rol ponderator: umbră, răcoare și oxigen, cu toatele lipsă, sau insuficiente, în municipia (pluralul latin corect) autohtone. Nu cred că vom vedea prea curând păduri sau grădini publice în loc de stadioane, în loc de maidane. Dar putem vedea, fără costuri exorbitante, ca la Tulcea sau Satu Mare, o normalizare simbolică și climatică, măcar în aceste biete capitale de județ ale patriei.
Cum se trăia în proximitatea Dunării? În primul rând, într-o diversitate etnică proprie întregii Dobroge, de altfel, pe care regimul comunist se apucase să o... rectifice, angajând la combinatele de feroaliaje și de alumină exclusiv din Moldova (atunci s-a generalizat și accentul moldo-slav la Tulcea, unde se vorbea româna literară înainte). Aveam colegi de clasă lipoveni, turco-tătari, ucraineni (eu sunt, doar după mamă, hahol cu bunici refugiați la Holodomor, de pe lângă Harkov, în 1932); dar în Magna Dobrogea sunt și italieni (la Greci), germani (la Malcoci) și alte felurite neamuri, precum cerkezi, aromâni de toate declinațiile, bulgari care nu s-au dus în Bulgaria când cu schimburile de populație și mulți greci. Cât am fost copii și adolescenți, eram prieteni de joacă, de plimbări pe faleză, de mers în tabere și la olimpiade; când ne-am mărit, plecând la facultăți, lucrurile s-au separat, criteriul etnico/religios fiind cel al facerii de căsătorii, de pildă. Nu aveam nicio problemă trăind printre atât de diferite limbi și edificii religioase. Aveam sentimentul că suntem departe de țară, de miezul ei, dar fiecare era mărginaș în raport cu alți centri; dar nu era un sentiment acut: locul își este, chiar și acum, sieși suficient: a avut, prin anii nouăzeci, deputat UDMR, foarte apreciat la vremea respectivă, deși în oraș erau doar doi maghiari, soț și soție, dentiști. Dar, la redistribuire...
Despre arhitectura postbelică mai am de spus doar câteva lucruri: casa cărții în primul rând, semănând un pic prea mult cu arhitectura bostoniană a lui Paul Rudolph, dar interesantă pentru începutul anilor optzeci românești: o vreme, a avut și o grădină interioară, anturând scara de onoare, dar... Apoi, a fost experimentul, nu neapărat intenționat, din 1980-’81 cu blocurile de pe strada 11 Iunie, azi 1848, ale dlui arh. Hamza. S-a turnat structura, stâlpi și grinzi, ni s-a arătat unde trebuie musai să fie băi și, pentru că muncitorii fuseseră duși la Casa Republicii, viitorilor locatari li s-au explicat the facts of life, vorba americanilor: vreți apartamente, vi le faceți! Și tata l-a zidit pe al nostru, alături de ceilalți vecini, iar eu căram mortar de jos cu două găleți, pe rampa scării, fără trepte. Să nu aud pe cineva vreodată că îmi spune că n-am făcut șantier...
Altfel, hrana era asemănătoare și centrată pe pește, care atunci, încă, mai era din belșug. Știuca umplută, care e rețetă evreiască, e o delicatesă cum nu cred că voi mai mânca. Dulciurile erau diferite etnic. Nu voi uita niciodată baclavalele și sarailiile de la colega mea Serin.

11. ÎNGER, ÎNGERAȘUL MEU C. MITEA
Doamne-Doamne este un moșulică
- ochi în triunghi - antropomorf și cu barbă deasupra acoperișului de tablă.
Popa Metru îl tămâie la zile mari și amiroase tămâie asupra de steluțe și chirili: ostașii sovietici din Cimitirul Eroilor sovietici se desfac în cele din care au fost alcătuiți în genere și ai noștri eroi.
Iisus este si dânsul un nene cu barbă: în profunzimea cupolei arată nord și sud la dreapta și la stânga înainte și apoi - agent de circulația sângelui prin artere, că te și crucești.
Nu e de râs, copii! Dacă privim la monumentul independenței de sus din cartierul nostru, unde senzația o produce totuși pinguinul unui vaporean, despre care s-a scris până și în Delta, asta nu ne e îndeajuns ca să credem, de unghii pe batistă la careu dimineața, ori semne de cuie în pălmile oamenilor de treabă mai căutăm?
12. Tulcegării
În slava de hârtie creponată,
slavon îngaimă zeii lipoveni.
Se scurge vișinata ca o pleată.
În deal la Comorofca tu mă chemi.
I pak ibovnică îmi ești arare:
ba se subție luna ca un himen,
ba e-o cometă rău prevestitoare.
Prin ochiul tău să nu privească nimeni,
ca printr-un ciob de sticlă în eclipsă!
Iar dacă isc cutremurarea lipsă
din carnea ta paruscă-i ca apoi
să ispășesc. Îmi pai rigidă, fixă.
Liubovă tu și nemai dându-mi timp să
scâncim la apa beată amândoi!
13. BAIRAMINTIRI
Tulcea se stinge, turcul de la Garofița s-a dus, deși avea rețeta celei mai roz înghețate de roze din oraș. Înainte vreme, orașul plutea între nori trandafirii, din care muezinul apărea uneori învârtind în castronul de frișcă. Pe colnicul Hora durau minarete de spume umbrind fluviul de brifcor înțepător.
Un harem de cadâne anume
alese punea machete din cataif pe mesele primului secretar, să le
avizeze. Să aiureze aievea fiecare tulcean după deliciile din Paradislam.
Da.
Mâncam petale

cu lingurița moale.
Ședeam pe terasa cofetăriei îndoliate.
(N-a spus-o nimănui, nici măcar gestionarei).
14. CÂTE CEVA DESPRE OPOZIȚIA NATURĂ/CULTURĂ
L-au omorât pe ceasornicarul de sub coloane.
Nașul tatei a vândut o vreme cuie chiar sub nasul consiliului județean de partid,
după care s-a spânzurat. Unchiul Milică a murit de ciroză.
Marius s-a dus cu kartul în profunzime. Mormântul lui
este lângă mormântul lui Milică, pe strada Eternității.
Tulcenii mor defalcat.
Fabrica Marmura se preocupă.
Cai și valtrapuri. Defilare, iluminație.
Fanfara marinei prin goarne scuipă la ai săi morți.
Împușcă graurii, după care vine popa.
Peste un cetățean s-a prăbușit un balcon
pe când își sorbea cafeaua la Union.
Morții se scufundă în dealul de calcar
până dau de strat freatic.
Restul e circuitul apei în natură.
15. EPILOG
Cu Marius Tulceanu prin labirint.
Cu Laurențiu Vasilief la birt.
Cu Nelu Marcu în subsoluri vara.
Cu George Dumitrescu la Căprioara.
- Memorie ubicuă, adolescento!
Tulce eternă!
Falezo!
Plângeți-ne,

căci v-am iubit!
Iar astăzi suntem în de tine străini - care în Empireu, care la banca agricolă, la braț cu femeile noastre aptere, reproducându-ne la bloc - și nu vă mai aparținem.
Ducă-se dar la sorbul din Dunăre
totul,
totul,
căci ne-am murit unul altuia în
acest municipiu reședință de județ
de la gurile deltei, orașul de îngeri:
Aegyssus!

Între timp, s-a distrus Delta și nu văd cum se poate reface acest ecosistem în care s-a intrat cu combinele și cu betonierele. Am scris normativul de proiectare în Delta Dunării, ultima HG a Guvernului Tăriceanu, care a fost înlocuit între timp, pentru că li s-a părut prea restrictiv colegilor arhitecți. Mi s-a și spus, la o avizare, că refuz celor din deltă dreptul la modernizare, pentru că scosesem betonul... Dar pentru mai multe, a se vedea numărul precedent al revistei Arhitectura, dedicat chiar Deltei...